Martie cel nehotărât şi capricios
Mărţişorul pare un derivat diminutival al lui martie, prima lună a primăverii calendaristice şi probabil de aici vine numele său de martie micuţ, ţinând cont că se poartă încă din prima zi a lunii. La fel, trebuie menţionat că denumirea populară pentru toată luna lui martie la români era de „luna lui Mărţişor”, cu trimitere către micul obiect ornamental.
Datorită în principal caracterului ei nesigur din punct de vedere meteorologic, caracter marcat de şiruri de zile calde, cu soare, întrerupte brusc şi pe neaşteptate de zile geroase, cu ninsori, viscole şi îngheţ, strămoşii noştri au considerat luna martie drept una în care nu se poate avea încredere, dezvoltând în această direcţie o mitologie aparte şi originală care cuprinde practici şi informaţii cu privire la începutul mult-aşteptatului anotimp al primăverii.
În mitologia stră-românească, anul începea cu luna martie, dar după ce martie nu şi-a dezminţit caracterul şi le-ar fi înşelat pe toate cele unsprezece luni, a fost bătută de ianuarie şi în final înlocuită de aceasta la început de an. Se crede că, din acest motiv, luna martie îşi aminteşte de fiecare dată de înşelăciunile sale şi apoi râde vesel - atunci este vreme frumoasă; alteori însă îşi aminteşte de bătaia primită de la ianuarie şi atunci plânge, adică plouă sau ninge.
Din punct de vedere istorico-religios, martie era şi prima lună a calendarului romanilor; dar şi dacii, precum majoritatea popoarelor europene, credeau că anul nou începe odată cu primăvara, cu trezirea la viaţă a forţelor tainice ale naturii pentru reînceperea unui nou ciclu existenţial.
Tot de la romani moştenim şi denumirea de martie, căci prima lună a primăverii era dedicată temutului Marte, zeu al războiului preluat de romani de la vechii greci, zeu invocat de romani în acea perioadă pentru ca forţa şi temeperamentul luptător al zeităţii să vină în ajutorul primăverii, timidă şi slabă la început, în lupta acesteia cu iarna care nu se lăsa dusă uşor. Tot la romani, zeul Marte proaspăt preluat era o divinitate a vegetaţie şi protector al căsătoriilor, înainte de a deveni întruchiparea războiului şi idol al războinicilor.
După unii etnologi, la stră-români şi mai apoi la români denumirile zonale ale lunii păstrează rădăcina cuvântului originar (Marţ, Mărţişor, Marţiu). În trecut, vechii romani mai denumeau luna martie şi Germinar, Germinarium, cu trimitere directă la trezirea la viaţă a naturii înconjurătoare, înfrunzirea ierbii şi copacilor, precum şi încolţirea seminţelor semănate toamna.
Deloc întâmplător, în luna martie ţăranii români începeau aratul şi semănatul culturilor de vară, se curăţau livezile şi grădinile, se tundea viţa şi se văruiau pomii fructiferi, se scoteau stupii de la iernat. Luna martie mai cuprindea atât sărbători cu dată fixă precum Dochia, Măcinicii, Alexiile sau Ziua Şarpelui, Blagoveştenia sau Ziua Cucului, cât şisărbători cu dată mobilă, ambele categorii incluzând obiceiuri, acte rituale şi practici magice de o mare vechime, unicitate şi frumuseţe.
Mărţişor de primăvară/Tors de Dochia de cu seară!
Sărbătoarea mărţişorului nu este doar una dintre cel mai frumoase sărbători populare româneşti, dar este şi una dintre cele mai vechi. Tradiţia dăruirii firului alb-roşu de mărţişor este una imemorială, deşi menţionările documentare despre existenţa ei datează abia de la începutul secolului al XIX-lea. Sub influenţa tendinţelor de gândire ale Şcolii Ardelene şi a curentelor latiniste şi latinizante, prezente şi astăzi în viziunea unor cercetători, majoritatea etnologilor sunt de părere că mărţişorul este o moştenire latină, cu toate că, dacă studiem mai profund, descoperim legături cu Dochia cea a daco-geţilor.
Fapt demn de reţinut este şi că, la data de 1 martie, romanii celebrau şi Matronalia, o sărbătoare dedicată femeilor, ocazie cu care bărbaţii trebuiau să ofere daruri soţiilor.
La stră-români, 1 martie era sărbătorită ca ziua Babei Dochia – personaj mitologico-religios descinzând din străvechiul cult al Marii Mame, zeiţă a pământului şi vegetaţiei.
Ca o paralelă pe care doreau să o creeze cu funcţia fecundatoare a zeiţei, femeile şi fetele dace şi, mai târziu, cele românce purtau la gât câte o monedă găurită din metal strălucitor, de regulă din argint, monedă legată de un şnur împletit din lână, alcătuit din două fire, unul roşu şi altul alb, „pentru a avea noroc la rodirea câmpului şi pentru a nu se pârli la soare” (A. Fochi, Datini şi eresuri).
În lumea cu rost şi autenticitate a satului de odinioară, mărţişorul era purtat 9 sau 12 zile, după care îl legau de ramura unui copac tânăr, iar în luna mai femeile şi fetele mergeau să vadă dacă le-a rodit pomul respectiv, deducând din acest act norocul saui nenorocul lor în anul respectiv. Legarea mărţişorului de pom (un clar simbol axial masculin) semnifica şi conjuncţia contrariilor masculin-feminin.
După alte tradiţii din vastul spaţiu românesc, mărţişorul începea să fie purtat nu de la 1 martie, ci la apariţia pe cer a Lunii Noi în timpul lunii martie.
În simbolistica obiectului în sine, cele două fire colorate şi răsucite unul în jurul celuilalt semnifică nu numai principiul masculin (firul alb) şi cel feminin (firul roşu), ci şi vara şi iarna aflate doar aparent în opoziţie. După alte informaţii etnografice, în vechime şnurul mărţişorului se împletea din lână neagră şi albă, fără să fie împodobit cu monede sau mici obiecte artizanale, ca în prezent.
Şnuruleţul mărţişorului simboliza aşa-numita „funie a anului”, obiect mitologic care împletea zilele celor două anotimpuri de bază, iarna şi vara. Tot tradiţiile orale ne arată că firul mărţişorului, funie lungă de 365 sau 366 zile, ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce suia cu oile la munte. Asemenea ursitoarelor care torc firul vieţii de la naştere, Baba Dochia toarce firul primăvara, la începutul anului agrar.
De la români şi aromâni, cei mai vechi locuitori ai zonei, obiceiul purtatului de mărţişor a fost preluat de unele popoare din centrul şi sud-estul Europei.
Toate tradiţiile legate de personajul Baba Dochia confirmă că românii au avut dintotdeauna un an structurat pe eterna opoziţie a contrariilor: lumină-întuneric, vară-iarnă, cald-frig, fertilitate-sterilitate, viaţă-moarte, bine-rău. În legendele Dochiei sunt amintite, aproape fără excepţie, vara şi iarna.
După tradiţie, mărţişorul se purta adesea la mână, nu doar la gât, şi era un privilegiu al fetelor şi nevestelor, cu toate că în unele regiuni ale ţării era purtat şi de copii.
Alături de semnificaţia calendaristică amintită, mărţişorul era făcut cadou şi pentru asigurarea sănătăţii, belşugului şi păstrarea frumuseţii de-a lungul anului.
Durata purtării mărţişorului varia adesea în funcţie de zona etnografică: până la Măcinici (9 martie), Armindeni (1mai), Florii sau până la înfloritul unor pomi fructiferi, al viţei de vie, al măceşilor şi trandafirilor.
Acesta este şi cauza pentru care în prezent majoritatea mărţişoarelor comercializate la orice colţ de stradă în oraşele din România, în pofida uitării de către omul modern a semnificaţiilor ancestrale, au formă de floare, fluture, buburuză etc. Sunt forme specifice nu numai primăverii, dar şi ariei simbolisticii feminine. Ele marchează, aşadar, manifestările începuturilor primăverii.
Purtătoarele mărţişoarelor trebuie să ştie că înţelepciunea populară spune că femeile împodobite astfel sunt ferite să fie arse de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoase şi frumoase ca florile primăverii, că vor fi plăcute şi drăgăstoase, bogate şi norocoase, ferite de boli şi deochi, şi nu în ultimul rând, vor scăpa de bărbaţi proşti şi nerozi.
www.descopera.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu