De la Muntele Paradisiac al lui Linnaeus la Echilibrul Punctuat al lui Niels Eldregde
Originea lumii, a vieţii pe Terra şi a tot ceea ce ne înconjoară au fost întrebări care i-au preocupat pe oameni încă de la începutul vremurilor. Mai precis, încă din momentul în care oamenii au dezvoltat ceea ce se numeşte conştiinţă cognitivă. O parte din oameni au acceptat şi acceptă în continuare explicaţiile creaţionismului de inspiraţie divină, cu care intră în contact în funcţie de religia în care se naşte sau este crescut fiecare.
Tabăra scepticilor, care cuprindea de regulă oamenii de ştiinţă. cu al lor spirit curios şi inovativ, nu a acceptat niciodată explicaţiile mistico-religioase şi, în consecinţă, a lansat de-a lungul timpului o serie de teorii voit, şi mai degrabă vădit, ştiinţifice care încercau aceleaşi lucru: să explice originea Universului, a Terrei şi a vieţii. Unele dintre aceste teorii au fost anterioare evoluţionismului darwinist, altele au fost incompatibile cu acesta, iar unele s-au vrut complementare evoluţionismului. Cu toate, însă, merită amintite, fie şi numai pentru partea lor bizară şi chiar fantezistă pe alocuri.
Înainte cu ceva timp de Darwin, zoologul, fiziologul şi botanistul suedez Carl Linnaeus sau Carolus Linnaeus (1707-1778), s-a dovedit a fi unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă din istoria lumii. El este cel care a creat ceea ce se cheamă nomenclatorul denumirilor ştiinţifice în limba latină pentru toate denumirile speciilor de plante şi animale. Spirit cutezător şi ştiinţific, Linnaeus sau Linné, cum mai este denumit, şi-a pus şi el întrebări cu privire la originea vieţii şi a Universului. Numai că mare parte din teoria sa se bazează pe întâmplările din Geneza biblică.
Pe baza descoperirilor proprii şi a ideilor sale personale, naturalistul suedez şi-a format propria teorie, căreia i-a spus Muntele Paradisiac. Linné era de părere că în timpuri imemoriale existase la Ecuator o uriaşă insulă muntoasă care conţinea în văile sale toate biotopurile şi vieţuitoarele din prezent. Acesta ar fi fost locul de unde a izvorât viaţa, cu nenumăratele sale forme. Cum apele au inundat insula, animalele au fugit de acolo şi au populat Pământul. Seamănă mult cu mitul biblic al Arcei lui Noe eşuată pe Muntele Ararat din Caucaz, numai că Muntele Paradisiac al lui Linné era în ape ecuatoriale şi lipseşte orice menţiune despre Creator. Evident, Linné era una dintre cele mai mari celebrităţi ale lumii ştiinţifice din perioada sa, însă teoria i-a fost respinsă de alţi oameni de ştiinţă, care nu puteau înţelege cum de urşii polari au străbătut Africa pentru a ajunge în Arctica, sau de ce trăiesc cămile în unele deşerturi, iar în altele nu există deloc...
Celebrul conte naturalist Georges Louis Leclerc, Comte de Buffon, nu s-a lăsat nici el mai prejos. Autorul impozantei Histoire Naturelle (44 de volume), a încercat şi el să explice apariţia vieţii. Buffon a observat că regiunile similare, dar izolate, conţineau deseori specii diferite. Spre exemplu, deşi Arctica şi Antarctica au climate şi relief similar, nu există pinguini în Arctica sau urşi polari în Antarctica. Observaţia sa a devenit Legea lui Buffon şi este valabilă şi azi. Buffon a respins pe loc ideile lui Linné şi a presupus că Dumnezeu a creat toate animalele undeva la Polul Nord şi în vremuri mai calde. De acolo, animalele s-ar fi încolonat şi s-ar fi răspândit pe toată planeta.
Jean Baptiste Lamarck (1744-1819), a încercat şi el să găsească o explicaţiea acestui fenomen mai mult decât incitant. Ipoteza sa despre evoluţie avea la bază ideea de „util şi specific”. Lamarck a observat că mai multe organisme vii aveau organe sau structuri atrofiate sau, din contră, mărite. Pe baza acestor observaţii, Lamark credea că atributele şi specializările părinţilor se transmit direct urmaşilor. Conceptul de „util şi specific” a continuat să fie o ipoteză agreată înainte de apariţia geneticii. Evoluţia lamarckiană nu a dispărut fără urme. Ea l-a inspirat pe horticultorul sovietic Ivan Miciurin, care, la rândul său, i-a influenţat pe Trofim Lîsenko şi Iosif Stalin să aplice conceptele miciuriniste asupra agriculturii sovietice. Rezultatele au fost dezastruoase...
Însă tocmai din Antichitate ne parvine un personaj deosebit de interesant. Este vorba de Anaximandru din Milet, un filosof grec ale cărui căutări au depăşit graniţele filosofiei. Preocupat şi de ştiinţă şi cunoaştere, Anaximadru şi-a grupat scrierile din aceste domenii într-un volum intitulat „Despre Natură”. Ce este fascinant la acest gânditor grec este faptul că ideile sale despre originea vieţii seamănă surprinzător de mult cu un fel de proto-teorie a evoluţionismului, evident cu iz antic. Anaximadru sugerează că Terra a fost făurită dintr-o substanţă amorfă pe care el a denumit-o apeiron. Ulterior, organisme precum plantele şi animalele ar fi apărut din apă şi pământ, iar primele vieţuitoare vertebrate au fost peştii, din care ar fi evoluat şi oamenii. În afară de această lucrare, Anaximadru a încercat să deseneze o hartă a lumii şi a mai studiat astronomia. Din nefericire, cea mai mare partea a scrierilor sale a fost pierdută.
La fel de interesant s-a dovedit a fi şi obscurul om de ştiinţă arab Abu Uthman Amr ibn Bahr al Kinani al Basri (776-868), mai cunoscut sub numele de Al-Jahiz. Una dintre cele mai remarcabile opere ale sale, care au supravieţuit trecerii timpului, este Cartea Animalelor, unde acest gânditor musulman şi-a notat propriile observaţii, care, culmea, sunt extrem de asemănătoare teoriei evoluţioniste a lui Darwin. Al-Jahiz îşi expune părerile şi ideile grupate în trei secţiuni distincte ale lucrării: lupta pentru supravieţuire, transformarea speciilor şi factorii mediului ambiant . Al-Jahiz mai afirmă că fiecare individ se află în competiţie directă cu restul indivizilor. Factorii de mediu forţează organismele să dezvolte treptat noi caracteristici care să le ajute să supravieţuiască din ce în ce mai bine, iar acest proces ajunge chiar să le transforme cu timpul în specii diferite de cele care populau iniţial un habitat nou. Se pare că Al-Jahiz nu este doar un precursor al lui Darwin, dar şi al lui Lamarck. Cu specificarea evidentă că, fiind un musulman declarat, Al-Jahiz menţiona că Allah este cel care a făurit viaţa, iar voinţa lui Allah este cel mai important factor al evoluţiei vieţii.
Mult mai aproape de vremurile noastre, mai precis în anul 1972, cercetătorii Niels Eldrege şi Stephen Jay Gould au emis o nouă teorie în acest domeniu. Aceşti doi paleontologi sunt autorii aşa numitei teorii a echilibrului punctat. Dacă teoria evoluţionistă a lui Darwin susţine că evoluţia este în sine un proces îndelungat şi treptat, în care speciile acumulează o varietate întreagă de trăsături şi caracteristici noi înainte de a deveni specii noi, în contrast, teoria echilibrului punctat susţine că viaţa în ansamblul său rămâne de fapt constantă, doar că, în perioade scurte de timp, evoluează rapid ca răspuns al unui eveniment drastic şi major. Foarte multe voci cu greutate din comunitatea ştiinţifică din prezent acceptă deja teoria echilibrului punctat ca o îmbunătăţire sau chiar ca o succesiune a teoriei darwiniste, cu atât mai mult cu cât unele puncte ale acestei teorii sunt susţinute şi de către descoperirile paleontologice.
Controversata teorie a Designului Inteligent
Conflictul ideologic neîncetat dintre creaţionişti şi evoluţionişti nu avea cum să nu ducă şi ala apariţia unei teorii care încearcă să împace cele două tabere aflate pe poziţii divergente. Evident, după cum mulţi se aşteptau, o astfel de teorie a apărut în Statele Unite, locul unde ştiinţa şi religia se îmbină în cele mai bizare şi neaşteptate modalităţi. Mişcarea din spatele teoriei Designului Inteligent susţine că bazele ideilor sale au fost puse chiar de către Toma d’Aquino şi William Paley; cu toate acestea, majoritatea oamenilor de ştiinţă din prezent susţin că „noua” teorie este nimic altceva decât o pseudoştiinţă sau un „creaţionism cu faţă ştiinţifică”.
Ei bine, conform susţinătorilor săi, teoria Designului Inteligent are la bază tocmai un program ştiinţific de cercetare a naturii, precum şi o comunitate destul de complexă formată din oameni de ştiinţă, filosofi şi teologi care caută urmele evidente ale unei „construcţii inteligente” a mediului ambiant şi a Cosmosului. Teoria în sine susţine că anumite trăsături ale Universului şi ale vietăţilor pot fi explicate cel mai bine prin faptul că ar fi construite de o forţă inteligentă şi nu ar fi produse exclusiv de o dezvoltarea haotică şi nedirecţionată precum selecţia naturală.
Cercetătorii intrigaţi de această teorie caută şi studiază structurile minerale şi vii care, în concepţia lor, nu pot fi create decât de o forţă inteligentă. Designul Inteligent a fost aplicat pentru a detecta structurile complexe biologice şi informaţia specifică conţinută în bagajul ADN-ului. Teoria a fost aplicată inclusiv dovezilor de natură geologică şi paleontologică care ne parvin încă din perioada Cambrianului.
Aceiaşi susţinători ai teoriei afirmă deschis că Designul Inteligent nu este acelaşi lucru cu creaţionismul, ci este mai degrabă o nouă direcţie de cercetare a vieţii. Dacă susţinătorii creaţionismului nu se dezic de textele sacre şi încearcă să găsească în ştiinţă confirmări ale versetelor religioase cu privire la crearea lumii şi a Universului, teoria Designului Inteligent nu afirmă că biologia modernă şi alte domenii de cercetare pot identifica cu siguranţă de 100% misterele apariţiei vieţii.
Mai mult decât atât, susţinătorii acestei teorii declară că Designul Inteligent ar fi în esenţa sa o metodă ştiinţifică, deoarece ar implica cei patru mari paşi specifici unei discipline ştiinţifice, adică observarea, ipoteza, experimentul şi concluzia. Cercetarea pe bazele acestei teorii începe cu observarea faptului că orice vietate sau mineral este construit într-un mod funcţional, fapt care implică o doză variabilă de inteligenţă. Susţinătorii teoriei cred, prin urmare, că orice obiect natural, fie el animal, plantă sau rocă conţine şi produce ceea ce ei denumesc „informaţii complexe şi specifice”.
Testele şi experimentele lor au ca obiect identificarea acestor informaţii care ar „garanta originea inteligentă” a oricărei structuri naturale înconjurătoare, de la stele şi Cosmos la elementele naturii, plante, animale şi om. Când cercetătorii din domeniul Designului Inteligent descoperă o structură biologică ireductibilă, ei concluzionează că au descoperit dovada unei structuri create de o formă sau forţă dotată cu inteligenţă. Mai mult decât atât, unii partizani ai acestei teorii susţin că Designul Inteligent nu este întotdeauna incompatibil cu teoriile evoluţiei vieţii.
Conform acestora, dacă prin evoluţie se înţelege pur şi simplu „schimbarea în decursul timpului”, sau faptul că organismele vii au strămoşi comuni, nu există niciun conflict între cele două teorii. Cu toate acestea, teoria evoluţionistă dominantă din mediile ştiinţifice actuale este neo-darwinismul, care susţine că evoluţia este impulsionată doar de selecţia naturală care se bazează pe mutaţii întâmplătoare şi procese impredictibile şi fără scop, procese care „nu au o direcţie distinctă sau scop, incluzând aici chiar supravieţuirea speciei”. În aceste moment, ideile darwiniste şi teoria Designului Inteligent sunt în conflict deschis.
Controversată sau privită cu speranţă şi curiozitate, această teorie continuă să fie în atenţia a tot mai mulţi cercetători din generaţiile mai recente şi numai viitorul va spune dacă aceasta sau alte teorii vor răspunde defnitiv marilor întrebări ale omenirii.
DESCOPERA.RO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu