Partidul Noi Orizonturi

Partidul Noi Orizonturi

sâmbătă, 21 aprilie 2018

#Eternul Internet al #Tinerilor La Putere


Azi chiar ca vreau sa vorbesc doar cu tinerii si numai cu ei! Sa le destainui un crampei de traire! Tinerilor educati, celor cu anturaj efervescent, tinerilor cu aspiratii traite la greu, care stiu ce inseamna o farama de dragoste  diamantina, acelor tineri luptatori si incompatibili cu bascalia satuilor de tot felul, tineri carora le pasa… Si, fiind convins ca imaginatia lor din suflet si gand va cuprinde totul si fara prea multe cuvinte,  iata cum reusesc, de asta-data,  sa le vorbesc despre viata! De vreo cinci ani, un caine mare si negru- incaruntit se pripasise in gradina vecinului, privind, ca un renegat, in curtea  cainelui proprietar si asteptand, bineinteles, sa primeasca si el cate ceva. Capata din cand in cand si mai-nimic, dar el pazea, cu strasnicie, chiar si gradinile din imprejurimi. Era evident ca era al nimanui, ca traise o perpetua pripasire, ca tot un caine al campurilor se simtea, dar si ca isi dorea un loc al lui – fie si pe zapada inghetata de ger. Era neinfricat, coltii lui smulgeau parii amenintatori , nu fugea, nu se retragea – astfel ca l-am simpatizat, fara sa-mi dau seama, chiar de atunci si fara sa i-o arat multa vreme…Vecinul s-a imbolnavit si acolo era numai un caine titular. Probabil ca mai primea si el cate ceva, cateodata, dar nu si-a parasit postul nicicand. Intr-o zi i-am aruncat o bucata de paine. Ma privea uimit, iar latratul lui se estompa progresiv. A servit, fara sa ma scape din ochi! A murit vecinul, iar el tot pe bratul de balarii dormea, de acolo privea vigilent, desi tot mai infometat. I-am mai aruncat o bucata de paine si, intr-o buna zi, a trecut , cu sfiala, in curtea nu pe atat de imprejmuita, ramanand tot neinlantuit!
Si am fost eu si el, un an si cateva luni in care ne-am petrecut noptile zilelor lucratoare impreuna…Weekend-ul era al singuratatii lui si al rabdarii de foame. Am inceput sa-l mangai si ramanea nemiscat de uimire, nu intelegea. Avea, in sfarsit, locul lui, mancarea lui, datoria lui. Era fericit - dupa cum te intampina. I-au trebuit saptamani pentru a indrazni sa sara cu labele lui, la pieptul meu pe care isi odihnea capul greu si ochii sprancenati. Nu stia nimeni cum il cheama si asa a ramas, fara nume. I-am promis ca nu-l va mai izgoni nimeni si ca vom ramane impreuna. Tocmai il scapasem de puzderia de capuse  si-mi amintesc sa nu prea mai fi auzit de jafurile practicate de bandele care ocupa, noapte de noapte, localitatile rurale si terorizeaza satenii tot mai neaparati. Neinregistrarea jafurilor si neaplicarea legii ii vor incuraja mereu (lege care-l pedepseste pe tanarul nostrum pentru orice mica nastrusnicie). Dupa Pasti, nu l-am gasit. A doua zi, sub umbra dafinitei din gradina, am vazut o pata neagra si doar o coada invartindu-se a bucurie indurerata. Era el, imobilizat de ranile cu care fusese faramat, insetat si pravalindu-si capul in iarba. Astepta ajutor, dar noi avem treburi mai importante! Spre seara, nu era… Am inteles ca se tarase undeva si l-am gasit in cel mai ascuns loc, unde se ajunge greu, dar unde poti sa fii singur. Cu capul pravalit de oasele sfaramate, doar ma privea cu ochii lui blanzi si, acum, rugatori. Era un rezistent, insa n-am stiut ca prin singurele lui doua oftaturi din miez de noapte ma anunta ca ne despartim! Iar dimineata, capul lui mare, de care ti se saturau palmele, era pravalit la fel…  Un caine ca el te iubeste neconditionat si sunt sigur ca mi-a iertat superficialitatea cu care l-am lasat singur tocmai atunci! Chiar am crezut ca oamenii rai ai oricarui sat l-au ucis, desi n-a atacat niciodata, pe nimeni, numai ca intrasingenta lui supara, probabil! L-am ingropat seara, pe timpul cand el invatase sa ma astepte zilnic, ca vin… Mai apoi, am aflat ca, in acele zile, multe alte sate au fost pustiite de jafuri si multi caini au fost loviti. Si era plauzibil, hoardele alea lovesc pe oricine le iasa, noaptea, in cale. Dar el era un viteaz, pesemne ca, asa cum era de neinfricat, se luptase cu ei, el nu stia ce e fuga, fiind lesne de inteles sa fi fost pravalit si sfaramat, mai apoi… Nici macar nu am o fotografie a lui, de la el mai am doar smocul de par agatat de ciulinii uscati. Si de-abia acum are un nume cu care nu-l voi uita: Viteazu! Ramane o enigma cum de mi-a daruit asa de mult, in  vreme ce eu n-am fost in stare decat sa-i asigur un acasa unde a simtit ca trebuie sa ajunga, pentru a pleca definitiv!
Astfel ca tinerilor, pe care-i respect si cu aceasta tristete impartasita, le spun ca el a fost cineva care ramane o energie a vietii calatorite spre undeva – spre candva, o farama de licar nepieritor, care va interactiona si se va transforma echilibrand, si ea, Universul  mereu mai destabilizat de aceste asemenea hoarde intestinale care sufoca Planeta si Viata. Cred ca #Tinerii La Putere mi-au incredintat dreptul de a spera ca Viteazu a scris o poveste cum nu s-a mai vazut de tragica prin ce a insemnat pentru cineva, dar si ca sufletul lui amarat merita sa ramana impregnant in paginile #Eternului Internet. Fiti buni, dragi tineri atat de nedreptatiti, va asigur ca empatia reprezinta supremul eroism al zilelor de azi si va sfatuiesc sa nu fiti eroi tragici (nici n-ati avea pentru cine, sau de ce!), dar respectati eroismul curat, al oricui! Asadar, empatia e calea (tenebroasa cruzime e rudimentaritatea necivilizarii), fiti buni camarazi si va implor sa va pese, atat cat se cuvine, de tot ce vi se intampla in preajma si - pe langa iubiri, prieteni, colegi ori doar cunoscuti – luati-va si un caine, el e vaccinul impotriva depresiei cu care capitalul nesatul al democratiei expirate vrea sa va ucida (eu il am pe Toto, caniche-bichon-ul nostru de apartament si pe care sper sa-l feresc de tot ce e dureros si trist!). Va salut (cu scuze pentru acest de necenzurat “A fost odata…si el”)!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu