Democrația Creației orânduite de Inteligența Universală

Nu există acolo vreo urmă de capital nebun de corporatism acaparator și despotism intestinal de atâta ofertă a cererii, prevalează doar ruga tăcută a celor aruncați în nevoie și binefacerea curată a oamenilor cu brațe harnice, minți scăpărătoare și inimi înflăcărate astfel!

E un fel de tărâm al imanenței fiecăruia și parcă atât de fermecător de încă neexplorat, unul care arde nerăbdarea de a se răzvrăti numaidecât să răsară de-am vrea și…ce poveste pașnică de rebeliune frumoasă a vieții ar fi! O statuare sui generis, Înalturi din care se asigură imunizare la o simplă programare din inimă!   

Creație a unei Democrații imaterializate în compozitul Pământului în care iată cum a fost de prefăcută de râgâielile după o putere izmenită și acumulările ei genocidar de infracționale! Deși ea s-ar așterne aici, sau și pe orice planetă suveran de maiestuoasă ar fi (după cum se dăruiește și autonomia spiritului explorator), ca o tulburător de apropiată Uniune Umană dezvoltată prin Schimburile Spirituale care să se realizeze în moneda virtuozității sufletelor decolate, la apelul numărului unic de S.O.S., cu navetele gândurilor dotate cu asemenea altruism de prim-ajutor și care să nu greșească niciodată adresa intervenției salvator de intersectate cu norul ridicat ca un semnal tras pe trăgaciul ultim al durerii! Așa este totul de orânduit prin Inteligența Universală!

Numai că, pe aceste artere de conviețuire instituită ca o bună-cuviință vindecătoare, intervine egoismul extra-împământenitei democrații totalitare care deturnează mereu echipajele civilizației – îndreptându-le spre acolo unde membrii speciali ai protipendadei suferă de nazuri perverse, filfizoneală a îndestulării nepăsătoare, ori frică de ziua de…ieri și propagată din pofta nesătulă după înlesnita acaparare de mâine! Pandemia de putere expirată prozelitează exact în cei care cred că așa ceva seamănă cu aspirații ale inimii și care să-i departajeze în ființări superioare ale oamenilor ce sunt și trăiesc doar pentru a mânca pe oricine…   

Planul arbitrar de resetare, redresare și reziliență a democrației mondial de sălbăticite hotărăște că 99% din Omenire s-ar hrăni (cum se hrănește) pentru a trăi, restul de 1% să se globalizeze și mai vârtos - pentru a profita unilateral! Așadar, cine să facă ceva din atribuție pe propriul teren, dacă nu doar cei ce, totuși, trăiesc condamnați la un preț derizoriu?! Ieșiți în scânteia spațiului și cercetați, de acolo, peisajul timpului! Veți vedea cât de mișto vă pricepeți și ce boli guvernatoare ați suferit cu viețile înjosite pe Pământ! Oricine are de scris vreo poveste nenăscuților încă s-o scrie! Vor fi citite în toate limbile de flăcări materne ale focului de tabără a Umanității…

Liber la dor! „Visul unei nopți de Țară...”

 

Simptomul definitoriu al oricărui Covid este frica prin care se manifestă și cu a cărei epidemie propovăduită boala asta îi poate îmbolnăvi, decisiv – din păcate, și pe alții! Iar dorul rămâne cea mai adâncă dintre legile spiritului...singura putere în trupul deplin ca Democrația Creației! Ce-ar fi să fie alegerea ținutului acelei libertăți care transcende oricărei democrații ruginite de profit corporat! Dar mai există un asemenea zăcământ sau, mai degrabă, orologii care să-l contragă prin ancorele de zbor? Ori, de s-ar fi ascuns în pânza freatică a trecutului, ar mai deține resortul dereticării prezentului de a răsări către ceva-viitor?! Hei-hei, tinerețe, declară-le tu cum de năvălitor ți-au suspendat cursele de raliuri ale dorului împins în surghiun, crezând ei că-i pot tăia decolările cu care se poartă așa de colindător și să le arunce la fierul ăla vechi de prăselele orânduirii lor ariviste! Doar că rețeta de dor nu se poate uita și nici tipări cu maghernițele banilor sângeroși...Ea rămâne ADN-ul suveran al fiecărui trup spiritualizat și cu elixirul vaccinului antiapocalipsă, anticorpii încărcați de tăietura dulce a dorului vor traversa Omenirea tot pe atât de departe – precum va fi el de nestins. Așadar, ridicați-vă ca din rădăcini ale stindardelor pornite din trecutul care tot își mai flutură cărările visurilor către viitorul olărit cu mângâieri dizidente!

Dați mâna unul cu altul de să nu vă mai despărțiți din trunchiul națiunii pe limba căreia ați învățat să nu mai puteți uita cum viața e ca o sete de căprioară ce se tot reîntoarce să mai bea din izvorul cu bucurii; dați tonul răscolitor al muzicilor pe care să se încingă o horă internațională a popoarelor blajin de eterne! Iar dacă Inteligența Universală tot v-a programat în pereche...habar de muritori să n-aveți când vi se întâlnesc adoratele gânduri de a fi și voi împreună de fericiți, cum mărșăluiți doi-câte-doi, chiar și cu lacrimi dinadins mai trecătoare pentru așa eroi cotidieni ai Umanității ce sunteți! Eliberăm zâmbetul coborât din aula privirii, ce dacă rănile tinereții durează mai mult cu încă fiece clipă râvnită la maximum, dac-ar ști ei cum poate fi de maiestuos un stindard zdrențuit de atâta exil!? Ca pâraie curgătoare de pe creștet de munți sunt #Tinerii LaPutere când va să-și aștearnă #ReformaDemocrației ca pe o modă de primăvară-vară-toamnă a tinereții în care se va preface până și iarna cea înmugurind sub colindele unui perpetuu anotimp asemenea întreit! Și bine-ați reveni pentru totdeauna, elevi! Dar unde a fost înlănțuită studențimea?! Abia când ei, cu toții, se vor elibera de sub măștile Balului mondial de organizat (pentru a nu se mai ști cine sunt jefuitorii), Patria va reveni, și ea, la viață!

Fiecare să ia România în palme, se poate – v-o jur!, și să rostească vreo parolă – ceva (măiestria lui!), astfel încât să nu poți fi uitat de cum ai învățat și tu o țară... să se înalțe ca o atmosferă de nemaipărăsit!

Celei (celui) care pleacă

                                (Ion Minulescu)

„Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări.
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
.......
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!”

 

 

Cotropească-ne renumele tău!

 „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / Țara mea de glorii, țara mea de dor...,/...Căci rămâne stânca, deși moare valul,/Dulce Românie, asta ți-o doresc...” 

Rețeaua național-eminesciană de socializare inter-generații pe aripi de idealuri...Acesta e singurul și pe atât de fiabilul sens de circulație pe drumeția Istoriei unui popor ale cărui autostrăzi modernizate spre viitor se pot construi doar ca tuneluri de la inimă-la-inimă. Creatorul nepereche de Spirit național a fost alesul să zboare de la trambulina pe care a copilărit abia 39 de ani și să se piardă cu imnurile veșniciei, cu tot, sfâșierea lui ricoșând direct în sufletele noastre, pereche de-acum! Era tânărul scânteietor de rebel și care, pierind de unul-singur, zi-după-zi, a făcut ca până și ura să se îngrozească în cei pe care „norocul (trădării) îi petrece”.                              

Atunci ca și azi: tot un stat derbedeu și protipendadă cu ADN de lacheu infractor – ce se feresc de vaccinul anti-trădare; tot oaspeți care scot degrabă hangerul jefuirii și anatemele zădărâte fudul; tot această tipologie de crimă transnațional de organizată pentru sufocarea truditorului productiv. Așa că numai samavolnicia firii le este propriul blestem, „Doina” curge din oftatul cu care se cuprind mamele ca o lumină a ochilor ce n-au altă putere să-și apere pruncii...„Doina” a fost și rămâne cântată de rana nimerită în ascuțișul pumnalului nesătul, ea nu-i decât rugăciunea către cerul speranței cât mai degrabă!

De aceea, vlăstarele Umanității care sălășluiește în Parcul național îngrijit de români vor putea deprinde mereu meșteșugul învățămintelor pe care poetul-stindard le-a lăsat ca izvor, tinerii nemaiuitând că Țara e familia lor de limbă, cultură și tărâm de o integritate roditoare. Acolo unde oricine poate fi camarad de viață onestă, având dreptul de a rosti bucuria pe literele propriei limbi de pace cusută pe portul de tradiții, obiceiuri, iubiri...și iubiri de iubiri, și iubiri de-amintiri...!

„Sara pe deal buciumul sună cu jale,/Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/Apele plâng, clar izvorând din fântâne;/Sub un salcâm dragă, m-aștepți tu pe mine./ ...Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.../Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.../...Ne-om răzima capetele-unul de altul /Și surâzând vom adormi sub înaltul,/Vechiul salcâm.-Astfel de noapte bogată,/Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

Noul 2021 – va veni, vine iar primăvara!

Motto: Trec ei anii, darămite o pandemie! 

Din anul ce tocmai trece definitiv, nici n-ar trebui să învățăm, neapărat, ceva, nici măcar să ne învățăm minte...! Dar să luăm aminte ar însemna întrucâtva, sau doar să ne readucem aminte ce știam cu alfabetul de ancore ale nașterii cuvântate pe o drumeție de viitor! Si nicidecum să ne prefacem cum că suntem, deodată, mai buni, dar să ne prefacem într-o consecvență reflexă a omeniei...oh – da!  

De n-am mai uita că Umanitatea are eroii ei de strajă neștiută a primenirii rândurilor ce se trec ridicând falnice metereze perpetuu consolidate de cei ce vin și tot vin...Eroii sunt din aluatul răscolitor al celor ce tac asurzitor și nici nu prea oftează, de răni – voi sunteți aceia, de ce-i tot căutați în prea-plinul pălăvrăgelilor care le țin loc de profesie, ocupație, demnitate publică?! De-ar fi și timpul să aflăm că libertatea constituite misterul fiecărui om! Nu ne-o poate lua nimeni, tot așa precum e ea Îndumnezeită în bunul-simț de conviețuire care nu trebuie să se oprească în loc.

Dar, da, iată că ne pot, totuși, înlănțui! Doar că nu vor mai putea ei să crucifice națiunile cu piroane de legi bătute în malurile albiei înrourate de sângele care curge ca o viață călătorită imprescriptibil! „Trăiesc în dreptul frumos al vieții mele!” va să constituie singura orânduire instaurată de la individual, către social. Fiindcă Patria e oriunde inima aleargă ca o naturală dimpreunare cu detașamentele fluturilor într-un zbor voluntar. Să ningă cu fulgi de gânduri, așadar!  Căci și adevăratul eroism rămâne cel precum de involuntară se manifestă empatia din care să izvorască. Rămânem vii ca o iederă cățărată pe ziduri – acolo unde ne amintim cum mai obosesc, din când în când, chiar și speranțele...„La mulți ani!”, ca o nouă poartă ce să dea spre grădinile alea interioare și pe care ne vom îndeletnici să le explorăm cu plivirea!

Și, a propos, de ce vă mirați, încă, de felul în care vă surprindeți bucurându-vă că mai avem, totuși, o țară pe care s-o putem cutreiera demult și cât vom merita de mult?! Chiar nu cred să nu fi băgat noi de seamă cum toate iubirile s-au conturat în Patria pe numele căreia să ne fie mai ușor să nu le uităm niciodată?! Asta, da, splendoare-ntre ani! 

1 Decembrie de România

Dați sfară-n țară că Ziua națională a Patriei noastre se ține, anul acesta, într-o deplinătate de sărbătoare scrijelită pe piepturile deschise către inimile păstrate în altarele gândurilor tatuate pe orizontul fiecărei clipe care bate din aripile fermecător de apropiate de noi! E Marea Unire a pribegiilor în afara sau înlăuntrul acestui stat golit, în negura deceniilor – ca hoții, de tot conținutul acestei democrații fanfaronade și perorate troian, dar apele își întorc undele aspirațiilor către matca perenă, horele atâtor și atâtor buchete de oameni vor aluneca pe muzici susurate în lotcile amintirilor care au dospit într-atât... cât de calde rămân regretele așternute peste necoaptele îmbrățișări de altădat`! 

Să răsune din corn că Țara ta te așteaptă retrasă, precum s-a simțit de uitată, în desișurile ei cu dram de noroc visător pe care ți l-a păstrat încă de când tot privește după tine, năzărindu-i-se stoluri ale bucuriei în zări; de atunci de când s-a gătit cu surâsuri urcate din brațele-i frânte, dar așa-înduioșător deschise de îngrijorarea că tot nu mai vii de departe spre unde te-ai fi rătăcit peste mări și țări, că tot nu te poți ridica de pe patul de viață care ți-a slăbit puterea princiară de a colinda, fie și în zadar, pe acasă...

Dați-vă aproape să ne împărtășim ce-am auzit de-un secret: că pe cocardele tricolore pe care România le poartă cu piepturile noastre, cu tot, adie impregnatele bilețele de dragoste nețărmurită de vremea cînd eram, odinioară, poezii de copii. Și uite cum am crescut - că nu putem uita să ne purtăm cu neprihănirea zâmbetelor nepieritoare, cu respirația însetată după cultura universală a concordiei și a păcii! Poate fiindcă tocmai ce-am luat aminte, din generație – în generație, cu ce triste sisteme politice ni s-a priponit libertatea aceea care numai ea e capabilă să-ți oxigeneze plămânii de neoprit și că orânduirea țării tale, tinere, e singura cale – precum tot așa e și rondul Soarelui pe bolta cerească... 

Dar veniți cu toții, nimic nu e mai tainic și durabil pe lume decât încrederea semețită în pașii voștri, atunci când calcă pe tărâmul Patriei ce tresaltă...O viață avem, și o țară mai avem, așa se trăiește pe limba de bună-înțelegere Dumnezeiască a omenirii! Evadați spre voi înșivă!, nu există alt leac (nicidecum – vreun vaccin) la împietrirea sufletelor, în afara călătoriei către propria maiestate și un viitor străbun! Un aprig „La mulți ani” de descurajare să fie! Hai cu România!

Diego – de la ultimul dribling...la primul!?

Sau ultimul fault, ori și primul dribling cu care ai pornit un altfel de meci, pe un altfel de teren, cu o durată sferică a timpului cronometrat prin în sfârșita îngăduire de a se lăsa marcat de însemnătatea bulinelor alea pe care știe că le-ai iubit cu călătorii în care urmele bucuriilor izbucnite de-a valma reprezentau anotimpul care ți-a guvernat viața, de la miezul primului fluier de naștere – până la acest minut! Când ai fost eliminat, decisiv! Dar măcar știi de ce ai fost, ești și vei rămâne atât de drag atâtor miliarde de oameni, cum nimeni nu cred să mai fi fost, ori să fie! Doar noi nu ne putem explica, și asta fiindcă nu am stăpâni schepsis-ul vieții adevărate. Căci viața ta a fost, totuși, una de pomina frumuseții, deși modernitatea cu care se însoțește gloria de pe pământ a năvălit prea brusc peste diamantul ăla de argentinian sărac și amărât, de copil ce era! N-ai rezistat, și ai recunoscut mereu, și numai inima trupului tău știe ce-a pătimit – uite cum a tăcut! 

Pentru că tu nu erai pregătit de vreun război, așa că pe porțile larg-deschise de sufletul tău de copil năzdrăvan au pătruns, care - cum a vrut, licorile cu care scorpiile profitului îți batjocoreau sudoarea fără de care n-ai fi putut să devii cine a fost să fii! N-ai primit nimic – niciodată, vreun premiu sau titlu oficiat de forurile spetit de organizate în industria aia a lor. Pentru că toate victoriile tale au fost repurtate pe teren, sub legea regulamentului sportiv (și pe care ție ți-a mai și plăcut să-l mângâi uneori!). Însă oricum ai fi trăit totul la maximum, abia acum înțelegem și noi ce copilărie de 60 de ani ai avut! Și n-ai reușit să rămâi doar rădăcina fericirii tale de a fi argentinian, precum îți era bunătatea strălucitoare. Ești al tuturor celor ce îți seamănă în felul de a nu cere niciodată – nimic. Nu te-a auzit cineva cerșind vreo funcție în lumea lor ghiftuită de rănile adânci ale unor așa sportivi colosali. Ai fost singurul fotbalist de câmp sălbăticit, indiferent pe ce terenuri capitalist de ornamentate a fost nevoie să te întreci. Cred că la Barcelona împânzită de moda profiturilor nu era mediul tău.

Dar pentru nimeni nu se potrivește mai adânc sentința „Vedi Napoli e poi muori!”...Și felicităm Argentina ta natală pentru faptul că s-a îngrijit să-i fii antrenorul de spirit al naționalei de fotbal! Știm, bănuim că ți-ar părea rău tocmai fiindcă nu știi de vei găsi prieteni de copilărie și pe acolo pe unde – ai să treci! Dar și pentru că, de-ai mai fi așteptat cumva, poate că și pe planeta noastră se putea făuri o lume cum ți-o doreai de curată la suflet și sportiv de frumoasă! Deoarece nu vom uita mărinimia cu care mulțumeai pentru pasele primite și pe care tu le prefăceai într-o deplinătate a bucuriei de a te juca, îți vom trimite și noi tot atâtea gânduri câte bucurii ne-ai făcut...Cu regretul că nu e totuna, te vom iubi mereu! 

America-America, dac-ai ști și tu...!

...că poți doar să devii, în sfârșit, măreață! Numai de-ai vrea să accepți că e timpul să-i dărâmi pe cei ce te-au reprezentat în lumea largă și pe care au redus-o la halul acela de profit cu orice preț. Dar și că poți redeveni tot așa precum ai fost o democrație boroboață!  Să tot fie vreun centenar de când constitui un fel de reper nou al Lumii care avea nevoie și de așa ceva, însă n-ai prea înțeles cum de nu e suficientă simpla percepție cu care celelalte națiuni se raportau la tine, necesar fiind să fi dovedit că te ridici la înălțimea unui far călăuzitor nu neapărat prin scrâșnetele de PIB-uri, ci către pacea mult-vindecătoare de atâta război! Ar trebui să regreți cum de nu s-a putut să fii și tu vreodată asociată cu play-ul unei gândiri pe atât de îngrijorate de urmele șenilate cu fanfara capitalismului, încât să mai și renunți la nesocotitele pofte din care îți tot trăgeai seva energiei disproporționate! Câtă șansă ai ratat nedevenind, deloc, o civilizație spre „zgârie-norii” potecilor dintre inimile pretutindenilor de oameni, între porturile speranțelor cochet de înmănunchiate – fiindcă pentru asta era nevoie să recuperezi la cultura mustind de profituri și care să-ți strige, astfel, că durerea unei aripi frânte continuă să zboară Înalt și doar ca să se Pogoare cândva de vindecător! Milioane și milioane de victime ale sărăciei și bolilor, indiferenței sau războiului au tot sperat să te înțelepțești cu adevărul după care aveai posibilitatea să forezi în adâncimile de Istorie a Umanității.   

                                                                                                  

                                                 Așa că nu numai tu, Americă, porți vina că ai fost înarmată cu sofisticăriile conjuncturale post-războaielor și n-ai înțeles că toate aceste fiare de luptă nu-ți pot propaga puterea planetară, decât dacă vei fi știut să le utilizezi protejând instaurarea minimei dreptăți sociale pe lumea asta. Și tot respectul dacă ai fi ales să-ți aperi (cu tot cu înarmarea prădătoare) convingerile propriei statalități moderne...Nicidecum să disloci, să descinzi ori să te infiltrezi sub acoperișurile popoarelor pe care să le arunci, cu tot cu pereți și adâncurile podelelor, în aerul sclaviei și morții; să pedepsești lanuri de spirite care nu s-au plecat ori  colportau cu alte viziuni de conviețuire „verificată”, dealtfel, în secole și chiar milenii de cultură a vieții pe Terra! America-America, te-ai complăcut în fandoseala vremurilor, înloc să-ți fi clădit o faimă cu renumele neuitării, recunoașterii și recunoștinței, deopotrivă! Iartă-ne dacă ni se pare că nu e deloc ceea ce trebuia și putea să fie – devreme ce ai fi ales calea ușoară a lozincilor perorate cu impresii de nedescris...! Sau pe când le asigurai cetățenilor tăi un trai de îmbelșugare falsă, lustruită pe rețelele importului de inteligențe și exploatată din durerile celor expropriați de demnitate și chiar existență, din tragediile rostogolite (în haitele imperialismului) asupra sărăciei și amărăciunilor dăinuind, cum-necum, în tihnă națională și exercițiul unui sănătos efort social. Dintre grânele de spirit al atâtor națiuni, tu, Americă, ai preferat să alegi toate neghina rudimentarităților trădătoare, le-ai urcat în creștetul celebrității murdare și ai promovat răul pe o lungă perioadă de timp al generațiilor nerăbdătoare...Cine vrei să te fi crezut?!

                                      Și, America atât de frumoasă ce răsărit-ai cândva de demult, tot noi suntem cei ce încearcă să înțeleagă ceva, poate că exact capitalismul scelerat și ale cărui guri nesătule le-ai tot îndestulat (de bine ce-ți cădea la socoteală) e cel care ți-a năruit credibilitatea de viitor. Armele - ca armele, dar tragediile pe care le provoacă acest tip de capitalism blestemat de însăși natura firii lui samavolnice de a nu lăsa ceva și altora și a pustii totul în cale sunt din ce în ce mai de neacceptat! De ce, America?! În ce chingi credeai că poți îngrădi lumea, fiindcă iată cum tot acolo se ajunge, întotdeauna! La ceasul acela în care hai să zicem că măcar întrucâtva și tot trebuie să plătești pe lume! Profitul cu orice preț are un cost teribil...Dar ar însemna ceva dacă ai rămâne un exemplu de cum nu trebuie să fii, în veci, un Jandarm al Omenirii! O civilizație va fi grandioasă doar dacă se însoțește cu minunatele sedimentări ale unei culturi sănătoase. Totuși...La revedere, America-America! Și învață de la miliarde de oameni care se hrănesc cu speranțe de zi-cu-zi, dar tot îți doresc „Succes!”- pentru a ne întâlni mai departe...

Scrisoare întredeschisă cumva!

 Motto: „Nu contează cât de lung e drumul, ci contează cum nu te oprești!”

Dragi copii, prinți adolescentini, tineri maiestuoși, suflete neînfricate – adăpostiți în palmele vieților voastre câte o buburuză de timp și veți înțelege cum de niciodată nu poți rămâne prea-trist!                                                                                    
      Și dacă cerurile gândurilor devin uneori mohorâte, luați-vă din tolba avântului câte un tril din zâmbetele voastre care pot dilua orice mască a vremurilor politizate imund! Ca să mai puteți respira cu întreg pieptul deprins să trăiască imponderabilitatea bucuriei de a zbura cu aripile de siguranță a unor ancore înrădăcinate prin trupurile de reîntregire a minții - cu inima. Chemați-vă toate fricile cu care vă jucați pe acest Pământ și veți vedea cât de frumos călăuzitoare sunt ele – pe lângă grobianismul insidios al celor ieșite din mințile pandemiei!

Pe astea, crescute cu drojdia scopurilor, să le alungați! Dar așa ceva se face cu bățul privirilor de o naivitate imperială cum doar voi mai sunteți înarmați, cu alura prezenței voastre inexpugnabile, în baricadele camaraderiei ridicate împotriva asaltului care v-a surprins cu o știință nebună, obligându-vă să vă retrageți din câmpii, văi și munți, din străzi și bulevarde pe care mai copilăreau și orașele patriei, de pe malurile apelor lângă care vă întindeați setea de libertate la soare, din băncile școlilor sau amfitreatelor unde ați început să vă mirați cum de vi se maltratează aceste cele mai contradictoriu de frumoase amintiri viitoare și de care vă e un dor atât de încă netrăit! De ce v-au acoperit chipurile care ne luminau, pe toți, în candela anilor mereu?! Care ne invadau la fiece chemare din septembrii de toamnă, retrezind la viață sate, orașe, cu oameni și natură cu tot, reamintindu-ne ce pustie ar fi o lume întruchipată într-o vacanță de vară a voastră, întrucâtva! Nu uitați că nimeni și nimic nu vă poate lovi atât de decisiv încât să nu se mai audă arcușul vibrărilor voastre alunecând pe viorile vremurilor...   

Numai că este pentru prima oară, din istoria Omenirii, când se încearcă una dintre acele aproape inexplicabile monstruozități, una la care s-au dedat transfuzații cu profit al capitalului scelerat din toți rărunchii răutății în care au prefăcut democrația: „copiii și tinerii doar transmit virusul și-și vor omorî părinții și bunicii!!!?”, sau (ca într-o ideologie apoteotică): „iată că și copiii și tinerii mor!” Așa-ceva! ! Oh...dar nu!
 

                                        

Hai să nu ne despărțim de stolul alături de care să înfiripăm firul frumos și limpede curgător al unei democrații cum se cuvine de upgradate! Și să le spunem acelor făcături politice expirate precum de adevărat și e că tocmai tinerețea ne stă de strajă tuturor, apărându-ne pe cele mai recente frontiere de naștere care să-și întindă teritoriul înviorat de mărinimia ce va domni, de-a pururi, peste respingătoarele uragane decrepit de născocite. Tinerii constituie avangarda crucișătoare în miezul cleios al oricăror învolburări sălbăticite, doar lângă umărul lor mai poate fi Omenirea salvată in integrum și pe atât de mai departe! Mi se pare că măcar noi, nedreptățiți de o atâta împroșcare a drepturilor și libertăților surogate, trebuie să învățăm și iată de ce (pe o băncuță așezată în Cișmigiu, o fată la 21 de ani pe care credeam că-i pot povesti cu tot, cu  naștere, îmi spune așa): „generația noastră este interesată de ceea ce ați făcut voi și ne documentăm chiar și despre trecutul generațiilor îndepărtate, dar pe voi nu vă interesează ce credem, cum trăim sau visăm și ce vom deveni noi; doar spuneți „tinerii ăștia”! 

Va trebui să spunem cu totul altceva și să adresăm clasei politice acest ultimatum: predați contractele democrației batjocoritoare prin care ne prefaceți în măști și ne furați ultimele borne de țară! Iar nouă, tuturor: frunțile sus, doar pe aceste creneluri se vor mai așeza anotimpurile, la rând!

#România Reeducată!

Motto: Cu COVID-ul tot `nainte / Să avem voturi mai multe!                                    Needucată (?!) de fără de măștile istoriei cum era, vremurile acelei Românii s-au dus apunând...Au răsărit zorii mascați ai Puterii proiectate într-o #Românie Multilateral Reeducată. Justiția expiratei democrații devoratoare ne-a tot administrat dosarul penal cu probele ei indubitabil de fabricate prin înaltele-i tehnologii, ne-a fost impus un apărător permis din oficiul serviciului în slujba grupului de simbriași ai capitalului organizat în vederea săvârșirii dreptății sociale cu poleială de nezdruncinat, astfel că, după ce ne-au tot fost prelevate mostre din ADN-ul ăla de comunistoizi definitivi și expertizându-ni-se tot felul de posibile intenții subversive, s-a stabilit că suntem purtători de suflet ilegal și de tinerețe sfruntată, că am fi imposibil de înhămat altfel decât de fațada votului...nemaiavând, oricum, de niciunele prin subsol și pe sol – toate fiind în aer! Pe cale de consecință, am fost condamnați la o foarte mișto pedeapsă privativă de libertate democratic de individuală, dar dezlegată, din când în când i-o cădea și stăpânirii mai bine, la câte-un bal mascat, cu promisiunea că ni se va da drumul și la eliberarea în țarcul de va fi să mai fie național. Eliberarea prin...democrație e tot mai aproape! Dar bineînțeles că nu înțelegem ce se întâmplă (cum am putea, cine s-o spună)?! Însă uite cum stă treaba (chiar de-om vorbi singuri, în vânt): gata cu stupizeniile democrației voastre de apuși îmbogățiți - pentru proștii / săracii răsăriți către un liman spre care nu vor răzbi niciodată!

                                            Ajunge, nebunilor! Sunt deja vreo două secole de când mințiți cu boturile speriat de umplute cu toată mierea Umanității, arătându-ne ce bogății de averi, orașe și state v-ați procurat și ornamentat cu sângele și sudoarea celor asasinați de orice bucată de speranță produsă cu brațele tot mai slăbite, dar care trebuie să tindă, de-a pururi, pe sensul acestei democrații („Vreți să ajungeți ca noi?!”). A fost amoral ca Democrația să fie propovăduită exact de cei mai nesătui dintre pământeni, iar acum, când se arată adevărul untdelemnic despre cât vă desconsiderații propriile popoare, pe oricare dintre cetățenii decăzuți și din drepturile animalelor cu ale căror legiferări vă fandoseați, oameni care, nemaimulțumindu-se cu firimiturile desfrânărilor voastre, devin obraznici de atâta foame și nedemocrați în comportamentul unor așa indivizi cu atâtea comorbidități amărâte, orișicât! Că am trăit blestemul unei democrații mințite se arată din felul cum agonizează toată lumea voastră obez de înavuțită...Că răsare adevărata democrație e mai limpede chiar și de câtă vreme am pierde pentru a pricepe și voi că dreptul la un viitor tot mai decent se execută, nu se discută cu ideologiile flecărelii care continuă să aibă îndrăzneala sacrilegiului de a-l numi  „drept la viață” permisă (la pachet cu libertatea gândului) doar de mărinimia democrației demiurgice (?)! Cum de paradoxal se vede și care sunt cei care tot îngrădesc, cu caraghioslâcul vizelor sau spațiul schengen-elit, vestita libertatea de circulație.

Vi se va arăta, cât de curând, de câtă libertate de exprimare ne-ați vitregit fiindcă nu recităm osanale celor ce tocmai ne tâlhăresc și o fac prin atâta artă: așa că ne vom exprima și vă spunem că sunteți expirat de inumani; vom protesta de-adevăratelea și până vă veți educa să înțelegeți să păstrați „distanțarea fizică” direct propoțională cu nesimțirea de a ne fi siluit la o atâta „distanțare socială” de gulerașele voastre albite; că dreptul tinereții la educația voastră corupt de nerecunoscută (din cauze de politicianism, beizadelism, amantlâcism, clan-cumetrism, legebetism etc.) tocmai ce o întărește cu imbatabila învățare de minte să mai aștepte ceva de la altcineva, în afara de Patria ei! Fiindcă pentru această îmbălsămată formă de existență a democrației de rapacitate, Tinerețea reprezintă o cu totul altă Lume... Sunteți prea mici pentru a ne domina dreptul de a ne permite o imaginație liberă, una în care Creatorul e singurul care va instaura Democrația Dreptății și o va face exact la Judecata păcătoșilor care au mințit-o cu perversiunea propovăduirii ei în scopul înavuțirii lor și subjugării celorlalți... Băi, aceștia, democrația se trăiește - nu se pălăvrăgește! E în spiritul de a dăinui precum de frumos te chivernisești, democrația e un scop al sinelui, nu un scop în sine! Facem curat după proiectele voastre izmenite dintr-o democrație de cocote. Instituim #RomâniaEliberată! 

Pandemismul cu chip capitalistoid cioplit infector! Motto: Ajutați această lume capitalist de croită să se dărâme...frumos!

”Secolul XXI să deschidă zorile Mileniului III care va să fie anticapitalist de creștin / religios (spiritual), sau nu va mai fi trăit!”. 

Dacă nici tehnologia cu ideologia de „accelerare acum” nu ne va vindeca de mult prea învechita orânduire expirat de clădită pe instinctul primar al tâlhăririi primitive, dar elitizat, chipurile, până la a se dezvălui (iată, din nou!) în toată rudimentaritatea animalică a dedicării unei tragi-comice înavuțiri comorbide, atunci va trebui să se redefinească esența armăturii de principiu și de îmblânzire a capitalului mânat spre rangul său de instituție modernă a Patriei: indiferent la ce nivel de extindere s-ar deda el să se manifeste, de la antreprenoriatul național al celor 2 saci de cartofi cu adaos de să nu se vadă cât de umil se recunoaște pe piața democratică - până la grupul cohortic al multinaționalelor astfel înhăitate pe piața de monopol, capitalul se cuvine să fie strunit cu nobilul căpăstru al înhămării sub egida Umanității. Prefigurat în grămezi de apropriere magnetic de coruptă a banilor, capitalului nu-i place deloc să i se amintească adevărul că are, în primul rând, o naționalitate / cetățenie, că rațiunea atribuției lui derivă din libera inițiativă de a întări statul și a-l echilibra pe arterele sale socio-economice, creând locuri de de muncă și zone de activitate prin care să asaneze palierele inter-umane ale conviețuirii, manifestându-și viabilitate de a contribui la dezvoltarea națiunii și reprezentându-se ca un conglomerat cetățenesc exploziv prin asemenea concentrare de eforturi și deziderate țintine spre suplinirea flancurilor unde instituțiile n-au nervul ideilor novatoare...

                  Devenind un fel de Cetățean care benefiază, iată, de toate acele eforturi menite dezvoltării naționale, dar și față de care Statul arde de nerăbdare să-și plătească anumitele impozite sau taxe de recunoaștere a utilității în domeniile pe care nu le poate acoperi uneori și tot pe atât de bine. Tot așa precum și importarea / exportarea capitalului trebuie să se alinieze asortării cu normele contractual – instituite între statalitățile cu interese – părți, menirea și rolul său la decolmatarea relațiilor de apropiere între popoare și state, la o respectabilă pacificare a globalizării în esențele trăirii. Mai simplu de atât nu se poate sau nu știu eu, altfel o dăm, de-a pururi, în monstruozitatea tâlhăririlor și în descalificarea completă a capitalului derbedeu de ferecat în conturi dedicate risipirii în lux elitist și destrăbălări injectate cu durere, lacrimi și sânge prelevate și pompate din marile țarcuri de tolerare a existenței celor prea mulți și umili! De aceea nu putem uita cum tot izbucnește un flagel de perversitate existențială și care tot urlă că ”nu suntem, cu toții, egali!”.

De parcă nu tocmai noi, cestălalți, suntem cei care le-au spus-o dintotdeauna, că – da, așa și este! Deși, în mod natural, cred că rămânem egali în principiul necesității de a ne hrăni trupul biologic – pentru a ființa, inegalitățile derivând, benefic, din trebuințe disparate de hrănirea trupului configurat într-o cultivare a spiritualității. Dar de ce urlă exact acei corifei pe care încă nu i-a întrebat nimeni, de-a valma, cum se face că, în afara atâtor personalități sau anonimi care ne-au trecut secolele și cărora Omenirea le datorează atât de mult, veninoșii contemporaneității își hrănesc și îndestulează spiritualitatea depozitată și doar repezindu-se la devalizarea bugetelor publice, să-i jecmănească pe cei îndesați într-o tot mai amplificată bază nedreptățită a piramidei sociale. Să răspundă de ce finețurile trăirii lor spirituale se manifestă numai într-o grotescă acumulare de averi materiale (câte 6 rânduri de case împalatinate, conturi de urgisire înconjurătoare, fudulire în chefuri etc.), să zbiere ei și despre felul în care spirit s-ar poate vreodată numi duhoarea aia emanată de sub felinarele roșii ale decrepitudinii transfrontalier de asexuate și paradoxal de „per(ver)suasive”! Dacă nu i-am ști, chiar i-am invita să nu fim egali, dacă așa li se crede eul abscons. Dar ni s-a demonstrat cum se asociază de canceros moleculele astea ale răului și cum infestează el păturile freatice ale atmosferei oricărui viitor. În vreme ce tocmai cei de o egalitate superioară pot lăsa un nume de rezonanță tehnico-științifică, literar-artistică, civico-politică, salutar-empatică...Ne-a dezbinat elitismul fripturiștilor transnaționali, spiritualitatea lor rămâne să fie doar ura pe care s-au prostituat s-o utilizeze dezintegrator. În rest – nimic! A, pe nenea capitalismul ăla de scop tenebros de dominator îl propovăduiți, maimuțăristic, tot pentru a vă asigura trebuințe spirituale. n`așa (nu contează cărăbănirea simbriilor și strălucirea lor însângerată, fără număr să fie!). 

Concluzionând: niște egoiști (nici măcar elitiști) dezumanizați, istericalele lor cavernoase au tot destabilizat echilibrul demnității interioare a tinereții atâtor generații, de-a rândul, tineri ale căror aspirații de azi rezistă (!?!) încă să rămână la a deveni și ei cineva în viața lor, pentru asta având, ce-i drept, nevoie (oh, spirit necapitalizat!) să li se asigure utilajele scumpite într-o concordie cu patria lor și care să se îngrijească de tot acest carusel cultural – tehnologic peste care tinerețea să poată căpăta aripile zborului consecvent către ce va să însemne încă de mâine, făurindu-se ca generații în stoluri de viață temerar de la modă cu o Lume împodobită cu globulețele lor de suflet cuprins în forma imaterială a iubirii dansate, e-hei!  Îi așteptăm pe toți cei care se poartă cu o inimă la locul ei dedicat învestirii cu atribuția salutarei înnobilări civice a capitalului. De treizeci de ani de trădare, România suferă în tăcere! ”Prea multe măști, prea puține chipuri!”.

Armonia Democrației izvorăște din stânci de Patrie!

Motto: „Spune-mi, dacă într-o bună-zi tinerii tăi îți vor tatua săruturi pe tălpile viitorului, nu-i așa, Patrie nemaimângâiată, că ai ștrengări puțin după aceea de teamă să nu le strivești sărutul?!” 

Luați-vă armele de pe tineri! Ei se vor înrola în mari tabere de conviețuire, acolo unde să deprindă frumoase forme de supraviețuire ce sunt! Pregătiți chiar să se poată salva, unul pe altul, nu să vă pălăvrăgească vouă temele veros de prelungite după orele de școală barată...Să știe să-și construiască poteci indextructibile către piscurile celor mai arzătoare aspirații care le accelerează sîngele în venele libertății cu nume de fiece Țară și un același Pământ...Învățământ de trebuințe trăite cu nerv și vocație, un elev – o măiestrie!

Unul în care se predau (dar de către cine?!) activitățile de prim-ajutor medical, psiho-social, economico-profesional, național sau inter-național...Sistem educațional care să le lase libertatea de a se îndruma spre făurirea unei Justiții obișnuite de bun-simțul lor profesional și prin care să se adreseze drept cetățenilor speciali! 

Sau în ale cărui facultăți să se predea, „Instantaneu G”, cum (de ex.) un bătrân naturist de printr-un ținut vietnamez și fără de medic, vâslea și cu picioarele de 75 de ani – pentru a cuprinde atâtea nevoi medicale ce-l mai trimiteau și prin munți sau păduri, de unde-și culegea plantele pe care să le pregătească  (3-4 ore) acasă, să se întoarcă (alt drum de o oră de vâslit) și să le distribuie, încurajator, fiecărui suferind. De la care refuza să ia vreun sfanț:

„Iau ceva numai de la cei care chiar au” (Și acolo mai nimeni nu are)!

 

De aceea, adevărul e numai acesta: probabil că oamenii se vindecau doar pentru că erau înconjurați de astfel de trăiri exemplare... Așa da, pandemie!

Imnul rebelilor (în Marea Memorie a lui Mihai cel Eminescu)

Porneam la drum, ca dintr-o primăvară... / Ne-ați prefăcut în vot și, risipiți, / Am îndurat cea mai jilavă gară, / dar maiestuoasă pentru-a înca oară, / aerodrom spre zări, să nu mai doară / spre ce se-mbarcă tineri terfeliți!

Mai bine visător, nu ideologist, / Singur mai degrabă, decât partidist; / Nici hăț-rezist, nici neo-marxist, / Mai frumos e rebel, decât...palavragist.

La modă e liber! Și nu paralel / cu ce mai înseamnă-al Patriei mister / Normal e să crească iubirea – n perechi / Nu ariditatea cu blestem de priveghi.

Mai bine naiv, nicidecum delator / Și tânăr de-a pururi, să nu fiu trădător! / Mai bine temerar, nu doar pandemist, / Empatic mai bine, decât prozelist.

Atâția ani pierduți din tinerețe! / Ca să vă-mbălsămați, capitalist... / Ce grotă finisată la vedere; / Ce haită, din nimicul tribalist!

Inteligent și curat, decât sec-sorosist, / Mai bine haimana, nu elitist- fripturist. / Să fie dreptate, nu corporatism; / Mai bine-n România, decât în Golanism.

Și mai bine să fie ce nici n-a mai fost: / o Țară „ca Lumea” de s-o știi pe de rost!

                                                          (adaptare după „Imnul golanilor”)

 

Noua actuală Ordine Mondială pare să fie Pandemismul. E cea mai amplă predică, una sfătos de mărinimoasă prin degetul de biciuire a obrazului cetățenesc și zădărâtă de la cotroceniul președintelui Pandemiei, până la lingăleala ultimului activist al i(lici)liberalismului guvernator, sau și al dezorânduirii opozante. Hai că, deși n-ați avut și n-aveți nicio treabă, noi nu doar că nu vă mai reținem, ba chiar...!

Călătoria Omenirii (cu declarație pe propria devenire)

Parcă timpurile s-ar fi spart în țăndările cu a căror altă și altă conglomerare Umanitatea se va prefigura cu totul altfel! Năravurile orânduirii ei implantate cu scopul capitalist al secătuirii au explodat de expirate ce ajunseseră să ne sperie. Jalnica aprindere la plămânii sfoiegiți în conturile nederedicate ale capitalismului arătau cât de incompatibilă era această boală lăț-lungită peste principiile democrației, fie și ea tot pe atât de nereformate! Are capitalismul puncte comune cu democrația adevărată tot așa precum viața ar izvorî din grămezile cu bani de care să fie vitregit fiecare stat, fiecare popor, orice națiune, oricare trup cu spirit prea-cuvenit! Democrația viabilă rămâne să dureze în inima fiecăruia dintre noi. Și are nevoie de o altă orânduire, una care să-i permită consonanța armonizării cu palierele tehnologice ale vremurilor tot mai paradoxal de spiritualizate. Să fie stârpită toată câinoșenia nepăsătoarei democrații subversiv de propovăduite - înclăiala aia discriminatoare și care te lăsa perplex de interzis! Să mai scoată capul globalizării ei reduse la o găliganică șlefuire a urii atunci când or mai chema-o generațiile tinereții recunoscute în rangul ei de mirabilă iubire! Doar că afacerea capitalistoidă cu viitorul oamenilor nu pleacă fără să lase răni adânci, iar pentru a ne vindeca la cap, trebuie – din păcate, să sufere inima! Doar așa se putea întâmpla - dacă nu mai e nicio măsură pe lume, când dai drumul sălbăticiei cu copite mortale să hergheleiască pe Pământul de joacă al copilăriei! 

Dar, de fapt, cum vom călători spre propria redefinire? Fără să ieșim din băltire, sau ca într-o lascivă imponderabilitate?! Să aflăm că, da, pentru așa ceva autostrăzile chiar ar constitui un dezastru, nimeni nu poate ști, încă, de nu cumva se va călători într-o coloană făuritoare de poteci salvatoare... E-hee!, fiindcă în frunte vor fi cei mai temerari (nici cei rămași la urmă n-o să fie mai puțin îndrăzneți), dar mai bat inimile să se audă întinerind pe întinsul României de care se întrezărește, pe fiece colț de privire, cum ești condamnat de îndrăgostit?! Ridicăm nivelul, doar nu ne-om fi blestemat cu perversitatea pălăvrăgelilor instituționale să rămânem pe arătura colportării naționale: că d.n.a., că pesedea! Multimilenara democrație instituită în Elada orașelor – state reclama o ranforsare făuritoare a statului modern, numai că democrațiile naționale au fost cotropite cu sforăriile contagiunii prin trădare, ură, crimă capitalist de organizată, orgii bugetivore, prostituții contractuale, foloase pervers de necuvenite, tragedii comerciale, rating al desfătării prin moarte...
Oare Patria mai e înduioșător de înarmată cu forța tinereții vindecătoare?! Ce efective ne-au mai rămas vom vedea, diamante ale trăirilor sugrumate în atâtea decenii sterpe de ideal și de viitor devin pe atât de valoroase, pe cât de  neșlefuite se vor asorta ele cu natura lucrului împământenit! Ne ordonăm în coloană intactă, da?! Și retrăim copilăria: instinctual de fericiți (fără vreun motiv anume), mereu ocupați cu ceva (fie de bine ce va rămâne să vedem cum o fi!), dar să cerem cu toate forțele ceea ce ne dorim... (Paulo Coelho). Ce-ți dorești tu, tânără prințesă?! Pentru ce lupți tu, tinere prinț?! La mulți ani, copiilor din lumea întreagă! Și tatuaje ale dreptății fericite pe cea de-a treia planetă de la Soare, cât să-ți încapă în inimă! Ce mister poartă #Patria!

Vaccinul total: ne luăm viețile înapoi!

Asta chiar că e natural și fără subversivitatea profiturilor induse în lanțul de tragedii ale reacțiilor adverse! Așa că, virus de profesie, probabil că ești astfel precum toate ce vin mai și trec, dar cel mai bine e să pleci cât de curând! Poate c-am și înțeles de ce-ai fi apărut exact acum, neomițând că erai, cum s-ar zice, chiar în noi...Ei spun că te-ai fi format dintr-un neobrăzat strigăt la cerul Umanității, o mult prea nerecunoscătoare invocare a lui (devreme ce oamenii dețineau atâtea locuri de sclavie remunerată din greu), de-aia trebuia să fie, cu virusul, sfârtecate temeliile unor asemenea impertinente trebuințe purtătoare de pandemii ale aspirațiilor! Și, pe cale de consecință, te-or fi prefăcut în această mutație a democratismului de scop scelerat, în laboratoarele lui de mondializare expirată. Configurându-te ca pe un organism al morții administrate de o clasă politică înhăitată cu abjecția nepăsării și a individualismului ridicate la rangul unei contagiuni non-profit de sponsorizate. Multinaționalizarea a prelevat, aleatoriu, câteva molecule de tragedie umană și le-a combinat cu ezoteria preinfectată a elitismului de gardă înarmată cu zgărzi, rezultând ceva ce nicicând nu le-ar fi trecut prin tărtăcuțele conturilor neoliberal de obeze: un monstru asmuțit de atâta inconștiență și insensibilitate la parcă prea-înveșnicitul statut (social, economic, politic) al castelor devoratoare...Deși e posibil ca tu, virusule de profesie, să fii o apariție inofensiv de naturală și de care, întreg la capul democrației - cum se prezumă a fi, ai putea să te protejezi, pregătindu-ți, din timp, viața cu adevărurile ei neîntrecut de armonizate statal. Dar cât poate rămâne și ea, natura, de răbdătoare, când de la firul ierbii de răsărire a ei se tot aud vaiere și gemete sugrumate încă de pe căile de respirație a fiecărui cetățean onest (și nu numai!) – asta în vreme ce bocancii capitalismului totalitar de înspăimântător calcă pe cadavrele profanate cu mânjeala de rating televizat al intestinului guvernator. De aceea ne-am gândit noi să jurăm ca într-un cor de rugă a Omenirii și să pleci! Nici nu mai vrem viețuirile artificial înarmate cu bumerangul secăturii ăleia de vot liber doar el, poate vă și nimerim când vă vom înapoia insignele haștagiei cu închipuirea democrației cârmuite de infecția corporatismului căruia (ba bine că nu se permite!) nu i-ar ajunge întreaga Cale Lactee pentru a-și sătura poftele de cotropiri invadatoare. Dar cel mai mult și fără de iertare e felul în care se infiltrase manipularea de a hăimănări cu țonțoroiul neproductivității îndestulate pe tot mai firavele trupuri ce compuneau, încă, Patria.

Așa s-a ajuns să descoperim o formidabilă replică la toate pandemiile capitalului căruia nici prin cont nu-i trece profitul de a respecta vămile inimii: nu vom cruța această mutație a democrației expirat de pervertite prin ea însăși și o condamnăm la uitare veșnică – făurind #ReformaDemocrației, una de o perpetuă profunzime a înlănțuirii cu moda generațiilor ei creative; ne distanțăm social și oricum de politicianismul pe care #TineriiLaPutere îl vor rări de-o să-i mergă pib-ul hărtănit al averilor. Autoimunizarea e ca și trăită, din greu. Covid-19, nu! Valid-20, da: o altă Conviețuire, o integral de iubită Uniune Europeană, o de-a pururi reîntregire a Păcii în Lumea întreagă! Respect fiecărui trup înarmat cu o inimă vie și din care să se constituie civilitatea virilității fiecărui stat!

Olimpiada internațională de temeritate

Tinerețe, repetă-i acestei expirate clase politice și profund decăzute din oricare din drepturile cu care ne-a îngrozit, așa că spune-i perenitatea acelui „Ordin pe numaidecâta unitate de inimă”, reiterând, așadar, îndemnul cutreierării vindecătoare: (Cu cântec – înainte!): Lupta noastră-i doar din suflet înarmată / Vă trimite solii ei, de-a curcubeu / Dă-mi, prințesă, inima înfiorată / Prințul meu, dă-mi mâna unui dor mereu!” 

Un test de viață, o epopee pe viața trăită la maximum de început milenar... Cu gânduri de strajă binemeritată fiecăruia dintre voi! Suntem aici! De unde ne putem privi cum urcăm pe celălalt țărm al învolburatei albii a timpurilor cu care viitorului cel mai apropiat i-a plăcut să adie trecător de întristat pe lângă frunțile noastre, dar tocmai că trebuie să ne amintim felul în care deja am făcut asta, cum de-am reușit să ne cățărăm, cu speranțe - cu tot, mai hăt-de departe! Probabil că eram (suntem) atât de înduioșător de răniți încât vom deprinde felul cum se va impune să confecționăm nu doar măști pe chipurile de viață, nu numai combinezoane care să camufleze zăcămintele trupești ale aspirațiilor, ci sunt neapărat necesare și ambarcațiuni adecvate tot felului modern al devenirii pe rutele terestre, fluvial – maritime, aero-spațiale...

Sau poate că, întru început de mai bine, o stringentă consolidare a unor stații orbitale de universalitate a spiritualității inimilor oxigenate cu plămâni de neoprit. Înmuguriri! Peste tot. Exact și acum, când tinerețea rebelă va trebui să se încrengărească într-un florilegiu de rebeliune împotriva tuturor bolilor înconjurătoare. Și dintre care cele provocate de nepăsarea guvernatoare a cohortelor de concetățeni dedați la politica democrației de erbicidare a primăverilor ne cutremură, primăveri de fiecare dată parcă și mai nostalgice după simțămintele răsăririlor ingenue! Nu e de mirare că noi, cei din generațiile cu care viața a experimentat atâta prezentă durere a bucuriilor viitoare, n-am mai avea forța de a reconstrui ceea ce am abandonat dărâmării, dar, uite, măcar să ne autoblestemăm cu firavele desțeleniri și o veghere fie ea și atât de întârziată la post:

dar-ar Dumnezeu măcar să nu mai știm să îmbătrânim de câtă întinerire ne inundă în piepturi; fie-ne viața cum ne-o fi, lovi-ne-ar un încântător sacrificiu al penitenței între creneluri de iubire; molipsi-ne-am de bunăvoința civilității; rămâner-am în putere a minții și inimii, pentru a învăța renunțarea la puterea lumească, n-om crăpa din atât! Sătura-ne-am numai privindu-ne copii și nepoții cum de nu nimeresc gura înfometată tocmai de aleșii neamului ticălos cu care i-am condamnat de naivi ce ne-a mai plăcut să hăimănărim cu pandemia votului morbid (Și mângâia-le-am viețuitoarelor privirile alea cuvântătoare)! Dar admirare-am România, dintr-un reflex sănătos de încadențat cu destoinicia mărinimiei!

#TineriLaPutere, în marș(!): niciodată, niciodată-niciodată / Să nu mai fie Patria uitată!