Poveste - `nainte

  (Searbăda democrație dominatoare este ca o cimentuire care tot nu poate opri răsărirea unui plăpând fir de tulpină a vieții) 

 

„A fost odată cam...cum de nu poate fi azi dărâmată, că dacă tot ar mai fi, uite și cum s-ar povesti: A fost o oară... a fost...altăoară...aaa...!”. Prăvălit de câtă democrație tot construia cu corporatismul înaintării spre covidism, părintele adormi. Copilul n-avea decât să privească pe fereastră, spre geamurile cu care se placase clădirea de vis-a-vis a viitorului turnat în birouri de zgârie-brânză lobby-ist de afaceroasă. Ici-colo doar câte-o stea, de nerăsărită ce se oglindea - se odihnea până și ea...Coborî din pat, să-și vadă liber de vreun joc și prinse să-i perie codița cățelului din pluș. Liniștea nopții se spărgea în sunetele instrumental de purtate pe tastaturile care răzbăteau din vecini. „Școala online”, auzise de la cei mai măricei! Mânuțele-i alunecau cuprinse ca de o mângâiere și începu să susure și el un cântecel de i se agățase în memoria inimioarei, că doar de-aia era copil: „...trei iezi, cucuieți, ușa mamei descuieți...”, ceea ce făcu să-și amintească de cucuiul răsărit după scatoalca încasată de la unul de taxa copiii rătăciți de protecție, pe la leagăne. Așa că-și mângâie singur forma de relief și verifică durerea, deopotrivă! Tăcu, bineînțeles: tatăl adormise, iar mama era plecată demult și pe-acolo pe unde vorbele nu mai erau ca acasă, sau acasă era altfel, de nu mai știa și el care acasă e acasă și care acasă – așa! Dintr-odată, i se păru că i se face dor de-un câine adevărat cât să fie cu el, nu să-l aducă din vreo poveste. Unul care să-i arate luna, cu lătratul lui, doar-doar o să și învețe măcar care e carul ăla mic despre care știa că tot parca pe la el, peste drum.

Deși nu putea înțelege cam care-ar fi căluții, dar poate erau mici-mici, de nu se vedeau pe cer?! Sau pe unde-or dormi și ei atunci când mai poposesc, negreșit, pe pământ?! Și ce singur i se părea că se simte cățelul din pluș! Se rostogoli pe covor și-i aduse robotul ăla care spunea ceva, nu înțelegea el ce...dar se gândi că bătăușul care-l tot fugărea îi spusese clar-răspicat: dacă mâine nu-mi dai o sută, te belesc! Deși tot nu-i era clar ce vrea să zică ultimul cuvânt, cât putea fi de rău (că-l și amenințase, să nu întrebe pe cineva...)?! Obosit mai era, doar că nu prea avea chef de somn. Mai bine n-ar fi aflat secretul că, peste o lună, „pleacă și tata, acolo!”. Simțea că nu mai simțea nimic! Și că „acolo” e...cel mai departe pe lume. Chiar dacă învățase, singur și bine de tot – că nici n-avea habar de unde și cum, că bunicii nu pleacă și ei...așa, tot se strecură spre camera lor, să mai asculte o dată...că respiră la locul lor. Totuși, într-un târziu și după cum sta mai mult nemișcat, părea că ar fi vrut să se culce. Cum făcea odată – în toiul de vise. Numai că acum i se părea degeaba, mâine știa deja ce va fi. La leagăne nu mai putea merge...Poate dacă s-ar fi dus și el, cum făcuse fetița de joacă și prietenie, cu amândoi părinții – încât bătăușii au tulit-o de pe-acolo vreo săptămână...așa?! Noroc, poate, de bunicul că spune că e mai bine și că pe bunica n-o mai doare inima – așa ziceau: „hai că ieșim la plimbare, la viață”! Se făcuse noaptea-târziu. Și îi era tot mai somn, încât se gândi: „ce bine e pe covor!”...Când se trezi (își amintea bine visul brațelor viguroase care-l urcaseră în pat!) de mângâierea palmei cu asemuiri de departe, bine-știute și de a cărei catifelată blândețe nu-l mai durea cucuiul din frunte, se alintă: „e soare afară, bunico?”, abia îndurându-se să deschidă ochii.

Privi spre afară și nimeri cu ochii drept în soarele încăput parcă într-adins pe fereastră: „aha, lacrimile de la Soare!”. Până la urmă, îl văzu și pe Bunicul răsărit în ușă: „haidem să-l căutăm, mai știe bunicul”! Erau aici și doar ei, încă amândoi (ca o poveste spusă copiilor, să le-o întoarcă bunicilor). Dar nu-i mai întrebă nimic, să se asigure de nemaiplecări (cum învățase că și-ar fi îngreunat inima!), ultima oară îi răspunseseră cam ca într-un cor: e-heei! Chiar dacă „le-o fi plăcut întrebarea, altfel de ce-ar fi semănat așa de mult la surâs?!”.