#Nu mai rezist!

Doar ca aveti rabdare si veti si intelege de ce! Fiindca “Tineretea la Putere!” presupune, pur si simplu, raderea din temeliile acestei intregi clase politice. Democratia ei paralela cu Patria noastra trebuie sa fie izgonita cu parul viabil al Reformei Democratiei. Protestele sunt, oricum, binevenite, dar chiar nu se vede “cui prodest”?! Chiar vreti sa ni se treaca vietile tinandu-ne ba de bracinarii prespalati ai unora, ba de cei respalati ai altora, ba chiar si de cei ai acestor cohorte de agenti interni plini de o nespalata influenta?! Pentru ce faceti doar asta?! Activismul e plin de flerul agendelor publice, tinerii sunt prea inteligenti ca sa nu inteleaga ce se petrece de fapt. Care sa fie procesele prin intermediul carora sa te supui lozincilor prefabricate de niste cefe capitalistoide, cum sa fie posibil ca, fie si pentru un job stringent, de altfel, sa renuntati voi – generatii in plina putere a infloririi – la un teribil de vindecator sport national prin care sa-i darami de-a valma lichelismului coruptiei lor si sa aerisesti tara in care sa respire si plamanii firavi ai copiiilor vostri ?! Va spun si o fac cu riscul de a va activa un anumit sentiment de ura: se folosesc de voi - tineri dragi, frumosi si niciodata liberi – nu le-a pasat de voi atunci cand democratia paralela instaurata de ei v-a prefacut din printi, in ratacitori, nu le va pasa niciodata. Sunteti mangaiati de opozitia unora doar pentru ca zguduirea acestui sistem ar insemna sfarsitul huzurului celor aproape 30 de ani de notorie tradare a tot si a toate si pentru ca sunt neputinciosii care poftesc cu atata nesat puterea; sunteti priviti cu respectul fricii celorlalti numai si numai pentru ca ei nu stiu altceva decat sa transeze Tara pe taraba carmangeriei in care prefac guvernarea. Dar daca tineretii i se “nazare” sa ia fraiele puterii, vor ingheta cu totii! Continuati sa nu acceptati manariile lor legislative, insa rupeti si botul cutrelor politruce plasate in capul institutiilor de forta in care, nu uitati asta, asuda - fara folos national - oameni de un profesionalism veritabil! Renuntati sa acceptati lichelismul cetepismului (de ex.) care ne peroreaza cu emfaza chitaita de frica zilei de maine: “Avertismentul Departamentului de Stat imperialist e corect, atata doar ca nu trebuia sa foloseasca un verb (to urge)”, dar nu uitati ca menirea unei natiuni deposedate de statul ei national este sa darame intotdeauna Puterea cea imbecila – si s-o faca la pachet cu Opozitia invatata sa-si frece palmele slinoase de intunericul conturilor neincapatoare. Iar daca nu puteti azi, mai bine organizati-va si maine, inloc sa va instrainati si mai abitir de mult Patria oricum haituita - chiar veti reusi sa va luati inapoi Statul coincident cu destinul national. Sfatul meu este sa aruncati o usoara privire la galeriile care va starnesc (ei vor sa va asmuta de-a binelea!) la lupta pe viata si pe moarte, chiar, numai sa se achite de rolurile primate de undeva si la care s-au inhamat pe averi colosale.

Ei, bine, de la unii ca ei Patria nu se mai poate elibera, nicicand, de stratul de capital care o va ingropa sleita de puteri, in schimb – de la prafuitii astia de la guvernare, din ghearele mirositor de corupte ale acestor nedusi la “bisericutele” de-afara, sa stiti ca marea schimbare care se prefigureaza la orizonturile Omenirii se mai poate alege cu ceva intr-o forma viabila de Stat national. De fapt, voi hotarati, daca mai sunteti tineri si daca vreti puterea in casa voastra…Si ramanem, orice-ar fi, pe drumul civilizatiei occidentale, insa vom fi atat de autentici, ca vom contribui, efectiv, la marea ei reformare. Si da,  #nu mai rezist! Protestele sunt numai de / o forma. Visez si vreau fondul #Tineretii la Putere ! 

#Statul paralel cu cel de-al 6-lea (bun-) simt

Orice oranduire sistematizata, exclusiv, pe banul capitalistoid nu are limita in a domina populatia, nu se poate infrana de la acapararea imperialista a productivitatii mainilor ieftine de lucru, democratiei colonialiste ii lipseste bunul simt al masurii, corporatismul n-are mila, n-are timp de procesarea democratica a alegerilor, de transformarea cetatenilor saraciti in simpatizanti si propangandisti definitivi ai afacerilor carabanite in tarile-mama… Asa ca urmareste, de la bun inceput, sa se asigure de un stat paralel la administrarea complice a statelor poreclite “de drept”, isi construieste miscari inveninate cu fonduri off-soros, inventeaza preocupari sau motive, masluieste adevaruri, se inhaiteaza cu oricine are tradarea in sangele mustind de parvenire, “spala” toate nulitatile nationale si satanizeaza oricare incercare de verticalizare a dreptului de a exista, capitalismul e singura entitate incompatibila cu spiritualitatea, el nu are cum sa fie decat un eventual partener mut si orb in preajma durerii, dar pe atat de nesatul. Conchizand, democratia pervertit de nereformata reprezinta doar un stat paralel cu vointa si viata popoarelor care tind spre o libertate care este, invariabil, incatusata, ea nu risca sa-si lase afacerile la cheremul electoral al natiunilor. De aceea isi extrage ea acolitii din randurile serviciilor secrete, ale institutiilor coercitive si ale clasei politice prefabricate in mereu alte grupari si denumiri mincinoase. Toti acesti astfel de servitori ai banului pot fi, insa si intr-o anumita conjunctura temporala, trasi la raspundere. Verificand doar atributiilor pe care le aveau si pe care le-au incalcat. Lucru valabil si in cazul politicienilor. Numai ca  exista o categorie odioasa, una care sta la baza raului, il declanseaza (la ordin, ce-i drept!), il sustine si asmute pe oricine – impotriva oricui, e vorba de agentii de influenta politica, economica, financiar-bancara, jurnalistica…Daca li se indeasa bine de tot conturile, ei sunt de neoprit: astern cearceafuri (mai nou pagini FB) de otrava, ocupa in haita ecranele. Josnicia lor deriva din faptul ca, fiind datatori din gura, nu le poti lua vreo atributie la purecat si, daca le bati obrazul, sar ca arsi de libera exprimare…

Cu incultura politicienilor se mai poate da, pana la urma, de pamant, dar cu ciocoismul literar sau stiintific al acestor domni (ctp, rb, etc.), carora regimul alalalt, nebun dupa descoperirea si promovarea elitelor, n-a putut sa faca nimic din zbaterea plina de ura si caricaturalismul moralicesc…Se dovedeste, pentru inca si inca o data, ca ni se intampla ceva ce trebuie sa fie schimbat din temelii, ca e stringenta eliberarea #Tineretii la Putere !

Romania a devenit un stat democratic, de drept – un stat paralel

Asa se impune democratia popoarelor lumii: prin instaurarea unui stat paralel, unul securistoid pana-n plaselele economiei, o inlantuire sistemic de baracata la conducerea institutiilor strategice si care sa raspunda, din toata recunostinta parvenirii, la comenzile nemilos de nationale (?!). Pe scurt si ca sa se inteleaga, o data pentru totdeauna, cat de simplu e, de fapt, totul: se pregateste, masonic de ciaistic, o legislatie cat de cat, in timp ce se pregatesc si cei care vor accede (prin vot democratic, n’asa?!) la conducerea politica a institutiilor principale. Iar daca te-ai asigurat de ocuparea presedintiei (Basescu, Iohanis), de aici totul se aranjeaza: SRI subjugat de spionii serviciilor secrete straine,  procurori – cheie, culoare de justitie, partide politice umplute cu oamenii santajabili sau de nulitati acoperite ale sistemului, parlamentul devenind, astfel, organul de legiferare pentru statul paralel si multilateral democratic, fiind atat de naturala deductia conform careia, din acest punct al marsaviei, guvernele se vor insaila in cabinet secrete, prin viile lui Ghita, la taiatul porcului ori in WC-ul DNA-ului… Asta in vreme ce statul paralel a beneficiat, dintotdeauna, de politica monetara a BNR-ului antinational si de o mass-media cum rar s-a putut vedea de urata (de-a dreptul!) si incardasita, pe paliere orare de interventie, cu tot felul de agenti analitici de influenta sau tot felul de alea ale elitelor gaunoase. O fi atat de greu de priceput?! O mizerie de democratie! Ce popor (sunt prea multi)? Ce tara (p-ahhh!)? Ce drepturi, ce libertati, ce democratie – cand banul capitalistoid vorbeste?! Cu 1000 de tradatori care sug de 30 de ani din sponsorizarile statului, ale ONG-urilor de tot neamul si de la tata masoneriei, democratia e gata instaurata. Dar sa ne gandim ce bine le-a mai fost acestor mafoamea elitistici: neica-nimeni erau, precum le era si mintea usor alfabetizata de Ceausescu si au ajuns sa modernizeze tradarea de tara, devenind ingalviti de conturi si sindrofii pretioase, itindu-ne cu gulere albe peste gusile cu care seamana cu vorbetii sfatuitori ai populatiei infometate si tot taiate la salarii, pensii, somaj, deranjati c-ar mai avea si copiii nostri nevoie de-o farama de stea norocoasa cat s-o putea… Ce caracter inspaimantator de abdominal (nici macar abominabil) au avut si au capatat aceste triste omniprezente care ne-au intunecat vietile?! In alta ordine de idei, nu se va intampla nimic prea bun, vom intelege prea tarziu (iarasi!) ca sunt doar vorbele goale ale politicii unei democratii esuate si care nu mai stie cum sa se reinventeze ca stat paralel cu putere revigorata. E doar o plata a politelor scadente intre ei, tradatorii tuturor sanselor noastre irosite prin prostia cu votul care n-a contat niciodata! Privim cum protesteaza cativa antreprenori parlit de dezorientati si cativa angajati obositi de-ai lor.

Unde sunt tinerii, ce fac ei chiar acum?! Privesc, asculta, inteleg (o, fiti siguri de asta!) si vor decide, daca nu cumva au decis mai demult. De fapt, nu-i mai intrebati nimic, cu microfonul, despre politica, nu-i veti umple voi de rusinea abordarii unui asa subiect discreditat in abjectia democratiei pervertite. “Tinerii la Putere!” sunt o sarbatoare nemaitrecatoare si fac ce stiu ei mai bine: #Tineretea ia totul! Ii salut!

Cele 7 guverne răsturnate de operaţiunile clandestine ale CIA

Mai mulţi lideri ale statelor Lumii a III a, atât dictatori cât şi democraţi, au ajuns să fie prinşi în mijlocul confruntărilor ideologice ale Războiului Rece dintre SUA şi URSS . Lupta pentru influenţă la nivelul sistemului internaţional a celor două superputeri,   i-a costat pe unii dintre ei funcţia, iar pe alţii chiar viaţa. O parte din acţiunile secrete ale CIA au fost recunoscute public de către Administraţia americană, dar există încă numeroase evenimente politice majore la nivel internaţional în care este suspectată în continuare implicarea serviciilor secrete americane.Implicările secrete ale CIA  în şapte lovituri de stat(fără să mai menţionăm intervenţiile militare  americane împotriva regimurilor ostile, sprijinirea insurgenţilor cu o poziţie pro-americană sau tentativele de asasinat) a transformat SUA într-o „sperietoare” în actualele tensiuni politice  de pe plan internaţional. O poziţie care de altfel nu este una  incomodă pentru Administraţia americană .

Lovitura de stat din Iran (1953)

Era loviturilor de stat sprijinite de CIA  a debutat într-un mod dramatic:Un general american ajunge în Iran pentru a se întâlni cu “vechi prieteni”;în următoarea perioadă,   Şahul ordonă prim ministrului Mohammed Mossadegh să-şi dea demisia. Atunci când armata iraniană a ezitat să acţioneze, milioane de dolari sunt introduse în Teheran pentru a cumpăra vechii susţinători ai lui  Mossadegh şi pentu a finanţa protestele de stradă. O dată ce armata a recunoscut schimbarea balanţei de putere, premierul Mossadegh este capturat şi pus sub arest la domiciliu pe viaţă. În cei doi ani în funcţia de premier al Iranului, Mohammed Mossadegh  a subminat autoritatea şahului şi a naţionalizat industria petrolieră iraniană controlată anterior de companiile americane. Operaţiunea clandestină a CIA în Iran, cu numele de cod TPAJAX, a avut obiectivul de a întări autoritatea Şahului şi prevenirea unei eventuale agresiuni  a URSS în Iran în perioada de debut al Războiului Rece, marcată de implicarea sovieticilor, americanilor şi chinezilor  în  Războiul din Coreea.

 A fost de la început şi până la sfârşit o operaţiune CIA menită să răstoarne guvernul iranian. Lovitura de stat iraniană din 1953, a fost una dintre multele  acţiuni clandestine ale CIA din a doua jumătate a secolului al XX lea, care au avut obiectivul de a înlătura guvernele ostile Statelor Unite.

Operaţiunea clandestină a CIA din Guatemala(1954)

Cu toate că iniţial SUA a sprijinit regimul preşedintelui Guatemalei, Jacobo Arbenz,   totul s-a schimbat o dată cu reforma agrară care ameninţa compania americană United Fruit Company.

Lovitura de stat orchestrată de CIA în 1954, îl înlătură pe Arbenz  de la putere şi instaurează un regim de dictatură militară în Guatemala.Operaţiunile CIA au inclus înarmarea rebelilor şi a unor trupe paramilitare  guatemaleze şi instituirea unei blocade a US Navy asupra  coastei guatemaleze.

Lovitura de stat din Congo(1960)

Patrice Lumumba, primul ministru al Congo (ulterior R.D. Congo) a fost îndepărtat de preşedintele Joseph Kasavubu în timpul intervenţiei armatei belgiene sprijinite de SUA, care urmărea apărarea intereselor de afaceri belgiene după decolonizarea Congo. Lumumba a organizat însă o grupare paramilitară împotriva armatei belgiene şi a fost ulterior localizat de agenţii CIA, după ce Administraţia SUA a considerat că este o ameninţare pentru noul regim al lui Joseph Mobutu

Comisia Church alcătuită din 11 senatori americani a  fost însărcinată în 1975 cu studiul operaţiunilor clandestine desfăşurate de CIA . În cercetările sale, Comisia Church a descoperit cum a organizat CIA  asasinatul lui Lumumba. După tentativa eşuată cu şerveţelul otrăvit, CIA alertează trupele congoleze  care în 1960 reuşesc să-l captureze şi să-l ucidă .

Republica Dominicană, 1961

Dictatura brutală a lui Rafael Trujillo, care a organizat  epurarea etnică a mii de haitieni în Republica Dominicană şi a încercat asasinarea preşedintelui Venezuelei, a luat sfârşit atunci când a fost asasinat de dizidenţi politici înarmaţi. Comisia Church, în cercetările sale din 1975, a descoperit că asasinul lui Trujillo a beneficiat de sprijinul CIA, care l-a înarmat cu 3 pistoale şi 3 carabine.

Implicarea CIA în Vietnamul de Sud(1963)

În 1963, SUA era deja adânc implicată în Vietnamul de Sud, când relaţia sa cu liderul sud-vietnamez Ngo Dinh Diem a început să fie din ce în ce mai tensionată pe fondul represiunii sale organizate împotriva disidenţilor budişti.

Conform documentelor din cancelaria Pentagonului, pe 23 august 1963, generalii sud-vietnamezi au apelat la oficialii CIA pentru a organiza un complot împotriva lui , Ngo Dinh Diem. După ce au fost sprijiniţi finaciar de CIA cu 40000 de dolarii, complotiştii reuşesc să-l ucidă pe Diem pe 1 noiembrie 1963.

Aşa cum menţionează documentele Pentagonului, pentru organizarea loviturii de stat împotriva lui  Ngo Dinh Diem, SUA trebuie să-şi recunoască întreaga responsabilitate. După ce a contribuit la succesul loviturii de stat, SUA a participat şi la organizarea noului guvern sud-vietnamez.

Lovitura de stat din Brazilia(1964)

Temându-se de faptul că regimul  preşedintelui brazilian Joao Goulard, va transforma Brazilia într-o Chină a anilor’ 60, SUA a pus la cale o lovitură de stat condusă de Humberto Castello Branco, şeful Statului Major al armatei braziliene. În zilele premergătoare loviturii de stat, CIA  a încurajat protestele de stradă împotriva guvernului şi a furnizat arme de provenientă non-americană trupelor fidele lui Branco.

Conform unor documente declasificate  de  National Security Archive, preşedintele Lyndon Johnson a plănuit lovitura de stat  împreună cu grupul său de consilieri. Regimul de dictatură militară a supravieţuit în Brazilia până în 1985.    

Organizarea de către CIA a loviturii de stat din Chile(1973)

SUA  nu l-a  agreat niciodată pe Salvador Allende, candidatul socialist ales în funcţia de preşedinte al Chile . Preşedintele Richard Nixon  a cerut CIA să întreprindă acţiuni pentru a submina economia din Chile. CIA  a lucrat cu 3 grupuri de opoziţie pentru al înlătura de la putere pe Salvador Allende încă din 1970. CIA a furnizat arme opozanţilor lui Allende, dar tentativa de lovitura de stat din 1970 a eşuat datorită lipsei de încredere manifestate de SUA faţă de opoziţia chiliană. Războiul economic al SUA în Chile a continuat până când a adus economia chiliană în pragul colapsului.

Pe fondul situaţiei economice dezastruoase din Chile, generalul  Augusto Pinochet  preia puterea prin lovitura de stat pusă la cale de trupele sale fidele pe 11 septembrie 1973. După preluarea puterii de către Pinochet, CIA a desfăşurat o campanie de propagandă pentru a sprijini noua conducere din Chile, în ciuda faptului că regimul lui Pinochet era vinovat de încălcări grave ale Drepturilor Omului şi de uciderea disidenţilor politici.

Ataşamentul SUA faţă de operaţiunile clandestine ale CIA

Chiar dacă vrea să demonstreze faptul că are o politică externă transparentă, Administraţia americană a devenit prea ataşatăde operaţiunile clandestine pentru a mai renunţa la ele.  CIA  a devenit un factor de decizie în planificarea politicii externe americane şi a început să beneficieze de o independenţă prea mare faţă de Administraţia SUA, creatoarea sa.

 SUA continuă să fie suspectată de diferite tipuri de acţiuni sub acoperire organizate de CIA:subvenţii pentru grupurile de opozanţi ale guvernelor ostile politicii SUA, şantaje politice, propagandă, război psihologic şi economic, sprijin militar pentru diferite grupuri de rebeli din statele ostile politicii americane, operaţiuni paramilitare, lovituri de stat, asasinate. Scandalul internaţional al centrelor de detenţie a SUA destinate suspecţilor de terorism a lăsat  o umbră de îndoială asupra întregii diplomaţii americane, având în vedere că în aceste închisori nu se respectau  drepturile prizonierilor prevăzute în Convenţia de la Geneva.

Toate aceste acţiuni clandestine ale CIA sunt justificate sub pretextul protejării securităţii naţionale, în faţa ameninţărilor teroriste.

 Alexandru Danilov
www.historia.ro

Procesul Maniu, cea mai mare înscenare din istoria României: ''Sunt terorizat''

La 11 noiembrie 1947 se dă sentinţa în procesul Iuliu Maniu. Maniu, în vârstă de 75 de ani, este condamnat la închisoare pe viaţă împreună cu vicepreşedintele PNŢ, Ion Mihalache.

După 23 august 1944,  Iuliu Maniu, fost deputat, fost prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933) şi preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-1947), a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.

La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareşalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la Bucureşti (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidenţială că înţelegerea dintre Churchill şi Stalin privind Grecia şi România orientează politica britanică.

S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democraţiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obţinut, alături de PNŢ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comunişti.

Operaţiunea Tămădău

La 14 iulie 1947, vicepreşedintele PNŢ, Ion Mihalache, împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu - secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino - director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr - membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic. Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău.

La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea Deputaţilor, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă. Jurnalul stabilea: „Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în Monitorul oficial a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”.

Hotărârea de dizolvare a fost urmată de o înverşunată campanie de presă împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Lucreţiu Pătrăşcanu a încercat să atenueze atitudinea generală de denigrare a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Într-o discuţie avută cu Gheorghiu-Dej, referitoare la cele publicate în „Scânteia” şi „România liberă”, el a apreciat: „Asta-i falsificarea istoriei” şi a insistat asupra faptului că Partidul Naţional „jucase un rol primordial în crearea României Mari în 1918, şi ca atare ar fi fost în detrimentul ţării ca el să fie prezentat acum drept o oficină de spionaj”. Receptiv la „glasul poporului”, guvernul a trecut la arestarea fruntaşilor naţional-ţărănişti. Iuliu Maniu a fost luat din sanatoriul doctorului Ion Jovin, aflat la Bucureşti, pe bulevardul Dacia nr. 19 şi depus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei.

Sentinţa, dinainte stabilită

În timpul detenţiei, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. El a respins categoric acuzaţia că ar fi intenţionat să înlăture prin forţă armată guvernul Groza, susţinând că lupta sa avea un caracter eminamente politic. Acuzaţiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activităţi politice: de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, când a fost un „colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român, la unirea din 1918, când a căutat să „împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii, la perioada interbelică, în care s-a dovedit un „reacţionar şi un sprijinitor al fascismului”. Acuzaţiile au continuat cu anii războiului, când a fost un un „susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice, până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi „fasciştii şi reacţionarii”, pe „trădătorii de ţară” şi „agenţii imperialismului”. În timpul procesului, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru actele sale politice şi a respins cu hotărâre acuzaţiile false. Deşi era principalul acuzat în procesul intentat conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost interogat printre ultimii. Pe 1 noiembrie 1947, a avut loc confruntarea acuzaţiilor după interogatorii, întrebările referindu-se la colaboratorii săi şi la diverse aspecte din activitatea proprie din ultimii ani .

La fel ca în cazul procesului intentat mareşalului Antonescu în urmă cu un an şi jumătate, sentinţa era dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: „Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional-Ţărănesc”. Maniu era acuzat de trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Sentinţa de condamnare a fost pronunţată pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.

Detenţia şi moartea lui Maniu şi Mihalache

Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul din Galaţi, unde a fost adus şi Ion Mihalache. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.

Ion Mihalache a fost dus în toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul. A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.

Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache în faţa istoriei, Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era închis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat. Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.

www.descopera.ro

Cum ține China în viață comunismul așa cum nici Lenin nu visa

Comunismul s-a născut și a murit în mai puțin de un secol, dar mai puțin în China care are succesul chiar și în prezent.

China și-a construit deja o identitate digitală foarte bună, cu aplicații pentru iPhone și Android prin care membrii partidului să fie ținuți aproape. Mai mult, nivelul de supraveghere ajunge la un nivel la care KGB, de exemplu, putea doar să viseze în timpul de glorie al URSS. Mai este și o altă față a digitalizării, așa cum a fost descrisă de specialiști străini. Numele pe care l-a primit este „leninism digital“ și termenul a fost încropit la 100 de ani de la revoluția lui Lenin din Rusia.

Wall Street Journal, publicație americană, a descris demersurile drept o dictatură a megadatelor, unde totul poate fi supravegheat și ținut sub control. Mai mult, Xi Jinping, preşedintele Chinei, a ajuns să aibă mai multă putere decât predecesorii săi și, implicit, să-și dorească să consolideze autoritatea din stat. Inteligența artificială și metadatele pot fi soluția pe care comunismul o căuta pentru a conduce totul și să nu aibă rivali.

Termenul „leninism digital“ a fost introdus de Sebastian Heilmann, teoretician politic german, și astfel descrie el programul complex al lui Jinping. Direcția ar fi dezvoltarea unui nivel de creştere economică bazat pe tehnologii avansate: robotizare, sisteme de printare 3D, vehicule autonome, profilare precisă a cetățenilor și multe altele. De asemenea, monitorizarea economiei presupune că totul este știut fără să fie așteptate date de la oameni. Fiind eliminată eroarea umană, precizia predicțiilor este mai mare.

Fluxurile de date despre companii le vor oferi autorităţilor de reglementare capacitatea de a observa în timp real circulaţia fondurilor de credit şi investiţii, precum şi a fraudelor. Poți adăuga aici algoritmi care analizează datele și vin cu soluții de optimizarea a diferitelor procese din stat.

Supravegherea digitală aduce în China un comunism mai puțin invaziv, dar care știe (aproape) totul

Sunt însă și teoreticieni susţin că, în era digitală, sistemele autoritare sunt preocupate mai puţin de datele private şi că acestea ar putea stimula inovaţia. Ingineri IT educaţi la Universitatea Stanford şi la Institutul tehnologic din Massachusetts (Massachusetts Institute of Technology, MIT) se alătură firmelor din China în sectoare medicale şi computerizate, unde accesul la baze mari de date poate stimula progresele ştiinţifice. În contextul în care statul este cel mai bun client, astfel de activităţi pot avea un impact uriaş asupra societăţii chineze, după cum detalia Mediafax în urmă cu câteva săptămâni.

Spre exemplu, o companie cu sediul în Shanghai încearcă să dezvolte o bază de date pentru un sistem de recunoaştere facială în colaborare cu Ministerul chinez al Siguranţei Publice. Oricare dintre cei 1,4 miliarde de locuitori ai Chinei ar urma să fie identificat în trei secunde. Iar un sistem de „credite sociale” va colecta date despre toţi cetăţenii, inclusiv din postările pe platforme sociale online, pentru evaluarea gradului de încredere al unei persoane.

Ce-i concret e că China va trece prin schimbări masive și acestea pot influența și alte țări în aceeași direcție. Iar, din cum a fost condusă țara până acum, se pare că vom vorbi de supraveghere în masă, de înaltă precizie, și control extrem pentru toate elementele economiei, fie că e macro, fie că e micro. Dacă aceste lucruri reușesc, alimentează și mai mult credința că, în ciuda parcursului, comunismul a fost bun, dar prost implementat, ceea ce îl va mai ține în viață o vreme.

Răzvan Băltărețu
www.playtech.ro

Giganții internetului și „relația” lor cu propaganda rusă

În contextul anchetei despre influențarea campaniei electorale din SUA prin rețelele sociale de către grupuri din Rusia, oficiali ai Facebook, Google, Twitter și alții au recunoscut că „nu au făcut destule” pentru a combate fenomenul, dar au și încercat să dea vina unii pe alții.

Deocamdată știm că au fost două componente esențiale care au influențat campania electorală americană. Întâi, celebrele fake news, știri de genul „Papa a declarat că orice bun catolic trebuie să voteze cu Trump” și altele similare. Inițial, o anchetă superficială a stabilit că erau făcute de site-uri ale unor amărâți care voiau și ei să câștige un ban din reclame. Aceștia au fost găsiți prin Albania sau Macedonia.

A doua componentă a fost însă amplificarea acestor mesaje false atât pe rețelele sociale, ca Facebook sau Twitter, cât și pe Google sau YouTube, prin ranking organic și prin reclame. Se estimează că peste 126 de milioane de alegători americani au fost expuși acestui tip de conținut. Acest lucru a contrabalansat mult mass-media tradițională a cărei retorică a fost tot timpul contra-Trump. Surpriza a fost pentru toată lumea: Trump chiar a câștigat alegerile.

Nici legăturile lui Trump cu Rusia n-au dispărut, indiferent de Facebook și Google

Discuția a trecut de faza de divertisment politic și sunt mai multe anchete în derulare. Oficiali ai campaniei lui Trump au avut legături cu Rusia, unii sunt chiar arestați. Iar comisia juridică din Senatul american i-a audiat pe oficiali ai Google, Facebook și Twitter în legătură cu această problemă. Devine tot mai clar că ceva s-a întâmplat.

Toate trei companiile insistă că habar nu aveau că acele conturi fake care făceau cele mai virale știri pro-Trump aveau, de fapt, legătură cu Rusia. Toți oficialii au arătat cât de surprinși sunt că site-urile lor au avut influență. Toți au descris diverse soluții pe care le-au implementat sau le vor implementa, dar nu prea au soluții clare. Deși se pot rezolva multe lucruri, acest lucru ar dăuna fie traficului, fie divertismentului oferit pentru utilizatori, iar niciunul dintre giganții din online nu este pregătit pentru așa ceva.

Culmea este că atât Facebook, cât și cei de la Google, păreau de partea democraților și erau foarte vocali în campanie despre Trump și istoricul lui de crize și gafe. Dar, după ce s-a tras linie, nu numai că nu a existat un echilibru în comunicare, dar pare acum că balanța a fost înclinată mult spre Trump, ceea ce ar fi putut contribui chiar la victoria acestuia.

Ce acuzații anti-Facebook există

Cei de la Facebook au fost principala țintă, deși nu a fost singura platformă implicată. Le-a luat 11 luni să scoată la iveală niște informații concrete, după ce au ignorat problema în loc să lucreze de atunci pentru eliminarea ei, spun oficialii americani. Reclamele erau plătite de o companie rusă cu relații clare la Kremlin, lucru care ar fi fost observabil din prima clipă. De asemenea, natura reclamei fiind clar adresată campaniei electorale, se putea verifica.

Totuși, oamenii au preferat să încaseze și să termine anul cu venituri record. Câte dintre profilurile Facebook, dintre cele mai active, sunt, de fapt, conturi reale? Câte dintre conturi sunt doar roboți care preiau și dau mai departe știri false din anumite surse? „Noi nu am înțeles de la început că aceste platforme pot fi folosite pentru a manipula opinia publică, într-un mod inconsistent cu ceea ce noi denumim democrație”, a spus Eric Schimidt, într-un interviu recent.

„Cu Rusia ca exemplu, câte alte guverne ale lumii nu ar putea face asta pe viitor? Cum v-ați simți dacă acest fenomen ar deveni și mai puternic?”, a întrebat el. Au existat și apeluri pentru ca guvernul american să intervină și să reglementeze cumva situația, dar este practic imposibil. Întâi ar dura foarte mult, ar trebui discutat fiecare aspect, dat fiind dreptul la liberă exprimare, apoi avocații ar trebui să stabilească dacă reglmentările sunt în limita legii. Așa că totul cade înapoi în sarcina companiilor online.

Inițiative contra fake news și propagandei de pe Facebook, Google și altele

Două-trei inițiative au ieșit la iveală, iar, în cadrul audierilor oficiale, toți responsabilii rețelelor de socializare au declarat că „se vor lua măsuri” pentru a reduce informațiile false, propaganda și alte activități similare. Practic, nu știm cum.

Atât Google, cât și Facebook au introdus sisteme de raportare a știrilor fake, dar aceste mecanisme sunt exploatate acum chiar de către cei contra cărora au fost date. Practic, de câte ori o anchetă scoate la iveală lucruri neplăcute, ea poate fi raportată de fanii celeilalte părți ca fiind fake. Apoi, cine poate stabili cu adevărat dacă rezultatul era corect sau era o știre fake. De multe ori nici oamenii nu știu cu adevărat.

De asemenea, conturile unor propagandiști au fost raportate. Apoi ei au început la rândul lor să raporteze conturile legitime, blocând accesul unor oameni.

Google a lansat o actualizare de algoritm care să limiteze site-urile raportate pentru fake news. De asemenea, pentru Google News, a lansat o unealtă de raportare și marcare a știrilor false. Cei la Facebook permit acum și ei marcarea ca știre falsă a unui post, fără a lua măsuri speciale. De asemenea, la reclamele Facebook spune că, dacă au natură politică, vor fi verificate mai în amănunt. Dar, la fel, nu știm cum și dacă are loc această verificare, pare mai mult un mesaj standard.

Ce proiect ar putea funcționa pentru Facebook și Google?

„Trebuie să avem o parte din mecanismele de control aplicate către mass-media și în cazul social media”, a declarat unul dintre senatorii implicați în anchetă. Deși este dificil, audiența imensă a Facebook sau YouTube permite calificarea lor ca mass-media. Deși nu produc ei conținutul respectiv.

Cea mai bună idee a fost dată în cadrul unui articol New York Times, unde oamenii au discutat cu experți despre ce s-ar putea face. Păi, e simplu, ar putea începe crearea de conturi verificate pentru utilizatori, cu scopul de a ajunge la 100% utilizatori verificați. Astfel, oamenii și-ar asuma greu comentarii violente, rasiste sau ilegale, iar răspândirea știrilor false ar dispărea. Este adevărat, dar atât utilizatorii deranjați de asta, cât și cei care profită, s-ar muta pe alte platforme care ar rămâne deschise. Ar găsi căi să își verifice conturile cu datele altora. Sau, pur și simplu, ar continua să creeze alte conturi, cât va fi permis acest lucru. Ideea e bună, dar este dificil de implementat.

O altă idee ar fi fost opțiunea de a sorta cronologic orice apare în News Feed, nu după algoritm. Aici intervine altă discuție deja consumată. Pe măsură ce un utilizator are minimum 150 de prieteni și urmărește sute de pagini, ordonarea cronologică ar aduce pe prima pagină sute de mesaje și nu ar putea vedea niciodată ceea ce-l interesează.

Pe scurt, atât timp cât platformele social media sunt deschise, oricine poate profita de asta fie pentru a câștiga bani, fie pentru a face propagandă. Sunt convins că există și alt tip de conținut la limita legii, nu doar propagandă politică. Pentru că grupurile secrete nu pot fi accesate decât de către membri. Iar multe dintre situații sunt similare și pe YouTube sau Twitter. Mai ales pe Twitter americanii au tot felul de roboți ușor de programat și care dau mai departe mesaje de propagandă. La final, algoritmii sunt păcăliți și utilizatorii sunt tranși într-o direcție sau alta.

DAN DRAGOMIR
www.playtech.ro

#CentenarulRosu: Dispariţia mărcilor româneşti, de la ţigările “Carpaţi” şi “Mărăşeşti”, până la ciocolata Kandia

Cele mai multe mărci din perioada comunistă nu au trecut proba timpului. Şi putem vorbi aici de fabrica de ţigarete care producea “Carpaţi” şi “Mărăşeşti”, sau de fabrica de pălării Paltim. În graba de a închide tot, la fabrica de pălării au rămas cutii întregi cu produse. Urmează #CentenarulRosu.

Istoria fabricii din Tg-Jiu unde să făceau ţigările ”Carpaţi” şi ”Mărăşeşti”

Fabrica de Ţigarete din Tg- Jiu era una dintre cele mai renumite. Aici se produceau mărcile “Carpaţi”, “Mărăşeşti” sau “Snagov”. De la colosul economic, azi nu a mai rămas mare lucru. Închiderea fabricilor comuniste a făcut ca în Târgu Jiu să se ajungă şi la glorioasa rată a şomajului de 14%, scrie Mediafax.

„În 1957, când m-am angajat la Fabrica de Ţigarete, eram 900 de salariaţi. În 1990, când am ieşit la pensie, erau 1200. Reparaţia capitală s-a făcut când încă eram acolo, prin 1985-1986, atunci s-au făcut din nou drumurile, instalaţia electrică, au fost aduse utilaje noi din Cehoslovacia. Mergea extraordinar de bine şi aveam cerinţe mari. Era o fabrică foarte frumoasă, vestită pentru mărcile autohtone. Nu-mi vine să cred că s-a ales praful”, povesteşte Elena Diaconescu, fostă contabilă la fabrica de ţigări din Târgu-Jiu.

Fabrica de Ţigarete şi-a deschis porţile, la Târgu-Jiu, în 1940, iar timp de aproape 65 de ani a fost singura sursă de venit pentru mii de oameni. Declinul a venit după anul 2000, când a început privatizarea. În 2004, Societatea Naţională Tutunul Românesc SA a devenit Galaxy Tobacco. Deşi cifrele arătau succesul, în 2006 fabrica îşi închide porţile, pentru ca la începutul anului 2016, New Century Development, deţinută majoritar de firma Galaxy Tobacco, controlată indirect de omul de afaceri Ioan Niculae, să intre în insolvenţă.

Galaxy Tobacco a început să se confrunte cu probleme la toate sucursalele din ţară, în perioada aderării României la Uniunea Europeană, acestea fiind legate de modificarea reglementărilor fiscale în domeniul tutunului, precum şi introducerea taxei pe viciu.

”Firma se numeşte New Century Development şi este în insolvenţă din 28 ianuarie 2016. Trebuie să fie un plan de reorganizare, fiind în insolvenţă. La noi au achitat, în urmă cu ceva timp, în primul trimestru, o sumă destul de importantă de bani, deci nu sunt probleme din acest punct de vedere. Tot ce funcţionează acolo se află în chirie la această societate şi pentru tot ce se strânge ca şi chirie, lichidatorul judiciar este cel care dispune plăţile. În primul trimestru, a achitat aproximativ 20.000 de lei. Planul de reorganizare implică şi obligaţiile pe care le are societatea”, a declarat Aurel Popescu, primarul interimar al municipiului Târgu-Jiu.

Doar clădirile au mai rămas dintr-o industrie care număra cândva peste o mie de angajaţi. Câteva dintre acestea au fost închiriate. În unul din spaţiile aflate în proprietatea societăţii New Century Development, a fost amenajat, din 2007, sediul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) Gorj. Într-o altă clădire se află câteva firme de mici dimensiuni. Paznicul avertizează, încă de la intrare, că fotografierea este interzisă, din motivul cunoscut: ”Este proprietate privată”.

”A fost o fabrică foarte bine organizată. Am început cu Carpaţi, Plugarul, Mărăşeşti, până la Amiral, Snagov. Eu nu fumam, iar mirosul m-a afectat şi pe mine, am făcut un fel de astm din cauza inhalării mirosului”, a povestit, pentru MEDIAFAX, Elena Diaconescu, în vârstă de 78 de ani, fosta contabilă a uzinei de tutun.

Numărul şomerilor a crescut spectaculos, după închiderea fabricilor importante din Târgu-Jiu. Dacă în 1996 erau înregistraţi 4708 şomeri, începând cu 1997 au început concedierile colective de personal, cu preponderenţă din sectorul minier, punctul culminant fiind atins în 1999, când erau 25.307 şomeri şi o rată a şomajului de 14 %.

În prezent, Gorjul figurează, în evidenţele AJOFM cu 11.339 de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. ”Aveam fabrica de sticlă, fabrica de mobilă, care se numea combinatul de prelucrare a lemnului, Unirea- fabrica de cărămidă, fabrica de ţigarete, combinatul de liant şi azbociment Bârseşti şi exemplele pot continua. Judeţul Gorj a avut printre cele mai diversificate fabrici, fabrică de cauciuc, de mobilă, de cărămidă, de bere. Eram unul dintre cele mai industrializate judeţe, aveam foarte diversificat totul. În prezent, avem 11.339 de şomeri, iar rata şomajului este 8,24%”, a declarat pentru MEDIAFAX, Romeo Chiriac, directorul AJOFM Gorj.



Timişoara: Clădirea în care funcţiona Kandia, cea mai veche fabrică de ciocolată, demolată

Clădirea în care a funcţionat fabrica de ciocolată Kandia, cea mai veche fabrică de ciocolată din România, a fost demolată în anul 2015. Fabrica a fost înfiinţată în anul 1890, iar în 2003, după ce a fost absorbită de o companie din Bucureşti, fabrica din Timişoara s-a închis. A rămas doar brandul.

Kandia a fost înfiinţată în anul 1890 ca atelier de zaharicale, de către Latter Mor, în care lucrau în jur de opt muncitori. Latter Mor a numit-o “Fabrica de bomboane şi ciocolată”, iar micul atelier a crescut de la an la an. Abia din anul 1895 putem vorbi de o adevărată fabrică pentru producerea celor mai simple bomboane, cu scopul satisfacerii cererii din Timişoara şi din apropiere, proprietari fiind Latter Mihai şi fratele său, Mor.

În anul 1909, fabrica, în care lucrau 70 de muncitori, a fost preluată de o societate anonimă pe acţiuni sub conducerea Băncii Timişoara şi Societăţii Comerciale de acţiuni Timişoara şi este denumită Prima Fabrică de Bomboane cu fierbere aburi din Austro-Ungaria. Numele de “Kandia” l-a primit în anul 1917 şi este prima fabrică de ciocolată de pe teritoriul României de astăzi.

Kandia a cunoscut o dezvoltare formidabilă în perioada interbelică, când a început să livreze produse în Banat, în Transilvania, dar şi în Bucovina şi Basarabia. Numărul muncitorilor ajunsese la 300, fabrica producând vagoane întregi de bomboane şi ciocolată. În scurt timp, Kandia a ajuns să producă bomboane de ciocolată din ce în ce mai fine, rivalizând cu bomboanele din celelalte ţări europene.

După naţionalizarea din anul 1948, a fost înfiinţată Întreprinderea de Produse Zaharoase Bucureşti, care a inclus mai multe fabrici de ciocolată din ţară, dar cea din Timişoara şi-a păstrat renumele, aici lucrând peste 800 de oameni.

Înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, fabrica de ciocolată Kandia avea în jur de 1.500 de angajaţi, însă, în anii postdecembrişti, fabrica a fost împinsă spre faliment. Privatizarea fabricii de ciocolată Kandia a început în anul 1998. În 2003, Excelent Bucureşti preia 60% din capitalul fabricii de ciocolată Kandia din Timişoara, iar brandul Kandia este relansat printr-o amplă campanie de informare. În anul 2004, Kandia a fost absorbită de compania din Capitală, iar proprietarul a hotărât închiderea fabricii din Timişoara şi transferarea la Bucureşti a principalelor mărci fabricate în Banat.

În anul 2007, Kandia-Excelent a devenit parte a grupului Cadbury-Schweppes, cel mai mare producător de dulciuri la nivel mondial, devenind astfel Cadbury România. În 2010, Cadbury România este vândut fondului de investiţii Oryxa Capital, iar compania de dulciuri adoptă numele de Kandia Dulce. În 2012, Kandia Dulce devine cel mai mare producător de dulciuri din România, după ce achiziţionează compania locală Supreme Chocolat.

După anul 2007, terenul pe care se afla fosta fabrică de ciocolată Kandia a ajuns în posesia unei firme din Oradea, iar în anul 2015, clădirea construită în 1924, aflată pe B-dul 16 Decembrie 1989, monument de arhitectură industrială, neclasat, a fost demolată.

Paltim, prima fabrică de pălării din sud-estul Europei, lăsată în paragină

Fabrica de pălării Paltim a fost prima întreprindere de profil din sud-estul Europei, fondată în 1896. Pălăriile realizate la Timişoara au ajuns peste tot, inclusiv la armata Austro-Ungară. În graba de a închide fabrica, în 2007, proprietarii au abandonat în clădire cutii cu pălării.

Fabrica de pălării Paltim a reprezentat un brand al Timişoarei. Întreprinderea a fost înfiinţată în anul 1896, pe locul în care funcţiona atelierul de pălării deţinut de Filip Lenstein. Acesta a reuşit să atragă fonduri din partea unor mari proprietari din Austria şi a realizat noua fabrică, investiţia ridicându-se la suma de 600.000 de coroane. Filip Lenstein a continuat să realizeze pălării în vechiul atelier până în anul 1990, când îşi începe activitatea, într-o clădire nouă, “Prima Societate Bănăţeană de Pălării”, fiind şi prima fabrică de pălării ca societate pe acţiuni din sud-estul Europei. Clădirea principală a fabricii a fost realizată pe malul drept al râului Bega, pe actualul splai Nicolae Titulescu.

Industriaşul Filip Lenstein a început producţia de pălării cu maşini şi specialişti din vestul Europei. În scurt timp, Paltim a devenit o fabrică renumită în ţările din Europa Centrală şi de Vest. Cei 80 de muncitori produceau zilnic aproximativ 60 de duzini de pălării de fetru, de bună calitate, fiind căutate de pătura înstărită a societăţii din întreaga Europă, dar şi din Statele Unite ale Americii sau America de Sud. De altfel, au fost deschise reprezentanţe în capitale europene precum Bucureşti, Budapesta, Paris, Londra sau Viena.

La Timişoara se confecţionau pălării de damă şi bărbăteşti, din diferite materiale, iar modelele erau realizate în pas cu cerinţele pieţei, fiind printre cele mai căutate timp de zeci de ani. În timpul primului război mondial, Paltim a realizat şepci pentru armata Austro-Ungară şi pâslă pentru cizmele militare.

În anul 1938, fabrica de pălării din Timişoara număra 240 de angajaţi şi producea, în special, cloşuri şi pălării din lână şi din păr de iepure, care erau vândute în Europa şi în America. În anul 1948, Paltim a intrat în proprietatea statului, cu denumirea de “Fabrica de Pălării Timişoara”, iar după anul 1952, a produs, în exclusivitate pentru piaţa românească, berete civile, militare şi diferite pălării pe suport termoplastic.

În anul 1990, începe procesul de privatizare, care este finalizat în 1995. În anul 2006, o parte din acţiuni sunt preluate de o firmă din Bucureşti şi a început un scandal între sindicat şi conducerea fabricii. Un an mai târziu, Paltim îşi încetează activitatea.

Europarlamentul Maria Grapini, om de afaceri din Timişoara, a declarat, corespondentului MEDIAFAX, că a făcut parte din consiliul de administraţie al fabricii timp de patru ani, după 1989, şi a avut 1.000 de acţiuni la Paltim.

“Am ţinut foarte mult la fabrică, era una dintre cele mai renumite fabrici din estul Europei, făcea mult export înainte de 1989. Imediat după 1989, am fost numită de minister în consiliul de administraţie şi am stat timp de patru ani, după care fabrica s-a privatizat, cu metoda MEBO. Eu am luat foarte puţine acţiuni atunci, pentru că am spus că este mai corect ca cei care lucrează acolo să fie cumva legaţi de fabrică, aveam 1.000 de acţiuni. Practic, era nimic din sutele de mii de acţiuni de acolo. Dar eram un acţionar şi am aflat din presă de vânzarea Paltim-ului. Oamenii din fabrică au contestat decizia, pentru că trebuia făcută o adunare generală. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic, Paltim-ul a fost vândut şi tradiţia nu s-a mai păstrat”, povesteşte Maria Grapini.

Aceasta îşi aminteşte că, la un moment dat, fabrica de pălării Paltim avea atât de multe comenzi încât de abia reuşea să facă faţă. “Făcea pentru armata din România pălării, dar exporta foarte mult chiar în ţările arabe, în Irak, pentru armată, basca aceea de militar. Se făceau pălării pentru vânători, pentru armată, bascuri pentru armată, erau de calitate. Pe mine m-a surprins că fabrica a fost vândută cuiva care nu a mai continuat activitatea. Eu, dacă vreodată voi renunţa la fabrica de textile, cu siguranţă voi vrea să continue cineva”.

Paltim a murit în plină glorie. Începând cu anul 2004, pălăriile fabricate la Timişoara au fost prezentate în expoziţii organizate în Europa, dar şi la New York sau Los Angeles.

Aurel Mihuţ, preşedintele Filialei Timiş a Blocului Naţional Sindical, este cel care a condus negocierea contractului colectiv de muncă la fabrica de pălării Paltim, negociere în timpul căreia a izbucnit scandalul între sindicalişti şi conducere. Aurel Mihuţ a declarat, corespondentului MEDIAFAX, că fabrica timişoreană s-a închis pentru că au fost “interese şi orgolii”, mai ales că Paltim era pe profit.

“Eu am condus negocierea contractului colectiv de muncă la Paltim şi patronul a încercat asupra mea diferite presiuni să cedez în ceea ce priveşte negocierea, să iese cum vor ei, lucru pe care nu l-am acceptat. Şi finalul a fost pentru el destul de simplu: că nu mai are nevoie de fabrica de pălării, singura din ţară, şi ca dovadă este că a închis-o. Motivul a fost contractul colectiv de muncă, unde sindicatul s-a menţinut pe poziţie şi n-a cedat la negocieri. Fabrica mergea bine, era pe profit, nu au fost probleme. Singurele probleme au fost la negocierea contractului colectiv de muncă, nu s-a dorit să se facă o adevărată negociere: mai las şi eu, mai laşi şi tu şi în final ajungem la un rezultat. Eu m-am luptat pentru acei oameni, pentru că lucrau în nişte condiţii foarte precare, salarii mici”, a povestit Aurel Mihuţ.

Sindicalistul îşi aminteşte că în anul 2007, în momentul în care fabrica de pălării a fost închisă, la Paltim erau angajate circa 200 de persoane. În prezent, clădirea în care şi-a desfăşurat activitatea fosta fabrică a rămas în paragină. De altfel, în anul 2014, Primăria Timişoara a somat proprietarii să înceapă lucrări de reparaţie, pentru că imobilele au ajuns într-un stadiu avansat de degradare. În ultimii zece ani, mai multe spaţii aflate la parter au fost închiriate, iar aici a fost deschis şi un club.

În prezent, în fosta secţie de design şi prototipuri din cadrul fabricii de pălării Paltim funcţionează Ambasada, un centru cultural independent. “Noi am găsit destul de dezolant totul, ce am putut salva sunt nişte mulaje de pălării. Există o cameră în care mai sunt cutii cu pălării şi am propus să le expunem, să facem un mic muzeu cu ce a rămas acolo, dar am fost refuzaţi. Este mare păcat că fabrica s-a închis, pentru că era un brand care avea valoare internaţională şi care era specific locului”, ne-a spus Andreea Iager-Tako, fondator Ambasada.

Moartea lui Carol al II-lea, povestită de soția sa. De ce a refuzat Regele Mihai să vină la înmormântare

Carol al II-lea s-a stins brusc din viaţă, la 4 aprilie 1953, în reşedinţa sa din Estoril, Portugalia. În „Memoriile“ sale, Elena Lupescu descrie cum a decurs ultima zi din viaţa fostului suveran, precum şi refuzul fiului său, Regele Mihai I, de a-l vizita pe patul de moarte.

Carol al II-lea şi Elena Lupescu s-au căsătorit în exil, pe 3 iulie 1947, informează Adevărul.

”Carol scria, se ocupa de corespondenţă, notam şi eu câte ceva pe câte o filă de caiet, zile şi nopţi de oameni care se iubesc. Era 4 aprilie 1953, ne întorseserăm din oraş, unde luasem masa. Carol, ca de obicei, a mâncat languste şi fructe de mare. Ascultam muzică şi deodată am auzit un strigăt de durere. L-am văzut pe Carol ghemuit pe un fotoliu, strângându-şi cu braţul partea stângă a pieptului. N-am ştiut ce să fac, de disperare, înlemnisem. Carol se uita neputincios la mine şi mi-a spus să chem un doctor”, spunea Elena Lupescu.

Carol al II-lea a fost înmormântat în capela regilor portughezi - Pantheon of the House of Braganza din Mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona. Fiul său legitim Mihai nu a venit să-l vadă nici pe ultimul drum. Duduia notează amărăciunea alintându-l „Mihăiţă“ pe acela căruia-i dezbinase familia: „Mihăiţă n-a venit să-şi vadă pentru ultima data tatăl, nici la înmormântare n-a participat. Din întreaga familie regală, doar Prinţul Nicolae a participat.

”Cu Mihăiţă, stabilit în Elveţia, Carol nu se vede, doar felicitări prin poştă de zilele onomastice. Nici când Mihăiţă l-a făcut bunic, Carol n-a fost invitat. Carol, suferă şi speră să spargă odată răceala de gheaţă a lui Mihăiţă. El explică că totul se datorează Reginei Elena, care aşa l-a educat încă de mic pe Mihăiţă, să fie distant cu Carol. Cât timp a fost lângă el, Mihăiţă era altfel, dar după plecarea sa din România a crescut sub influenţa nocivă a Reginei“, nota Elena Lupescu în „Memoriile“ sale, publicate la Editura Teşu din Bucureşti.

Cum funcționa economia României în perioada în care Regele Mihai a condus destinele țării

Perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial a fost considerată una din cele mai dinamice pentru economia României care a recuperat din pierderile perioadei de criză din anii `30, însă după 1944 a cunoscut din nou un regres destul de pronunțat.

Dacă facem o paralelă între economia României din perioada domniilor regelui Mihai și a tatălui său, Carol al II-lea, și perioada actuală observăm mai multe asemănări. La acea vreme, România era cunoscută pentru resursele sale, în principal cele petroliere.

În acea perioadă, România se afla în condițiile unei economii de piață. Statul controla căile ferate și industria de armament, însă restul industriei era sub controlul sectorului privat.

Împrumuturile României erau și ele considerabile, iar resursele și agricultura susțineau exporturile țării. Fiind pe deficit, una din marile probleme ale României interbelice era dezvoltarea infrastructurii rutiere.

Perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial găsește România într-o legătură economică destul de puternică cu Germania lui Hitler, însă de pe urma acestui gen de comerț economia nu a cunoscut salturi extraordinare.

Prima domnie (1927 – 1930)

Prima prezență a Regelui Mihai la cârma țării a fost de ordin conjunctural, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930. Avea doar șase ani în 1927 și i-a succedat la tron bunicului său, Regele Ferdinand.

Citiți și: Povestea industriașului Dumitru Mociorniță, de la copilul desculț la unul dintre cei mai bogați români din perioada interbelică

Mihai nu putea guverna, la cei doar șase ani, fapt pentru care a fost formată o regență din principele Nicolae (al doilea fiu al lui Ferdinand și unchi al lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan.

România era lovită în plin de criza economică de la sfârșitul anilor `20 și începutul anilor `30. Efectele nu au fost simțite pe loc, la preluarea domniei, însă la începutul anilor `30 salariile sectorului de stat erau reduse, iar cumului salariu-pensie a fost redus, potrivit Business 24.

În acea perioadă 90% din exporturile României rau reprezentate de grâne, animale, lemn și petrol. În acea perioadă au fost încurajate împrumuturile externe, însă prin 1933, România ajunsese în situația de a nu-și mai putea plăti aceste datorii către băncile străine.

După venirea la putere a Regelui Carol al II-lea, dar și cu un guvern liberal alături, pe la jumătatea anilor `30 economia României începea să dea din nou semne de viață.

A doua domnie (1940 – 1947)

În septembrie 1940 generalul Ion Antonescu i-a impus lui Carol al II-lea să abdice și să lase locul fiului săi Mihai. Una dintre condițiile puse de Antonescu a fost ca Regele să-i lase puterea la discreție.

Asta face ca Mihai, care avea doar 18 ani în acel moment, să fie proclamat rege fără a depune jurământ pe Constituție, aceasta fiind abrogată și ea la acea vreme. În aceste condiții, Mihai nu avea prea multă autoritate. Era însă șeful suprem al armatei și putea desemna primul ministru care avea puteri depline și rol „conducător”.

La preluarea tronului de către Regele Mihai, România avea rezultate economice destul de bune după ce anul 1938 a reprezentat vârful dezvoltării din perioada interbelică. 

Asta face ca în 1940, Banca Națională (BNR) să aibă una dintre cele mai mari rezerve de aur din istorie, circa 140 de tone de aur. La acea vreme se situa pe locul al 12-lea în lume la rezervele de aur. 

BNR avea mai mult aur in rezerva decat bancile centrale din Italia, Australia, Grecia, Brazilia sau Norvegia, si usor mai putin decat Japonia, conform datelor World Gold Council, citate de Business 24. 

În perioada în care la conducerea țării erau generalul Antonescu și Regele Mihai, schimburile dintre România și Germania s-au intensificat. La 4 decembrie 1940, s-a semnat un acord economic romano-german pe zece ani, care a prevăzut intensificarea exportului de produse petroliere, agricole și forestiere din România în Germania, arată scritube.com. 

Potrivit aceleiași surse, „ca expresie a sporirii dependenței economice de Reich, pot fi citate și pagubele provocate economiei românești prin schimburile comerciale neechivalente cu Germania și care s-au cifrat la 446 milioane de dolari, în cursul anului 1938. Naziștii au preluat din România, cu precădere, mari cantități de petrol, în condiții ce dezavantajau net statul român, între 1 octombrie 1940 și 23 august 1944 Germania a ridicat din țara noastră peste 10 milioane tone produse petroliere, dar abia în 1943 a acceptat plata în aur, la un preț unic, al petrolului românesc”. 

Mai mult, în perioada 1940-1944, în România au fucționat 325 de companii germane. Exploatările petroliere erau operate de filiala locală a trustului KontinentalOelA.G. 

Valoarea capitalului german investit în economia romanească ear estimat în 1944 la 11 miliarde de lei. Schimbul de mărfuri între cele doua state era efectuat în regim de clearing, mai scrie Business 24. Acest sistem presupunea un aranjament de plăți reciproce între cele două state, pe o perioada determinata de timp și era bazat pe principiul compensației globale a creanțelor rezultate din prestații reciproce, dar fără transfer efectiv de valută. 

Sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial găsește economia României într-o stare precară. Rezervele petroliere erau afectate de război, la fel și exploatările, în urma bombardamentelor aliaților. Agricultura nu mai avea nici ea forță, iar motoarele exportului românesc din acea vreme erau practic la pământ.

www.historia.ro

Relaţia dintre Nadia Comăneci şi Béla Károly în rapoartele Securităţii

Anul 1981 a intrat în istoria gimnasticii româneşti;şi nu pentru că a fost un an cu performanţe deosebite, ci pentru că soţii Martha şi Béla Károly, antrenorii lotului naţional de gimnastică artistică feminin, au decis să nu mai revină în ţară la finele turneului întreprins în Venezuela şi SUA. Reconstituim coordonatele acestui episod – rămânerea pe teritoriu american, dar şi recuperarea ulterioară a fiicei de 7 ani – prin intermediul dosarului de urmărire deschis de Securitate pe numele antrenorului, dosar aflat în Arhiva CNSAS. Rapoartele Securităţii oferă însă informaţii şi despre viaţa soţilor Károly la Oneşti şi la Deva, despre deplasările în străinătate ale tehnicienilor, dar şi despre relaţia plină de asperităţi cu sportivele:cuplului de antrenori i se reproşa severitatea excesivă, dar şi nerespectarea medicaţiei şi a regimului alimentar recomandat de specialişti. Punct culminant al acestui „îngheţ”:după Jocurile Olimpice de la Montreal, Nadia Comăneci şi Teodora Ungureanu au fost mutate pentru o vreme la Bucureşti.

Întâi de toate, personajele:Béla Károly s-a născut la 13 septembrie 1942 la Cluj, într-o familie de ingineri. A absolvit în 1968 Institutul de Educaţie Fizică şi Sport şi a primit repartiţie la Liceul de gimnastică din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej (Oneşti). La rândul ei, Martha Gyöngyver, viitoarea soţie a lui Béla, s-a născut la 13 august 1942 în Odorheiul Secuiesc, a urmat Institutul Pedagogic din Cluj şi a fost instalată pe post de profesor de educaţie fizică la şcoala sportivă din Petroşani. Din anul 1968 s-a transferat la şcoala de gimnastică din Oneşti, înfiinţată prin eforturile Mariei Simionescu.

La câţiva ani de la începutul activităţii lor la Oneşti, Martha şi Béla Károlyau fost numiţi la conducerea tehnică a lotului naţional feminin de gimnastică, ajutaţi de coregraful Géza Poszar. Aceasta se întâmpla în anul 1974, iar concomitent cu ascensiunea profesională a celor doi a început să capete contur şi interesul lucrătorilor Securităţii pentru familia de antrenori.

Din 1976, dosar de urmărire pe numele luiKároly

Securitatea municipiului Gheorghe Gheorghiu-Dej a primit aprobarea de a-l folosi pe Béla Károly pentru rezolvarea unor sarcini ale muncii de informaţii la 14 mai 1975. Tânărul antrenor a purtat mai multe discuţii cu ofiţeri ai Securităţii şi chiar şi-a dat acordul formal pentru furnizarea unor date de interes operativ. Totuşi, preocupările nu erau comune, aşa că Béla a deconspirat imediat legătura cu structurile informative;în plus, conform sursei „Nelu”, antrenorul era bănuit de intenţii de „evaziune” (fugă din ţară) şi de unele comentarii tendenţioase la adresa regimului politic[1]. De altfel, despre legăturile cu Securitatea, antrenorul a declarat în presa postcomunistă:„au încercat, dar le-am dat înscrisuri de circumstanţă de prin străinătate şi s-au convins repede că nu se pot baza pe mine”[2].

Pe fondul inexistenţei colaborării cu antrenorul s-a trecut la verificarea informativă, iar la 12 noiembrie 1976 s-a obţinut acordul organelor de partid locale – procedura standard pentru monitorizarea membrilor Partidului Comunist Român – în vederea deschiderii unui dosar de urmărire informativă individuală. Sub numele conspirativ „Katona” a început supravegherea antrenorului şi s-a dispus punerea în practică a planului de măsuri conceput în acest caz. Din setul de decizii şi acţiuni informative, reţinem:recrutarea de surse din rândul antrenorilor, tehnicienilor şi personalului care îşi desfăşurau activitatea în gimnastică, din rândul factorilor de conducere din domeniul sportului şi învăţământului, precum şi a legăturilor create de antrenor în afara sferei sale profesionale;introducerea unor mijloace speciale de tehnică operativă la domiciliul soţilor Károly şi la locurile de cantonament din ţară;dirijarea surselor pe lângă obiectiv şi propunerea de însoţire a tehnicianului de către un ofiţer de securitate, sub acoperirea de instructor sportiv, cu sarcini prioritare de prevenire[3]. Vedem mai jos ce acţiuni au fost puse în practică, dintre cele plănuite, şi cu rezultate.

Şicanele Securităţii:antrenorilor li se tăia lumina, fetiţa nu era primită la cămin, locuinţa le era adesea percheziţionată

Succesul gimnasticii româneşti la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, a conferit celebritate şi recunoaştere profesională cuplului Károly. Informările Securităţii erau însă contradictorii la adresa familiei de antrenori:o imagine supradimensionată despre aportul acestora la reuşitele din Canada, orgolioşi, aroganţi, egoişti, materialişti, dezinformatori şi cu lipsuri în comportarea faţă de sportive. Li se recunoşteau însă în documentele de urmărire tenacitatea şi eficienţa în munca depusă pe plan sportiv.

Ascensiunea soţilor Károly a culminat cu declanşarea unor controverse în relaţiile cu gimnastele – antrenorilor li se reproşa severitatea excesivă;cu personalul medical – Béla şi Martha erau acuzaţi de nerespectarea frecventă a medicaţiei şi a regimului alimentar recomandat de specialişti;cu Federaţia Română de Gimnastică şi cu organele P.C.R. ale municipiului Oneşti. Legăturile tensionate cu oficialităţile locale nu au rămas fără efecte.

Sursa „Elena”, prin nota informativă din 19 februarie 1977, relata:„…la iniţiativa duşmanilor familiei Károly s-a organizat şedinţa cu tov. secretar Roşu şi o altă şedinţă de partid unde tov. secretar Toma i-a admonestat public denigrându-i pe ei şi munca lor. Aceste acţiuni publice sunt completate de multe alte şicane zilnice, care le fac şederea în oraş (Gheorghe Gheorghiu-Dej) de nesuportat, ca de exemplu:li s-a tăiat lumina, telefonul le-a fost închis, magazinul alimentar «MERCUR» a refuzat să le primească comenzile;pe fetiţă nu au mai primit-o la cămin;cât timp au fost plecaţi la Felix şi Borşa securitatea le-a făcut percheziţie în casă;au deranjat totul de nu au mai găsit chilot lângă chilot, iar în unele camere au fost desprinse porţiuni din parchet şi apoi relipite cu prenandez”[4].Despre vizitele lucrătorilor Ministerului de Interne ştiau în primul rând vecinii. Redăm în acest sens conţinutul unei note informative:„o vecină guralivă i-a spus Marthei despre un tip care a intrat în casă, în lipsa lor, de două ori şi avea asupra nişte sârme… ştie că este omul Securităţii, că oraşul nu-i atât de mare”[5].

Cantonamentele desfăşurate în afara localităţii nu echivalau cu dispariţia actului de supraveghere;dimpotrivă, la cazarea în diverse unităţi hoteliere, staff-ul tehnic era primit de oficialităţile locale, în rândurile cărora se afla şi un ofiţer conspirat. A doua zi după plecarea la antrenamente, se implantau mijloacele TO (microfoane) cu ajutorul unui colaborator recrutat din rândurile personalului unităţii de găzduire;de asemenea, erau puse la dispoziţie dubluri ale cheilor de la camere în vederea unor pătrunderi ulterioare pentru schimbarea emiţătorului şi a bateriilor[6].

Reacţia lui Károly:i-a înjurat şi ameninţat pe liderii comunişti din oraş

Neînţelegerile cu factorii politici s-au suprapus cu acţiunile de monitorizare întreprinse de organele Securităţii menite a-i tempera sau timora pe cei doi antrenori. Răspunsul nu a întârziat. Béla Károly a mers la sediul securităţii din localitate şi a intenţionat să le predea cheile locuinţei pentru percheziţii ori instalarea de tehnică operativă, iar liderilor politici din urbe le-a transmis cuvinte injurioase şi le-a reamintit că menţinerea lor în funcţii i se datorează, în virtutea relaţiei avute cu Ilie Verdeţ.

Despre relaţia apropiată cu nomenclaturistul Ilie Verdeţ – membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR şi al Secretariatului CC al PCR, 1969-1986;a deţinut succesiv funcţia de prim-viceprim-ministru al guvernului, 1978-1979, şi prim-ministru al guvernului, 1979-1982[7]– aflăm pe de o parte din documentele Securităţii, iar pe de altă parte de la Géza Poszar. Astfel, despre anularea unei filmări la liceul Oneşti din cauza absenţei Nadiei, la 26 septembrie 1976, antrenorul a declarat:„am să vin luni la Bucureşti, voi informa pe cei competenţi despre toate astea, că am treabă şi la tovarăşul Verdeţ”[8]. Pe de altă parte, prin adresa din 21 iunie 1976, expediată de tov. secretar Ilie Verdeţ către ministrul de Interne, Teodor Coman, s-a dispus neefectuarea unei verificări în legătură cu o plângere a gimnastelor referitoare la regimul dur de antrenamente aplicat de Béla Karoly[9].

La rândul său, coregraful Géza Poszar amintea într-un interviu din anii 2000 un episod de dinaintea Jocurilor Olimpice de la Montreal:„Înainte de Montreal, Martha avea probleme cu paşaportul. În acea perioadă nu dădeau voie ambilor soţi să părăsească ţara. Într-o zi, ne-a vizitat la centrul de la «23 August» Ilie Verdeţ, secretar CC al PCR. Béla, foarte atrăgător, a ştiut să i se bage pe sub piele şi să închege o prietenie de lungă durată atât cu Verdeţ, cât şi cu şeful lui de cabinet, Hanea. Iar această relaţie avea să o întreţină cu sticle de whisky şi cartuşe de ţigări cumpărate din străinătate, de la concursuri”[10].

Supravegherea continuă şi după mutarea la Deva

Legăturile cu elita politică s-au confirmat şi prin faptul că, la sfârşitul fiecărei săptămâni, Béla informa telefonic „persoane din conducerea superioară de partid”[11].Cu toate acestea, persistenţa scandalurilor şi a intrigilor din Oneşti nu a scăzut în intensitate. Aşa că Béla Károly, după nenumărate solicitări şi presiuni şi după ce a obţinut un ajutor concret din partea Consiliului Judeţean de Educaţie Fizică şi Sport Hunedoara, s-a mutat la Deva. La începutul anului şcolar 1977-1978 s-a înfiinţat, astfel, în cadrul Şcolii generale nr. 7, centrul de pregătire a lotului olimpic de gimnastică sub conducerea şi îndrumarea temperamentalului antrenor emerit. Lotul de gimnaste cuprindea zece senioare şi alte 25 de fete din lotul de junioare. În activitatea de pregătire şi antrenament cei doi tehnicieni erau ajutaţi de un coregraf, doi corepetitori (pianişti), un medic şi o asistentă medicală.

Securitatea veghea din umbră asupra cuplului şi-şi asigura materialele documentare prin „reţeta” clasică:informatori, ofiţeri acoperiţi şi tehnică operativă. Informatorul „Nelu” – recrutat la 26 februarie 1975 de către Inspectoratul Judeţean de Securitate Bacău în vederea supravegherii informative a persoanelor din cadrul Liceului de gimnastică Gheorghe Gheorghiu-Dej (Oneşti) – avea misiunea de a semnala manifestările duşmănoase la adresa conducătorului statului, precum şi intenţiile de rămânere în străinătate. Iar atitudinea tehnicianului vizavi de familia Ceauşescu nu era deloc prietenoasă, aşa cum rezultă dintr-o notă informativă din 7 februarie 1978:„o atitudine complet ostilă a arătat Béla în legătură cu amploarea manifestărilor prilejuite de aniversarea conducătorului statului, luând în batjocură ce s-a organizat în Capitală”[12].

Măsuri pentru protecţia Nadiei:ea şi Teodora Ungureanu sunt mutate la Bucureşti

Potrivit documentelor Securităţii, în intervalul 1976-1980 au avut loc conflicte repetate ale antrenorului cu Nadia Comăneci. Rapoartele de urmărire menţionează că deteriorarea relaţiilor dintre antrenor şi noua stea a gimnasticii mondiale s-a produs după Jocurile Olimpice de la Montreal, întrucât tehnicianul nu şi-a adaptat metodele psihopedagogice la noua etapă de dezvoltare şi vârstă a sportivei. Divergenţele au fost aplanate de Nicolae Vieru, preşedintele Federaţiei Române de Gimnastică, de Consiliul Naţional pentru Educaţie fizică şi Sport şi, mai ales, de implicarea directă a lui Nicu Ceauşescu.

Majoritatea deciziilor au vizat protecţia Nadiei:mutarea acesteia şi a Teodorei Ungureanu la Bucureşti, sub conducerea unui colectiv de specialişti desemnaţi de federaţie, reîntoarcerea la pregătirea centralizată de la Deva în urma satisfacerii unor doleanţe materiale şi familiale, stabilirea definitivă a gimnastei Comăneci la Bucureşti, din 15 mai 1980. Reconcilierile au fost însă de scurtă durată:antrenorul a comunicat în dese rânduri atât factorilor sportivi, cât şi politici inconsecvenţa în pregătire şi parametrii slabi pentru marea performanţă ai gimnastei[13].

Relaţia dintre antrenori şi gimnaste în rapoartele Securităţii:injurii, corecţii fizice, privaţiuni alimentare, medicaţie inadecvată

Cu un talent nativ şi o putere de mobilizare extraordinară, Nadia Comăneci a strălucit la numeroase competiţii internaţionale până la momentul retragerii din activitate, în 1981. Perioada de răceală instaurată între cei doi antrenori şi „d-ra perfecţiune” a reprezentat arhetipul relaţiilor dintre conducerea tehnică şi gimnastele aflate sub conducerea lor. Cuvintele injurioase, corecţiile fizice, privaţiunile alimentare şi medicaţia inadecvată au fost invocate periodic în rapoartele Securităţii, dar şi în declaraţiile publice ale unor sportive.

Emilia Eberle, dublă medaliată cu argint la Olimpiada de la Moscova, în 1980, a făcut – într-un interviu acordat ziarului „Cotidianul” – mai multe dezvăluiri referitoare la cariera sportivă, inclusiv natura relaţiilor cu cei doi antrenori:„Oamenii trebuie să ştie ce se ascunde în spatele zâmbetului afişat de Béla Károly. Nu voi uita niciodată bătăile pe care le-am încasat ca gimnastă… Noi am făcut gimnastică de frică, nu de plăcere. Sigur, nu contest valoarea lui Béla Károly ca antrenor. Totuşi, eu cred că şi fără bătăile pe care a trebuit să le îndurăm am fi ajuns la acele rezultate”[14].

Regimul sever de antrenamente şi relaţiile tensionate cu majoritatea factorilor decizionali ai vremii nu afectat însă rezultatele pe plan internaţional. Dacă ne raportăm numai la ediţiile Jocurilor Olimpice de la Montreal, 1976, şi Moscova, 1980, palmaresul acestei discipline sportive a fost impresionant:cinci titluri dintr-un total de douăsprezece, plus cinci medalii de argint şi cinci de bronz.

Dar prestigiul gimnasticii româneşti a fost întărit şi prin reprezentaţiile demonstrative organizate în diferite colţuri ale lumii:Japonia, Grecia, Mexic, Venezuela, Italia, Spania, Franţa, Marea Britanie, Norvegia, R.F.G., SUA. Turneele au fost negociate în condiţii financiare avantajoase delegaţiei române (în special, diriguitorilor sportivi şi colectivului tehnic), din care enumerăm:achitarea diurnei, transport, cazare, echipament sportiv, premii în bani (lire sterline, dolari americani, lire italiene) şi cadouri (aparate electronice şi electrocasnice, armă de vânătoare, haine, bijuterii ş.a.[15]. O practică specifică epocii era cumpărarea cât mai multor produse din străinătate, atât pentru uz propriu, cât şi pentru a fi comercializate apoi în ţară. Astfel, dintr-o notă TO (interceptarea discuţiei prin microfon) aflăm că obiectivul „Katona”, la întoarcerea de la „Cupa Americii” (15 martie 1980), şi-a adus multe produse cosmetice, confecţii, jucării, iar o combină tip geantă diplomat i-a fost reţinută la vamă[16].

Primele tatonări în vederea plecării din ţară, în 1980

Erodarea credibilităţii, şicanele provocate de anumiţi oficiali din lumea sportului, implicarea lui Nicu Ceauşescu în disputa cu Nadia, prezenţa agasantă a lucrătorilor Securităţii, diminuarea protecţiei oferită de Ilie Verdeţ, precum şi ofertele financiare tentante de peste Ocean i-au determinat pe soţii Károly să nu excludă posibilitatea plecării definitive în străinătate.

Primele tatonări s-au purtat în timpul turneului american din 1980 şi au presupus mai multe discuţii cu emigranţii Mircea Milescu, proprietarul unei şcoli de gimnastică din Manhattan, Ion Grumezea, profesor de educaţie fizică la New York, şi soţii Olteanu, profesori la o şcoală de gimnastică din Connecticut. Prin intermediul Ghizelei Olteanu, familia Károly a intrat în contact cu exponenţi ai emigraţiei maghiare şi cu Federaţia americană de gimnastică pentru eventualitatea stabilirii în SUA[17].

Turneul din 1981:antrenorii şi coregraful nu trezesc bănuieli

În perioada 5-30 martie 1981, echipa naţională feminină de gimnastică a efectuat un turneu în Venezuela şi Statele Unite ale Americii. Presa scrisă şi instituţiile TV au elogiat evoluţia tuturor gimnastelor, îndeosebi a multiplei campioane Nadia Comăneci.

Potrivit raporatelor Securităţii, în timpul turneului, soţii Károly şi coregraful Géza Poszar au cumpărat diferite obiecte de valoare (patru combine muzicale, trei arme de vânătoare, cinci radiocasetofoane auto, obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii etc) şi un câine de vânătoare, netrezind astfel nicio bănuială în rândul membrilor delegaţiei. Mai mult:coregraful şi-a înştiinţat telefonic soţia să-l aştepte la aeroportul Otopeni, la 31 martie 1981, întrucât ar avea multe bagaje. Deşi în cadrul delegaţiei se afla şi un ofiţer de securitate, însărcinat cu supravegherea Nadiei, cei trei nu au fost îngrijoraţi;lucrătorul Securităţii fusese cazat chiar în aceeaşi cameră cu coregraful.

În preziua plecării din New York, cuplul de antrenori şi Poszar au fost invitaţi la cină de către Ghizela Olteanu, iar aici s-au pus la punct ultimele detalii ale rămânerii în Statele Unite. Totuşi, „conspirativitatea acţiunii nu a fost asigurată pe deplin”:la reîntoarcerea la hotelul „Summit”, Béla i-a propus Nadiei să facă acelaşi pas, în timp ce Nicolae Vieru şi Aurică Stoian, conducătorii delegaţiei, ar fi fost informaţi în prealabil de un antrenor român de gimnastică, aflat în SUA, despre intenţiile soţilor Károly şi ale coregrafului [18].

La 9.30, delegaţia a plecat la magazinul Alexander’s. La ora 12.00, cei trei lipseau

Filmul părăsirii hotelului new-yorkez, în ultima zi a turneului, s-a reconstituit pe baza declaraţiilor obţinute de la membrii delegaţiei. Astfel, la orele 09.30 s-a plecat in corporela magazinul Alexander’s, aflat la 500 m de hotel. Antrenorul s-a oprit la raionul de bijuterii, apoi a coborât la subsol cu soţia şi s-au făcut nevăzuţi. Géza Poszar, pe de altă parte, a plecat la un alt magazin să-şi cumpere un geamantan. Ofiţerul a rămas cu Nadia Comăneci la parterul clădirii. La ora 12.00, delegaţia s-a reunit în faţa magazinului fără cele trei persoane. Ofiţerul a constatat lipsa bagajelor lui Poszar şi s-a trecut la verificarea camerei unde erau găzduiţi soţii Károly. Desigur, nu mai exista nicio urmă a prezenţei lor. În aceste condiţii au fost înştiinţaţi reprezentanţii diplomatici români în SUA şi s-a hotărât plecarea delegaţiei la aeroportul Kennedy, la ora 15.00[19].

Dacă o parte dintre cei prezenţi în America nu au fost surprinşi de actul plecării voluntare al celor trei, oamenii din structurile informative au fost în postura de a nu cunoaşte intenţiile tehnicienilor. Reţinem, de pildă, faptul că în urma relaţiilor amicale cu şeful Consiliului Judeţean de educaţie fizică şi sport şi a Comitetului Judeţean de partid Hunedoara, din 8 iulie 1980, la dispoziţia organelor locale PCR Deva, conducerea Securităţii a ordonat scoaterea mijloacelor speciale de tehnică operativă şi încetarea urmăririi informative a soţilor Károly. Inexistenţa unor indicii care anticipau stabilirea în străinătate a celor trei evidenţiază superficialitatea activităţii de informare, aşa cum rezultă dintr-un raport informativ:„în perioada premergătoare deplasării în Venezuela şi S.U.A. nu s-a observat ca cei în cauză să întreprindă acţiuni pregătitoare din care să rezulte intenţia de a nu se mai întoarce în ţară”[20].

Direcţia de paşapoarte, evidenţa străinilor şi controlul trecerii frontierei, prin adresa nr. 115/0460578/F-022434/4 aprilie 1981, informa că fugarii primiseră viza de ieşire din ţară la propunerea Consiliului Naţional pentru Educaţie fizică şi Sport (C.N.E.F.S.), după avizul pozitiv acordat de către Inspectoratul de securitate judeţean Hunedoara. C.N.E.F.S., cu adresa nr. 5357 din 6 aprilie 1981, a comunicat Direcţiei de paşapoarte că la finele turneului cei împricinaţi au dispărut de la hotel cu paşapoartele şi bagajele personale. Măsurile preliminare au vizat instituirea sechestrului pe bunurile materiale aparţinând celor trei „trădători”, cum au fost ei etichetaţi de regim, precum şi audierea rudelor sau altor legături apropiate[21].

Scrisoare care să uşureze acceptarea plecării:„Cauzele rămânerii mele aici sunt personale, nu politice”

La 7 aprilie 1981, Ambasada României a fost înştiinţată că soţii Károly, ambii în vârstă de 38 ani, părinţii unei fete de 7 ani aflată în România, şi coregraful Poszar, de 31 ani, căsătorit şi tatăl unui copil, au cerut azil politic în Statele Unite. Bill Archer, reprezentantul republicanilor din Texas, a înaintat o scrisoare ambasadei române, prin care solicita guvernului de la Bucureşti să grăbească vizele de ieşire pentru familiile fugiţilor. Scrisoarea a fost semnată de 13 membri ai subcomitetului pentru comerţ din cadrul Comitetului pentru căi şi mijloace al Camerei Reprezentanţilor, care revizuia anual statutul României de ţara cea mai favorizată în comerţul cu S.U.A.

În plus, Károly – pentru a justifica gestul şi pentru a obţine dezlegarea plecării fiicei sale – a expediat familiei din ţară o scrisoare, evident interceptată de structurile informative, prin care a subliniat unele aspecte care îl ajutau în demersul său. Reţinem din textul scrisorii:„Oricât de negândită ar părea să fie hotărârea noastră, aceasta este totuşi rezultatul unor serii de abuzuri care au venit din partea Federaţiei… Regret că cel puţin ulterior nu pot explica cauzele tuturor celor care acasă ne-au ajutat şi au stat alături de noi, mai ales organelor de stat, angajaţilor de la Comitetul de Cultură, Educaţie Fizică şi Sport al oraşului Deva, care pot considera pasul nostru ca trădare de patrie... Cauzele rămânerii mele aici sunt personale, nu politice, fapt pe care l-am accentuat peste tot, pe care l-am comunicat şi conducerii ambasadei române din Washington.…Sper că autorităţile de stat române vor cântări loial pasul nostru şi ne vor ajuta la venirea Andreei pentru a ne face posibilă revederea în viitor”[22].

Încercările de a o scoate din România pe Andreea Károly, fata tehnicienilor

Convorbirile telefonice şi corespondenţa purtată între antrenori şi familiile acestora, intens supravegheate de Securitate, recompun episodul acordării vizei Andreei Károly. La 25 mai 1981, antrenorul cerea mamei sale să o contacteze pe Maca (Bacsa), rudă apropiată, cea care o avea în îngrijire pe fiica lui, şi totodată să obţină formulare pentru plecarea definitivă din ţară. Pasul următor consta în contactarea telefonică a ambasadei americane din România, iar pentru a fi mai convigătoare i s-a recomandat menţionarea numelui Dad Becker, secretar la Departamentul de Stat al SUA. Totuşi, situaţia fiicei nu s-a rezolvat telefonic. Irene Károly a expediat o scrisoare fiului său, xerocopiată de lucrătorii Securităţii, din conţinutul căreia aflăm:„…am reuşit să rezolv problema de care mi-ai spus, însă numai la Bucureşti. Desigur nu aşa cum te-ai gândit tu, prin telefon, pentru că am încercat de şapte ori să rezolv, însă până la urmă mi s-a spus că trebuie să completez nişte formulare şi să discut despre toate aspectele. Acum să-ţi spun ce trebuie să faci tu acolo şi să trimiţi pe adresa Consulatului din Bucureşti. Este vorba de un «Act de garanţie»care se compune din:Affidavit of support şi Bank statement employer letter”[23].

Deznodământul fericit a fost conturat şi mai clar după o misivă trimisă părinţilor Marthei, din Odorheiul Secuiesc:mesajul reda satisfacţia antrenorilor pentru soluţionarea pozitivă a cererii de reîntregire a familiei. Cu toate acestea, Béla nu a uitat să-l evoce pe congresmanul Archer, cel mai fervent susţinător al cauzei tehnicienilor, datorită căruia s-a rezolvat doleanţa lor. Momentul reunirii familiei s-a consumat în septembrie 1981, deşi documentele de arhivă nu fac referiri la plecarea minorei.

Familia Károly:consacrare pe tărâm american

După două luni de peregrinări, cei doi antrenori s-au stabilit la Oklahoma;Béla a primit un post didactic în cadrul universităţii din localitate, unde preda cursuri de gimnastică şi handbal. Din luna noiembrie 1981, soţii Károly şi-au deschis o şcoală privată de gimnastică pentru copii în vârstă de 7-9 ani, cu peste 100 de cursanţi.

La prima vedere, tehnicienii români nu ar fi beneficiat de sprijinul nemijlocit al oficialităţilor de resort, dar ascensiunea pe tărâm american, din anii 1982-1984, a fost strâns legată de prietenia cu vicepreşedintele Federaţiei americane de gimnastică, Las Sasvary, emigrant maghiar. Participarea la diverse competiţii internaţionale preolimpice şi rezultatele gimnastei Mary Lou Retton la Jocurile Olimpice de la Los Angeles – sportiva a obţinut medalia de aur la individual compus, două medalii de argint şi două de bronz la concursul pe aparate – le-au adus soţilor Károly consacrarea, inclusiv pe tărâm american. De altfel, ofertele au curs neîntrerupt şi alegerea de a se muta la Houston era logică în contextul unor condiţii de pregătire superioare şi a acordării de recompense financiare substanţiale. Cariera didactică şi, în primul rând, extinderea centrului de gimnastică (circa 1.300 elevi şi 18 profesori şi antrenori) le-au adus Marthei şi lui Béla nenumărate satisfacţii profesionale şi materiale.

Nostalgiile vizavi de activitatea profesională desfăşurată în România s-au regăsit constant în discursul celor doi tehnicieni, inclusiv în discuţiile purtate cu diverşi conaţionali. Rigurozitatea, talentul, pregătirea centralizată au fost ingredientele succesului în ţara natală;în comparaţie, în America au reuşit să impună un regim alimentar strict, însă libertatea de acţiune a fost sensibil limitată.

Măsurile aparatului de Securitate:influenţarea pozitivă şi scurtcircuitarea relaţiilor cu „Europa Liberă”

Deşi Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.) nu a beneficiat de elemente esenţiale în prevenirea „trădării” antrenorilor Károly şi a coregrafului Pozsar, totuşi, activitatea informativă a cunoscut o anumită efervescenţă după episodul produs în primăvara lui 1981. Principalele direcţii au vizat influenţarea pozitivă– prin intermediul familiei sau a reţelei informative, având drept scop menţinerea unei poziţii conciliante faţă de regimul politic, faţă de gimnastica românească şi neangrenarea în acţiuni ostile statului – şi scurtcircuitarea relaţiilor cu postul de radio „Europa Liberă”.

Corespondenţa purtată de Béla Károly cu oficialii sportului românesc insista pe şicanele făcute de conducerea federaţiei de specialitate, ca element primordial în refuzul de a reveni în ţară, iar declaraţiile radiofonice completau scrisorile-protest la adresa unor diriguitori ai fenomenului sportiv autohton. Securitatea îşi pregătise însă tactici de contracarare, prin înscrisuri, dar şi prin discuţii cu reprezentanţi ai federaţiei americane de gimnastică. Sursele „Lia Muri” şi „Popescu” îi comunicau astfel lui Károly, în scris, respingerea afirmaţiilor şi, mai mult, le catalogau defăimătoare. Mai mult:sursele „Monica” şi „Lia Muri” au contactat oficialităţi americane şi le-au transmis „dezinteresat” informaţii despre condiţiile deosebite avute de antrenorii Károly, sprijinul şi înţelegerea dovedită de autorităţile române pentru reîntregirea familiei sale, dar şi că ar fi fost cazul să se abţină de la acţiuni necorespunzătoare[24].

Ce s-ar fi întâmplat dacă antrenorul continua să acuze. Tonul lui Károly se îndulceşte

Dacă măsurile de influenţare nu ar fi dat roade, atunci s-ar fi trecut la acţiuni concrete de compromitere. Sursa „Lia Muri” s-ar fi adresat lui „Katona” făcând referiri la metodele sale „pedagogice” de pregătire a gimnastelor, precum şi la contribuţia altor antrenori la succesele şcolii de la Deva. Viorel Jianu, preşedintele C.J.E.F.S. Hunedoara, îi reamintea tehnicianului despre spiritul său mercantil, despre abuzurile şi ilegalităţile comise pe durata exercitării funcţiei de antrenor al lotului naţional.

Criticile neîntrerupte ale antrenorului ar fi atras noi demersuri de discreditare. În acest caz, soluţia finală era conceperea unei scrisori, interceptată de serviciile secrete americane, care insinua legătura obiectivului „Katona” cu Securitatea Statului. Sprijinul politicienilor americani şi tonul îndulcit al tehnicianului vizavi de conducătorii sportului românesc optzecist au anulat, în mare parte, activităţile defăimătoare pregătite de serviciile de informaţii româneşti.

În timp, faima şi câştigurile financiare ale urmăritului „Katona” au crescut continuu, relaţiile cu statul român au intrat pe un făgaş normal, iar monitorizarea acestuia s-a rezumat la declaraţiile şi notele date de sursele şi persoanele de sprijin trimise la diverse competiţii în Statele Unite ale Americii.

www.historia.ro