Originea românească a lui Iancu de Hunedoara
Originea lui Iancu de Hunedoara a fost subiect de legende consemnate de cronicarii epocii, care încercau astfel să explice cariera fulminantă a eroului nostru. Cronicarul Antonio Bonfini consemnează la finele secolului al XV-lea o legendă despre ascendența regală a lui Iancu de Hunedoara, care ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg. Acest rege al Ungariei ar fi avut o relație amoroasă cu fiica unui nobil din familia Murșina (Morzsinai). Atât Bonfini, cât și un alt cronicar care l-a preluat peste o jumătate de secol, Gáspár Heltái, explică ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara prin această origine bastardă. Era greu de înțeles pentru cei doi cronicari și, probabil și pentru oamenii epocii lor, ascensiunea unui român în fruntea Ungariei. Ba mai mult, Bonfini relatează și despre originea bizantină a mamei lui Iancu de Hunedoara, rudă cu împărații de la Constantinopol. O altă legendă consemnată de același cronicar afirmă descendența Hunedoreștilor în familia romană Corvinus, argumentată cu prezența corbului pe stema nobiliară a familiei.
Documentele istorice atestă fără dubii originea românească a lui Iancu de Hunedoara. În 1409, când tatăl său, Voicu, a primit de la rege moșia Hunedoara cu pertinențele sale, apare pentru prima dată în izvoare, sub numele Ioan. Peste un deceniu, în 1419, dania regală pentru Hunedoara a fost transcrisă la cererea unchiului său, ocazie cu care apare și fratele său, care avea același nume, Ioan. Nu era un caz neobișnuit ca doi copii să poarte același nume. Toate documentele medievale îl mențiomează cu numele Ioan. Dacă până prin 1440 izvoarele îl consemnează cu numele Ioan Românul (Johannes Valachus sau Johannes Olahus), după ce a intrat în centrul vieții politice, sursele îi menționează particula de nobilitate – Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad sau Johannes Hunyadi) . Dacă originea românească este indiscutabilă, istoricii nu au ajuns încă la un numitor comun în legătură cu originea socială și geografică a lui Voicu, tatăl lui Iancu. El apare în izvoare în calitate de cavaler la curtea regală, adică pe o poziție superioară în ierarhia curtenilor. Unii istorici susțin originea lui în Țara Românească, în timp ce alții pe cea în mediul cnezilor români înnobilați din Țara Hațegului.
Începuturile carierei lui Iancu de Hunedoara
Tinerii nobili care doreau să își construiască o carieră militară sau administrativă trebuiau să servească, în calitate de familiari, pe lângă marii nobili ai epocii. În funcție de prestație și de durata serviciilor, această relație de familiaritate puteau constitui o rampă de lansare. De obicei familiarii își schimbau rar stăpânii, deoarece fidelitatea constituia un argument în promovarea pe funcții subordonate stăpânului.
Iancu de Hunedoara a avut o carieră atipică, în sensul că s-a perindat în slujba mai multor nobili înainte să intre în serviciul regelui Sigismund de Luxemburg. Începuturile carierei sale sunt cunoscute mai degrabă din relatări ulterioare decât din izvoare directe din perioada tinereții sale (detalii despre începuturile carierei sale în studiul lui Pál Engel, Hunyadi pályakezdése, în vol. Nobilimea românească din Transilvania, cordonator Marius Diaconescu, Editura Muzeului Sătmărean, 1997, p. 91-105).
Iancu și-a început cariera în calitate de familiar al lui Pipo de Ozora în jurul anilor 1420. Pipo de Ozora, italian de origine, un foarte bun comandant militar, a câștigat încrederea regelui Sigismund în confruntările cu turcii și a coordonat, în calitate de comite al mai multor comitate, apărarea graniței sudice a regatului. Posibil ca de aici să fi plecat în slujba despotului sârb Ștefan Lazarevici, unde a slujit 3-4 ani, până la moartea acestuia în 1427. A urmat o scurtă perioadă în preama nobililor Csáki, pentru ca în jurul anului 1430 să fie familiar al lui Ștefan Ujlaki. Cu această ocazie s-a împrietenit cu Nicolae Ujlaki, relație care a rămas foarte strânsă până aproape de sfârșitul vieții și care a marcat evoluția sa politică viitoare. Prin 1431 a ajuns în slujba regelui, pe care l-a însoțit, în calitate de cavaler, în Italia. Aici a rămas până în 1434 în slujba ducelui de Milano, Fillipo Maria Visconti, unde a acumulat noi cunoștințe în arta militară. După 1434 a revenit în slujba regelui, sub comanda căruia participă la ultimele lupte ale acestuia împotriva husiților. În această perioadă începe să acumuleze primele averi în afara domeniului strămoșesc, primind ca zălog de la rege câteva sate și târguri, care apoi i-au fost dăruite pe veci.
După moartea regelui Sigismund s-a aflat în slujba nobililor Tallóci (Talovac). Frank, fiind ban de Severin, l-a numit locțiitor al său, adică viceban de Severin, funcție în care luptă cu turcii în 1438 și care îl recomandă pentru desemnarea sa de către regele Albert în 1439 ca titular al demnității de ban de Severin, poziție care îl aduce aproape de mediul baronilor regatului.
Susținerea regelui Vladislav I – rampa de lansare a lui Iancu de Hunedoara
Adevăratul salt în politica mare a regatului s-a produs după 1440, în contextul războiului civil din Ungaria. După moartea regelui Albert în 1439 nobilimea s-a împărțit în două tabere. O partidă l-a susținut pe regele Poloniei, Vladislav al III-lea, să fie încoronat rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I. Proiectul era susținut de papa Eugeniu al IV-lea, care spera ca tânărul rege cu ambiții cavalerești (avea doar 16 ani) să conducă cruciada antiotomană decisă cu ocazia Conciliului de Unire de la Florența. Planul papal s-a pliat perfect pe planul nobilimii, care, la fel, spera că tânărul rege va fi capabil să apere Ungaria de turci, care atacau mai des după moartea lui Sigismund de Luxemburg.
Cealaltă partidă, care se ebucura de sprijinul unor magnați cu averi foarte mari, îl susținea pe tron pe copilul abia născut al răsposatului rege Albert și al reginei Elisabeta. Încoronarea bebelușului cu Sfânta Coroană a regelui Ștefan nu a garantat impunerea autorității peste întregul regat, deoarece tabăra adversă nu accepta supremația văduvei, pe care o considerau incapabilă să apere regatul. În acest război civil dintre anii 1440-1442 s-a remarcat și s-a impus definitiv în prim-planul vieții politice Iancu de Hunedoara. În ianuarie 1441, la Bátaszék, Iancu de Hunedoara, ban de Severin, alături de Nicolae Újlaki, ban de Mačva, au condus spre o victorie zdrobitoare oastea fidelă regelui Vladislav. Acesta a fost momentul decisiv pentru cariera politică a lui Iancu de Hunedoara. Drept răsplată, regele Vladislav i-a numit pe cei doi, care erau prieteni de mai mulți ani, în demnitatea de voievozi ai Transilvaniei, comiți ai secuilor, comiți peste comitatele sudice ale regatului și, mai mult, le-a acordat monopolul asupra exploatării sării, pentru a se asigura astfel resursele necesare apărării graniței față de turci. Practic cei doi prieteni cumulau o autoritate imensă în regat. Mai ambițios, Iancu s-a impus rapid pe scena politică, devenind consilierul de încredere al regelui. Cel mai important atuu al lui Iancu erau aptitudinile sale militare, capacitățile sale strategice și încederea din ce în ce mai mare pe care o câștiga în rândul nobilimii.
Comandantul providențial care salvează regatul
După moartea regelui Sigismund în 1437 atacurile turcilor s-au întețit la granița sudică a regatului. După primele lupte pe când era viceban și apoi ban de Severin, Iancu a preluat conducerea ostilităților cu turcii după 1441. În acel an a intrat în Serbia și i-a alungat pe turci. În anul următor a reușit să înfrângă oastea lui Mezid bei, care încerca să iasă cu prada jefuită în Transilvania, iar peste câteva luni i-a învins pe turci în Țara Românească, pe Ialomița. După cum remarca reputatul istoric Pal Engel (Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2006, p. 307), aceste victorii ale lui Iancu nu au afectat capacitățile militare imense ale Imperiului Otoman. Însă ele l-au transformat pe Iancu în ”idolul națiunii”, care și-a câștigat reputația de comandant invincibil. Cronicarul Ioan Thuroczy consemna că tuturor li s-a părut că Iancu va duce ”armele maghiare din triumf în triumf și va ridica țara din situația ei mizeră”, adică era socotit omul providențial al regatului.
Această imagine și-a cultivat-o cu mare atenție, invocând victoria prin credința sa, iar în cazul unei înfrângeri invoca trădările. Considerația și admirația din partea nobilimii îi ofereau suportul politic perfect pentru marile sale ambiții politice.
Ambițiile regale ale lui Iancu de Hunedoara
Papa Eugeniu al IV-lea a intervenit direct în războiul civil din Ungaria și a trimis un legat palal cu msiunea împăcării celor două tabere pentru a declanșa cruciada antiotomană. Cardinalul Giuliano Cesarini a reușit doar să obțină un armistițiu între cele două partide.
Marea cruciadă a pornit în toamna anului 1443. Campania cea lungă a durat trei luni, până în ianuarie 1444. Armata maghiară, condusă de regele Vladislav, avându-l alături pe Iancu de Hunedoara, a pătruns în Balcani, dar s-a retras din cauza condițiilor climaterice vitrege. Deși nu au fost victorii de anvergură, din punct de vedere moral a fost un succes pentru oastea cruciată. Aura lui Iancu de comandant invincibil s-a mărit considerabil cu ocazia acestei campanii.
Succesul Campaniei cele lungi i-a determinat pe cruciați să organizeze o nouă campania, la care s-au alăturat oști poloneze, burgunde, venețiene, genoveze și românești. Noua campania a început în iulie 1444, însă s-a terminat relativ repede. Sultanul Murad s-a speriat de amploarea cruciadei și, prin intermediul lui Gheorghe Barnkovic, despotul sârb, a înaintat o ofertă de pace greu de refuzat: se angaja se evacueze Serbia, să plătească despăgubiri de război și să îi pună la dispoziția regelui magiar 30.000 soldați în caz de război!
Pacea propusă de Sultan a avut un susținător fervent în Iancu de Hunedoara. Acesta a fost atras de promisiunea despotului sârb de a-i dărui toate domeniile pe care acesta le stăpânea în Ungaria, o avere imensă, de sute de sate și târguri. Astfel Iancu a devenit ”punctul slab al coaliției” antiotomane (Pal Engel, Regatul Sfântului Ștefan, p. 309). Sub presiunea legatului papal, regele a jurat că pacea ce urma să se semneze nu va avea nicio valoare și va continua cruciada. În 15 august 1444 s-a ratificat pacea la Oradea. Din partea maghiară jurământul de respectare a păcii a fost prestat de Iancu de Hunedoara în numele regelui. Deși a intrat în posesia imeselor domenii ale despotului sârb în Ungaria, după cum fusese înțelegerea prealabilă încheierii păcii cu turcii și inițial s-a opus redeschiderii războiului, Iancu a fost convins să plece la război cu o promisiune care arată, sugestiv, dimensiunea ambițiilor sale politice: regele i-a promis că în cazul eliberării Bulgariei, Iancu va fi încoronat rege al noului regat!
Un român în fruntea Ungariei: regența lui Iancu de Hunedoara
Trupele cruciate au urmat linia Dunării, urmând să coboare spre sud de-a lungul litoralului. Sultanul a reușit să își mobilizeze rapid trupele, le-a trecut peste strâmtori din Anatolia în Europa și a zdrobit pur și simplu oastea cruciată la Varna în 10 noiembrie 1444. Eșecul cruciat a fost total: a murit regele Vladislav, cardinalul Cesarini, doi episcopi și mai mulți baroni. În Ungaria s-a instalat anarhia, iar adepții lui Ladislau al V-lea, copilul regelui Albert aflat sub tutoriatul habsburgilor, au ocupat mai multe teritorii și cetăți. Inițial Dieta a ales în 1445 un consiliu de regență format din reprezentanți ai ambelor partide, precum și șapte căpitani care trebuiau să restabilească ordinea. În anul următor Dieta l-a ales pe Iancu în funcția de guvernator al regatului pe perioada minoratului lui Ladislau. Autoritatea lui era limitată: nu putea dona moșii mai mari de 32 de sesii iobăgești, nu avea autoritatea judiciară supremă, nu putea administra finanțele regatului. Legile erau promulgate de baroni și nobili.
Alegerea lui Iancu a stopat anarhia. Guvernatorul a încercat, fără succes, să recupereze teritoriile ocupate de partizanii regelui minor, suferind primele sale înfrângeri în confruntările cu aceștia, mai ales din partea cehului Jan Jiskra. A guvernat Ungaria până în 1452 când a fost nevoit să renunțe la regență în favoarea tânărului rege Ladislau al V-lea. Deși prin pacea încheiată în 1450 cu Frederic de Habsburg, acesta se angajase să îl țină sub tutela sa pe tânărul rege până acesta ar fi împlinit vârsta de 18 ani, evenimente militare neașteptate l-au eliberat mai devreme și au dus la renunțarea lui Iancu la regență. O răscoală a mercenarilor cehi și germani a dus la ocuparea reședinței habsburgice și astfel Ladislau a fost eliberat. Imediat stările din Ungaria l-au recunsocut ca rege, probabil și datorită saturației față de ambițiile politice ale lui Iancu. Deși acesta a renunțat oficial la regență, rămânea neoficial adevăratul conducător al țării. Regele l-a răsplătit cu diverse donații și onoruri, printre care și titlul de comite perpetuu al Bistriței, i-a conferit o stemă nobiliară care instituționaliza stema deja utilizată în familie etc.
În cei șase ani de regență guvernatorul Iancu de Hunedoara a acumulat o avere imensă, atât pentru el, cât și pentru rudele sale. Această avere i-a asigurat rolul primordial în politica regatului pentru el și pentru urmașii săi. Ea a fost completată prin danii ale regelui Ladislau al V-lea, care dorea să îl îndepărteze pas cu pas de la conducerea regatului. Regele a beneficiat de sprijinul unor magnați care s-au aliat într-o ligă pentru restabilirea autorității regale, de fapt pentru îndepărtarea lui Iancu de pe scena politică. Inclusiv unii dintre vechii lui prieteni, ca Nicolae Ujlaki, l-au părăsit.
Cruciada de la Kossovopolje din 1448 – ultima ofensivă cruciată
Sub impulsul noului papă, Nicolae al V-lea, Iancu a organizat o nouă cruciadă antiotomană în 1448. Pentru a-și asigura flancul sud-estic, l-a pus pe tronul Țării Românești pe Vladislav în locul lui Vlad Dracul (care pactizase cu turcii în urma campaniei de la Varna), iar în Moldova pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare. Ambele state româneti și-au trimis trupele în sprijinul lui Iancu, domnul Țării Românești participând chiar personal la campanie. Planul cruciadei prevedea unirea cruciaților cu trupele albanezului Skanderbeg.
Noua cruciadă a suferit un eșec la Kossovopolje în 17-19 octombrie 1448, la câțiva kilometri distanță de locul bătăliei din 1389 dintre trupele sârbe și turcești. Eșecul lui Iancu se datorează slabei mobilizări internaționale în favoarea cruciadei și, mai ales, defecțiunii despotului sârb, Gheorghe Brankovic. Acesta a refuzat să participe la cruciadă și chiar l-a luat prizonier pe Iancu, abia scăpat cu viață de pe câmpul de luptă. Între cei doi a izbucnit un conflict, rezolvat până la urmă printr-o logodnă și o înțelegere legate de averi.
Practic campania din 1448 este ultima campanie ofensivă împotriva turcilor, următoarele confruntări dintre armatele maghiare și otomane având un carcater defensiv pentru Ungaria.
Blazonul familiei Huniade
Pacea cu turcii – avantajul lui Mahomed pentru cucerirea Constantinopolelui
După bătălia de la Kossovopolje, prin medierea despotului sârb, a fost încheiat un armistițiu cu Poarta prin care se recunoștea regimul dublei suzeranități asupra Țării Românești și Serbiei. Noul sultan, Mahomed al II-lea, a confirmat armistițiul, prelungit pentru încă trei ani. Astfel sultanul și-a pregătit terenul pentru asediul și cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, Constantinopol.
Un subiect încă nedezbătut de istoriografie este lipsa de implicare a lui Iancu în asediul Constantinopolelui. Deși a luptat atâția ani împotriva turcilor, adesea cu succes și a condus campanii ofensive contra turcilor tocmai cu scopul declarat de a elibera Bizanțul de presiunea otomană, nu s-a mai implicat deloc în 1453. Sultanul se aștepta la un atac din partea lui Iancu, însă a avut noroc că acesta nu a mobilizat oastea regatului pentru a provoca depresurarea capitalei bizantine. Cauzele neimplicării lui Iancu într-o ultgimă tentativă de salvare a Bizanțului sunt multiple. Pe de o parte Bizanțul era deja în colaps de mai multe decenii și era evident că era doar o chestiune de timp ocuparea lui de către turci. Pe de altă parte, situația lui Iancu în Ungaria se deteriorase. Eșecul de la Kossovopolje în care au murit mulți baroni și nobili au scăzut încrederea în capacitățile lui militare și rolul său providențial. Totodată renunțarea la regență i-a scăzut autoritatea.
Însă căderea Constantinopolelui și următoarele cuceriri otomane l-au readus în centrul atenției, nu doar în Ungaria, ci în întreaga Europă. Cucerirea Bizanțului a provocat o spaimă la nivel european, lumea creștină fiind șocată de eveniment. După primul val emoțional Europa a început pregătirile pentru a se apăra în fața lui Mahomed, care părea de neoprit după succesul din 1453.
Bătălia de la Belgrad – cheia salvării Ungariei pentru următorii 50 de ani
Sultanul a respectat pacea din 1451 și doar la expirarea ei în 1454 a atacat Serbia, campanie repetată și în anul următor. Toată lumea se aștepta la o confruntare majoră cu turcii, în care Ungaria avea rolul predestinat de poartă a Europei. Desigur că lui Iancu îi era rezervat din nou rolul de comandant al apărării în fața pericolului otoman. Avea cea mai mare experiență de luptă cu turcii și toate privirile erau îndreptate spre el. Deja Dieta maghiară din 1454 a luat primele măsuri de mobilizare în cazul unui atac. În același an Iancu a zdrobit cu o oaste redusă trupele turcești lăsate de sultan în Serbia cucerită.
Încă din 1454 au început pregătirile pentru marea confruntare la inițiativa papală, care a beneficiat în special de sprijinul franciscanilor. Unul dintre ei, Ioan de Capistrano, un foarte bun orator cu o carismă deosebită, a fost numit legat papal și a străbătut o mare parte a Europei pentru a-i mobiliza pe creștini împotriva turcilor. După Imperiul Romano-German și Polonia, capistrano a ajuns și în Ungaria cu propaganda antiotomană. Cu excepția unor declarații fastuoase, principii și baronii Europei nu s-au mobilizat pentru noua cruciadă. Însă Capistrano a avut un succes uriaș în rândul mulțimilor de țărani și orășeni.
Marea confruntare a avut loc la Belgrad în iulie 1456. Oastea cruciată, formată din trupe maghiare, din mercenari germani și cehi, a fost completată cu o mulțime de țărani și orășeni fără experiență militară, însă însuflețiți de discursurile franciscanilor despre iertarea păcatelor prin participarea la războiul sfânt împotriva necredincioșilor. Victoria categorică a cruciaților conduși de Iancu de Hunedoara și de Ioan de Capistrano a salvat Europa de pericolul atacurilor otomane pentru peste o jumătate de secol. Abia în 1521 sultanul a atacat și cucerit Belgradul, cheia cuceririi Ungariei în anii următori. Bătălia de la Belgrad a avut efect psihologic pozitiv asupra Europei creștine, deoarece s-a spulberat mitul invincibilității lui Mahomed Cuceritorul, dobândit de acesta după căderea Bizanțului.
Belgradul a fost ultima bătălie a lui Iancu de Hunedoara. Din cauza ciumei, care a cuprins tabăra creștină, comandantul cruciaților s-a stins din viață în 11 august 1456. A murit un „Atlet al lui Christos”, cum l-au numit toți papii care i-au apreciat meritele în lupta antiotomană. A fost înmormântat în catedrala episcopală din Alba Iulia, unde astăzi mormântul lui este loc de pelerinaj pentru toți cei care îi cinstesc memoria după mai mult de o jumătate de mileniu.
Cariera lui Iancu de Hunedoara – o enigmă istorică?
Ascensiunea și cariera politică a lui Iancu de Hunedoara a fost o enigmă pentru cronicarii epocii, care au încercat să o explice prin intermediul legendelor despre ascendența sa regală. Chiar și pentru istorii de azi este greu să înțeleagă cum a fost posibil ca un român să conducă Ungaria la mijlocul secolului al XV-lea.
Orice interpretare a carierei fulminante a lui Iancu trebuie să țină cont de existența unei nobilimi românești în regatul Ungariei. Desigur că exista o singură nobilime, cea a regatului, însă în interiorul ei erau multe delimitări, unele pe criterii de avere, altele după situarea geografică cu caracteristici mai mult sau mai puțin definite, dar și pe criterii etnice. Iar nobilimea românească din Ungaria este o realitate indubitabilă, chiar dacă istoriografia română a acceptat-o cu greutate în ultimele decenii. Cartea lui Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania 1440-1514 (Editura Enciclopedică, București, 2000) este deja o referință în domeniu, însă trebuie completată de cercetări viitoare care se lasă așteptate într-o istoriografie românească încă obsedată de imaginea iobagului român asuprit de nobilul ungur.
Începând cu mijlocul secolului al XIV-lea mulți cnezi și voievozi români au fost înnobilați de regii Ungariei, Ludovic I și, mai apoi, Sigismund de Luxemburg. În Maramureș, Hațeg și Banat erau deja numeroase familii nobile românești. Mai erau răsfirate și prin alte părți ale Transilvaniei. Unii erau nobili cu drepturi depline, adică adevărați nobili ai regatului, alții erau nobili condiționari. Însă erau suficienți de mulți ca să fie remarcați ca un corp distinct în oastea regatului de către străini. Pe fondul existenței acestei nobilimi românești din Transilvania trebuie înțeleasă ascensiunea lui Iancu. Poziția tatălui său de cavaler al curții regale i-a asigurat avantajul accesului, în calitate de familiar, pe lângă baroni ai regatului. Acest avantaj a fost dublat de talentul și aptitudinile sale, atât militare, cât și de lider, completate de o ambiție pe măsură.
Înaintea familiei Hunedoreștilor mai avem cazuri în care români au fost cavaleri ai curții regale, iar apoi au ajuns în rândul baronilor. Este vorba de nepoții lui Dragoș, descălecătorul Moldovei, care în 1365 au fost alungați din Moldova și au crescut la curtea regelui Ludovic. Întâi cavaleri ai curții regale, au ajuns la scurt timp comiți ai mai multor comitate și au fost primii români care au ajuns în rândul baronilor. Din ei a descins renumita familie nobiliară Dragfi.
Iancu a beneficiat și de un context internațional favorabil ascensiunii unui om ambițios și curajos pe măsura lui. În 1439 s-a încheiat Conciliul de Unire de la Florența, în care s-a decis Unirea Bisericilor Ortodoxă și Catolică, precum și organizarea unei cruciade pentru depresurarea Bizanțului de presiunea otomană. Acesta este contextul internațional în care s-au desfășurat campaniile antiotomane conduse de Iancu. Chiar dacă deja se remarcase în apărarea graniței sudice față de turci, cruciadele declanșate ca urmare a Conciliului de la Florența au constituit premisele favorabile ascensiuniis ale politice. Evenimentele dezastruoase pentru regatul Ungariei – criza politică, moartea regelui la Varna, anarhia etc. – au fost pentru Iancu terenul propice de manifestare, de acțiune și de ascensiune politică.
Ascensiunea politică și cariera lui Iancu nu este o enigmă, însă rămâne un miracol al nobilimii românești din Ungaria și Transilvania. Nimeni nu a reușit să mai ajungă la dimensiunea carierei sale politice. Însă el a deschis drumul carierelor politice pentru nobilii români. Unii români și-au început cariera politică în calitate de familiari ai lui Iancu, astfel se explică ascensiunea unor nobili hațegani sau maramureșeni. Dimensiune carierei altor români pe scena politică din Transilvania și Ungaria a fost determinată atât de premisele favorabile în care au activat, cât mai ales de aptitudinile și ambițiile lor politice. Chiar dacă nu au ajuns la dimeniunea lui Iancu, alături de el, în panteonul istoriei românilor, trebuie să stea Nicolae Olahus, Ștefan Mailat, Ștefan Josika și alți români care s-au afirmat pe scena politică din Ungaria. Iancu și ceilalți nobili români, indiferent de rangul la care au ajuns, sunt dovada clară că românii nu au fost doar iobagi, ci au avut nobili, dintre care unii au condus chiar destinele Ungariei și Transilvaniei.
Un erou-simbol pentru două națiuni
Iancu de Hunedoara are locul său special în Pantheonul istoriei românilor și în cel al ungurilor. Este reprezentativ pentru istoria ambelor popoare. Iancu a fost un nobil român, dar nobil al regatului. În epoca respectivă națiunea nu era organizată pe criterii etnice, ci pe criterii politice și de avere. Nobilimea din Ungaria, în integralitatea sa, forma națiunea nobiliară. În epoca respectivă nu exista națiunea maghiară. Așa că orice aserțiune sau ironie la adresa românului Iancu de Hunedoara, chiar dacă este formulată de ambasadorul Ungariei la București (interviul din România Liberă din luna august), este deplasată. Iancu de Hunedoara a aparținut națiunii nobiliare din regatul Ungariei, la fel ca toți nobilii români, însă a fost un nobil român prin originea sa etnică. Atât tatăl, cât și mama sa au fost români, iar fiul lor, Iancu, nu a fost altceva decât român ca etnie. Nu degeaba primele documente l-au menționat cu numele Ioan Românul. Niciun istoric serios din Ungaria nu contestă originea românească a lui Iancu. Este însă greu de acceptat pentru istoricii unguri realitatea nobilimii românești din Ungaria și integrarea lui Iancu în ansamblul acestei nobilimi.
Indiferent de abordările istoriografice, Iancu de Hunedoara rămâne un erou al ambelor popoare, român și maghiar, care nu trebuie să îl împartă, ci să îi cinstească memoria. Mormântul lui Iancu din catedrala episcopală catolică din Alba Iulia trebuie să fie un loc de pelerinaj atât pentru unguri, cât și pentru români, pentru că Iancu este un simbol al istoriei românilor și al istoriei ungurilor, în egală măsură.
www.historia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu