Procesul Maniu, cea mai mare înscenare din istoria României: ''Sunt terorizat''

La 11 noiembrie 1947 se dă sentinţa în procesul Iuliu Maniu. Maniu, în vârstă de 75 de ani, este condamnat la închisoare pe viaţă împreună cu vicepreşedintele PNŢ, Ion Mihalache.

După 23 august 1944,  Iuliu Maniu, fost deputat, fost prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933) şi preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-1947), a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.

La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareşalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la Bucureşti (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidenţială că înţelegerea dintre Churchill şi Stalin privind Grecia şi România orientează politica britanică.

S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democraţiei, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obţinut, alături de PNŢ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comunişti.

Operaţiunea Tămădău

La 14 iulie 1947, vicepreşedintele PNŢ, Ion Mihalache, împreună cu alţi lideri ţărănişti (Nicolae Penescu - secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino - director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr - membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) au fost atraşi în aşa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranţă împreună cu Serviciul Special de Informaţii, cu ajutor sovietic. Grupul de conducători ţărănişti a fost arestaţi în dimineaţa de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău.

La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor ţărănişti, pentru a putea fi arestaţi. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea Deputaţilor, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă. Jurnalul stabilea: „Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în Monitorul oficial a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”.

Hotărârea de dizolvare a fost urmată de o înverşunată campanie de presă împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Lucreţiu Pătrăşcanu a încercat să atenueze atitudinea generală de denigrare a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Într-o discuţie avută cu Gheorghiu-Dej, referitoare la cele publicate în „Scânteia” şi „România liberă”, el a apreciat: „Asta-i falsificarea istoriei” şi a insistat asupra faptului că Partidul Naţional „jucase un rol primordial în crearea României Mari în 1918, şi ca atare ar fi fost în detrimentul ţării ca el să fie prezentat acum drept o oficină de spionaj”. Receptiv la „glasul poporului”, guvernul a trecut la arestarea fruntaşilor naţional-ţărănişti. Iuliu Maniu a fost luat din sanatoriul doctorului Ion Jovin, aflat la Bucureşti, pe bulevardul Dacia nr. 19 şi depus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei.

Sentinţa, dinainte stabilită

În timpul detenţiei, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. El a respins categoric acuzaţia că ar fi intenţionat să înlăture prin forţă armată guvernul Groza, susţinând că lupta sa avea un caracter eminamente politic. Acuzaţiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activităţi politice: de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei, când a fost un „colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român, la unirea din 1918, când a căutat să „împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii, la perioada interbelică, în care s-a dovedit un „reacţionar şi un sprijinitor al fascismului”. Acuzaţiile au continuat cu anii războiului, când a fost un un „susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice, până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi „fasciştii şi reacţionarii”, pe „trădătorii de ţară” şi „agenţii imperialismului”. În timpul procesului, Iuliu Maniu şi-a asumat răspunderea pentru actele sale politice şi a respins cu hotărâre acuzaţiile false. Deşi era principalul acuzat în procesul intentat conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost interogat printre ultimii. Pe 1 noiembrie 1947, a avut loc confruntarea acuzaţiilor după interogatorii, întrebările referindu-se la colaboratorii săi şi la diverse aspecte din activitatea proprie din ultimii ani .

La fel ca în cazul procesului intentat mareşalului Antonescu în urmă cu un an şi jumătate, sentinţa era dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: „Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional-Ţărănesc”. Maniu era acuzat de trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Sentinţa de condamnare a fost pronunţată pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi la temniţă grea pe viaţă.

Detenţia şi moartea lui Maniu şi Mihalache

Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul din Galaţi, unde a fost adus şi Ion Mihalache. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet.

Ion Mihalache a fost dus în toamna anului 1953 a fost dus de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumătate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declaraţie de negare a propriilor crezuri politice şi de acceptare a colaborării cu regimul. A refuzat pactizarea cu autorităţile comuniste şi, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numărul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenţie inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistenţe medicale şi a medicamentelor, condiţii de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent faţă de regulamentele abuzive din închisoare şi de fiecare dată a fost pedepsit.

Într-o comunicare prezentată în martie 1993 la simpozionul Ion Mihalache în faţa istoriei, Ion Diaconescu relata cum în 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de ţărănişti, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era închis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav şi mi se refuză medicamentele”.Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, şase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni şi era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea scula din pat. Regulamentul închisorii prevedea că între orele 5 dimineaţa şi 10 seara deţinuţii nu aveau voie să se atingă de pat.

În august 1962 deşi era grav bolnav, având o hemipareză stângă, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru că „ţipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” şi „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boală şi de chinurile unei detenţii de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat. Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenţie de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condiţiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit în anul 1963 în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistenţă medicală. Sigur, la starea lui a contribuit şi regimul de detenţie şi de alimentaţie. Încetul cu încetul, datorită inaniţiei şi brutalităţii inumane la care a fost supus, a murit. Ca şi ceilalţi deţinuţi decedaţi, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăştinos, aşa încât osemintele sale nu vor fi niciodată recuperate”.

www.descopera.ro