Spionîndu-i pe prieteni

Demult, după numai un an de televiziune – n-a fost pasiunea mea şi bine am făcut că am renunţat – am trecut în presa scrisă, la agenţia naţională de ştiri Agerpres, am rămas cu scrisul şi cu părerea neclintită că l-am ales bine, preferîndu-l mass-mediei video. Şi, de mai bine de 45 de ani, am învăţat că vara, în vremea marilor vacanţe, ştirile sînt mai puţine, după aproape un an de muncă oamenii-s obosiţi, parcă, fără chef „să mai facă evenimente” (spunea frumos „Paris Match“ prin deceniul 7 trecut), veştile, deci, sînt şi ele mai rare. La fel este şi vara asta, a lui 2015. „Capul de afiş” e căldură mare, probabil o caniculă-record în istoria atestată documentar a meteorologiei, apoi o Grecie sîcîitoare, un Iran intrat şi ieşit rapid din ştiri, o Mare a Chinei de Sud promiţînd o toamnă „încinsă”, o invazie devenită agresivă (au rupt garduri protectoare de frontieră europeană!) şi aparent de neoprit a emigranţilor ilegali africani şi musulmani în Italia, Serbia şi, mai ales, în Ungaria, în drum către Vestul mai îndepărtat şi mai opulent, adică Anglia, Germania, Franţa, poate Olanda, Belgia şi ceva nordice, în rest cam nimic.

Ceea ce este bine pentru alţii, de pildă pentru Agenţia de Securitate Naţională a SUA (NSA), faptele ei şocante, de spionare a liderilor Germaniei şi Franţei, şi nu numai, trec ca şi neobservate. După cum se ştie, încă de anul trecut au apărut dezvăluiri că NSA a interceptat convorbirile telefonice de pe mobil ale cancelarului german Angela Merkel, deşi se presupunea de ani şi ani că dînsa era unul dintre cei mai importanţi aliaţi, un aliat-cheie al Americii în Europa. A fost şi este, de atunci încoace, o mînie mocnită în Germania, dar contramăsuri serioase nu au fost luate. O doamnă şef de stat, preşedinta Braziliei, Dilma Rousseff, a fost, şi ea, interceptată de către americani. La fel predecesorul ei, Luiz Lula Da Silva. Anul acesta, noi dezvăluiri au relevat că NSA şi, probabil, CIA au înregistrat telefoanele preşedintelui Franţei, François Hollande, şi ale predecesorilor săi, Nicholas Sarkozy şi Jacques Chirac. Hollande, să spunem aşa, a înghiţit găluşca şi a protestat foarte anemic la Washington, americanii au avut noroc că Charles de Gaulle n-a mai fost prin preajmă. Ne amintim că, după vreo două-trei fiţe făcute de americani prin anii ’60, generalul a dat afară din Franţa şi bazele SUA, şi NATO. Mai zilele trecute, Wikileaks a relevat, iarăşi, că NSA ascultă de mai bine de 10 ani şi telefonul ministrului german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, aşa că ne putem întreba, pe bună dreptate, ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost invers, adică nemţii să asculte telefoanele preşedintelui Obama şi ale secretarului de Stat Kerry? Foarte mulţi germani sînt supăraţi foc fiindcă sînt trataţi de americani ca nişte cetăţeni ai unei republici bananiere, mulţi dintre ei îşi amintesc şi spun în gura mare că, pe vremea comunismului, spionii Germaniei de Est făceau exact acelaşi lucru, sub îndrumarea şi cu asistenţa tehnică ale lui Big Brother – KGB-ul de la Moscova. În replică, NSA şi CIA pretind că spionajul lor electronic urmăreşte numai să zădărnicească posibile „atacuri teroriste”; evident, o scuză neadevărată. Sînt cumva Merkel, Hollande şi Steinmeier bănuiţi de americani că ar cocheta cu terorismul internaţional? Sau e vorba de vechiul proverb „Ţine-ţi duşmanii aproape şi prietenii şi mai aproape?”. Şi mai ironic este faptul că cei 3 adineauri menţionaţi sînt toţi pro-americani… Se crede că, încă din anii ’50 trecuţi, Serviciile de Spionaj britanice, italiene şi franceze au ascultat comunicaţiile altora, dar în nici un caz ale Casei Albe sau Pentagonului. Singurii care au interceptat un preşedinte american au fost israelienii, este vorba de Bill Clinton, iar Pentagonul a fost spionat electronic de China, Rusia şi Israel. În mod paradoxal, însă, umilirea liderilor Europei menţionaţi este o mană cerească pentru foarte mulţi europeni, cei care cred că naţiunile lor sînt tratate de americani ca nişte slugi. De partea aceasta a Atlanticului este răspîndită credinţa că strategiile politice americane urmăresc să împiedice o integrare şi mai adîncă a ţărilor membre ale Uniunii Europene, apariţia unei politici externe comune a UE, ca să nu mai vorbim de o armată europeană, Marea Britanie este „calul troian” în Europa, cu care America speră să-şi înfăptuiască aceste planuri. Dacă privim cu puţină atenţie, observăm că SUA conduc şi finanţează NATO, aşa cum, pe vremuri, Uniunea Sovietică finanţa şi conducea Pactul de la Varşovia. Astăzi, Washingtonul mobilizează şi comandă unităţi de soldaţi europeni în Orientul Mijlociu, sau Asia, la fel cum în Antichitate Imperiul Persan comanda şi trimitea în diferite războaie soldaţii unor vasali ai săi. În momentul de faţă, mulţi francezi şi germani, de la dreapta şi de la stînga spectrului politic, ar vrea să vadă că liderii lor reacţionează mai decişi, mai în forţă, în cazurile spionării lor de către NSA. Totuşi, şi Merkel, şi Hollande par să evite o confruntare cu Washingtonul. Dar, aceasta va fi inevitabilă, dacă Europa va dori să-şi recîştige, într-o bună zi, adevărata independenţă, cea pe care a pierdut-o după cel de-al II-lea război mondial.

RADU TOMA
TRICOLORUL