Anul 1848. Europa este, din nou, în fierbere. Au loc numeroase revoluţii, impulsionate de ideile naţionalismului, ce se răspândesc în toate sferele societăţii. În provinciile locuite de români reapare ideea unirii, care putea fi făcută în momentul în care contextul internaţional era favorabil. Se face un prim pas: Gheorghe Bibescu desfiinţează Vama din Focşani, principalul punct vamal al Ţării Româneşti, aflat la graniţa cu Moldova.
În timpul Războiului Crimeii (1853-1856), unirea Principatelor devine un subiect de discuţie tot mai întâlnit, acţionându-se pentru realizarea dezideratului. În acest sens, un rol important a jucat propaganda unionistă, care şi-a desfăşurat activitatea îndeosebi în Franţa, deoarece împăratul Napoleon al III-lea era principalul lider politic internaţional care susţinea ideea unirii celor două Principate româneşti.
Prin încheierea Tratatului de pace de la Paris (30 martie 1856), atât Moldova cât şi Ţara Românească erau puse sub protecţia colectivă a marilor puteri europene, urmând să se constituie Divanuri ad-hoc - adunări cu rol consultativ, având misiunea de a face propuneri referitoare la concretizarea unirii Principatelor. La început, ideea unirii celor două formaţiuni statale nu a fost împărtăşită de unii boieri moldoveni, care nu doreau limitarea rolului Moldovei în cadrul viitorului stat şi, de asemenea, refuzau mutarea capitalei la Bucureşti.
La 9 august 1857, împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria au o întrevedere la Osborne, în Anglia, unde discută despre o unire parţială a Principatelor, urmând a avea doi domnitori, două guverne şi două Adunări Legislative. În Moldova şi Ţara Românească au loc alegeri, în urma cărora Divanurile ad-hoc dau avizul favorabil pentru realizarea unirii.
La 19 august 1858, puterile europene, întrunite la Paris, adoptă documentul cunoscut sub numele de „Convenţia de la Paris”, al cărui punct principal îl constituie stabilirea statutului Principatelor, ca fiind unul de autonomie sub suzeranitatea Porţii şi rămânerea sub protecţia marilor puteri europene. Acest act va juca rolul unei adevărate Constituţii.
Urmează alegerile pentru Adunările Elective, în urma cărora trebuiau aleşi doi domni. Oamenii politici români s-au folosit, din nou, de contextul creat, mai mult sau mai puţin voit, de marile puteri, pentru a realiza unirea. Deoarece în textul Convenţiei nu era consemnat faptul că domnii aleşi în Principate să fie două persoane diferite, l-au ales pe liderul unionist Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova, la 17 ianuarie 1859, iar la 24 ianuarie l-au ales pe Cuza ca domn şi în Ţara Românească. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza s-a concretizat o primă etapă în realizarea unirii celor două Principate.
De-abia acum începea greul. Unirea trebuia recunoscută de marile puteri ale Europei. În lunile aprilie-septembrie 1859 are loc o nouă conferinţă la Paris, la care Imperiul Otoman şi cel Habsburgic şi-au dat, cu greu, acordul prinvind unirea. Cu toate acestea, turcii nu au eliminat în totalitate restricţiile impuse românilor, printre care obligativitatea de a prezenta paşaportul la trecerea graniţei în Imperiul Otoman. La finalul unei alte conferinţe, organizată, de data aceasta, la Constantinopol, sultanul eliberează un firman, la 16 decembrie 1861, prin care este cunoscută, pe deplin, unirea Principatelor Române.
Prin definitivarea unirii de la 1859, statul român modern începea să prindă contur. Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza trece la punerea în aplicare a unei serii de reforme, cu implicaţii în toate domeniile de activitate. Se pun, astfel, bazele unei formaţiuni statale, care, începând cu 1866, se va numi „România”.
www.descopera.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu