Azi chiar ca vreau sa vorbesc doar cu tinerii si numai cu
ei! Sa le destainui un crampei de traire! Tinerilor educati, celor cu anturaj
efervescent, tinerilor cu aspiratii traite la greu, care stiu ce inseamna o
farama de dragoste diamantina, acelor
tineri luptatori si incompatibili cu bascalia satuilor de tot felul, tineri
carora le pasa… Si, fiind convins ca imaginatia lor din suflet si gand va
cuprinde totul si fara prea multe cuvinte,
iata cum reusesc, de asta-data,
sa le vorbesc despre viata! De vreo cinci ani, un caine mare si negru-
incaruntit se pripasise in gradina vecinului, privind, ca un renegat, in curtea
cainelui proprietar si asteptand,
bineinteles, sa primeasca si el cate ceva. Capata din cand in cand si
mai-nimic, dar el pazea, cu strasnicie, chiar si gradinile din imprejurimi. Era
evident ca era al nimanui, ca traise o perpetua pripasire, ca tot un caine al
campurilor se simtea, dar si ca isi dorea un loc al lui – fie si pe zapada
inghetata de ger. Era neinfricat, coltii lui smulgeau parii amenintatori , nu
fugea, nu se retragea – astfel ca l-am simpatizat, fara sa-mi dau seama, chiar
de atunci si fara sa i-o arat multa vreme…Vecinul s-a imbolnavit si acolo era
numai un caine titular. Probabil ca mai primea si el cate ceva, cateodata, dar
nu si-a parasit postul nicicand. Intr-o zi i-am aruncat o bucata de paine. Ma
privea uimit, iar latratul lui se estompa progresiv. A servit, fara sa ma scape
din ochi! A murit vecinul, iar el tot pe bratul de balarii dormea, de acolo
privea vigilent, desi tot mai infometat. I-am mai aruncat o bucata de paine si,
intr-o buna zi, a trecut , cu sfiala, in curtea nu pe atat de imprejmuita,
ramanand tot neinlantuit!
Si am fost eu si el, un an si cateva luni in care
ne-am petrecut noptile zilelor lucratoare impreuna…Weekend-ul era al
singuratatii lui si al rabdarii de foame. Am inceput sa-l mangai si ramanea nemiscat
de uimire, nu intelegea. Avea, in sfarsit, locul lui, mancarea lui, datoria
lui. Era fericit - dupa cum te intampina. I-au trebuit saptamani pentru a
indrazni sa sara cu labele lui, la pieptul meu pe care isi odihnea capul greu
si ochii sprancenati. Nu stia nimeni cum il cheama si asa a ramas, fara nume.
I-am promis ca nu-l va mai izgoni nimeni si ca vom ramane impreuna. Tocmai il
scapasem de puzderia de capuse si-mi
amintesc sa nu prea mai fi auzit de jafurile practicate de bandele care ocupa,
noapte de noapte, localitatile rurale si terorizeaza satenii tot mai neaparati.
Neinregistrarea jafurilor si neaplicarea legii ii vor incuraja mereu (lege care-l
pedepseste pe tanarul nostrum pentru orice mica nastrusnicie). Dupa Pasti, nu
l-am gasit. A doua zi, sub umbra dafinitei din gradina, am vazut o pata neagra
si doar o coada invartindu-se a bucurie indurerata. Era el, imobilizat de
ranile cu care fusese faramat, insetat si pravalindu-si capul in iarba. Astepta
ajutor, dar noi avem treburi mai importante! Spre seara, nu era… Am inteles ca
se tarase undeva si l-am gasit in cel mai ascuns loc, unde se ajunge greu, dar
unde poti sa fii singur. Cu capul pravalit de oasele sfaramate, doar ma privea
cu ochii lui blanzi si, acum, rugatori. Era un rezistent, insa n-am stiut ca
prin singurele lui doua oftaturi din miez de noapte ma anunta ca ne despartim!
Iar dimineata, capul lui mare, de care ti se saturau palmele, era pravalit la
fel… Un caine ca el te iubeste
neconditionat si sunt sigur ca mi-a iertat superficialitatea cu care l-am lasat
singur tocmai atunci! Chiar am crezut ca oamenii rai ai oricarui sat l-au ucis,
desi n-a atacat niciodata, pe nimeni, numai ca intrasingenta lui supara,
probabil! L-am ingropat seara, pe timpul cand el invatase sa ma astepte zilnic,
ca vin… Mai apoi, am aflat ca, in acele zile, multe alte sate au fost pustiite
de jafuri si multi caini au fost loviti. Si era plauzibil, hoardele alea lovesc
pe oricine le iasa, noaptea, in cale. Dar el era un viteaz, pesemne ca, asa cum
era de neinfricat, se luptase cu ei, el nu stia ce e fuga, fiind lesne de inteles
sa fi fost pravalit si sfaramat, mai apoi… Nici macar nu am o fotografie a lui,
de la el mai am doar smocul de par agatat de ciulinii uscati. Si
de-abia acum are un nume cu care nu-l voi uita: Viteazu!
Ramane o enigma cum de mi-a daruit asa de mult, in vreme ce eu n-am fost in stare decat sa-i asigur un acasa unde a simtit ca trebuie sa ajunga, pentru a pleca definitiv!
Astfel ca tinerilor, pe care-i respect si cu aceasta tristete impartasita, le spun ca el a fost cineva care ramane o energie a vietii calatorite spre undeva – spre candva, o farama de licar nepieritor, care va interactiona si se va transforma echilibrand, si ea, Universul mereu mai destabilizat de aceste asemenea hoarde intestinale care sufoca Planeta si Viata. Cred ca #Tinerii La Putere mi-au incredintat dreptul de a spera ca Viteazu a scris o poveste cum nu s-a mai vazut de tragica prin ce a insemnat pentru cineva, dar si ca sufletul lui amarat merita sa ramana impregnant in paginile #Eternului Internet. Fiti buni, dragi tineri atat de nedreptatiti, va asigur ca empatia reprezinta supremul eroism al zilelor de azi si va sfatuiesc sa nu fiti eroi tragici (nici n-ati avea pentru cine, sau de ce!), dar respectati eroismul curat, al oricui! Asadar, empatia e calea (tenebroasa cruzime e rudimentaritatea necivilizarii), fiti buni camarazi si va implor sa va pese, atat cat se cuvine, de tot ce vi se intampla in preajma si - pe langa iubiri, prieteni, colegi ori doar cunoscuti – luati-va si un caine, el e vaccinul impotriva depresiei cu care capitalul nesatul al democratiei expirate vrea sa va ucida (eu il am pe Toto, caniche-bichon-ul nostru de apartament si pe care sper sa-l feresc de tot ce e dureros si trist!). Va salut (cu scuze pentru acest de necenzurat “A fost odata…si el”)!
S-ar mai naște probabil un Crist
Generații care nu mai au timp,
