Cei mai mulţi dintre noi avem încă naivitatea să credem că oraşele trăiesc prin clădiri, parcuri, bulevarde, tramvaie şi telefoane. Greşeală!… Oraşele trăiesc prin sufletul lor şi fiecare Metropolă – deşi are aceeaşi, sau aproape aceeaşi înfăţişare fizică, deoarece toate sînt alcătuite din fier, beton, piatră, sticlă şi oţeluri – îşi zămisleşte o atmosferă, duhul ei neasemuit. Cînd acum vreo 15 ani s-a vorbit de mutarea Capitalei la Braşov, ca să fie mai în mijlocul României Mari, departe de fruntarii, şi deci mai ocrotită, cel mai puternic argument să lăsăm Capitala pe locul ei istoric, la ţărmul Dîmboviţei, 1-a adus N. Iorga: Capitala noastră nu trebuie mutată, ca să nu-şi piardă sufletul.
Spiritul Bucureştilor nu trebuie schimbat, pentru nimic în lume, cu spiritul Braşovului! Şi argumentul d-lui N. Iorga a învins, Capitala a rămas la locul ei, aici unde a păstorit întîi oiţele lui ciobanul Bucur. Preschimbarea unui oraş e tot un fel de mutare – de mutare în timp – adică mult mai gravă, căci nu mai lasă într-adevăr nici o urmă. Viteza de înnoire a Bucureştilor merge de două decenii – crescînd şi în ultimii ani, metamorfozarea a devenit atît de adîncă şi vastă, încît provincialii care n-au mai fost de doi ani în Capitală, azi nici n-ar mai recunoaşte-o. E drept că Bucureştii au crescut în ultima jumătate de veac cam la întîmplare şi acum, cînd frumoasa noastră Capitală a devenit o metropolă europeană, un fel de centru al Balcanilor, arhitectura şi urbanistica trebuiesc modificate, ridicate – o dată cu însemnătatea-i politică – la acelaşi potenţial de artă şi confort.
S-a alcătuit un plan de sistematizare, la care au colaborat personalităţi pricepute şi pe care şi-a pus semnătura de întărire însuşi suveranul nostru. Dar s-a ţinut oare seama de sufletul de altădată al Bucureştilor – nu de monumentele recunoscute istorice care, desigur, nu vor fi distruse, dar de acele caracteristice peisaje, colţuri de străzi, locuri şi locuinţe, devenite prin semnificaţia lor pitorească o parte din duhul autentic al Capitalei?… Punem întrebarea pentru că, de asemenea delicateţi ni se pare că nu s-a ocupat nimeni pînă acum şi în ultimii ani s-au stricat nepreţuite frumuseţi ale Bucureştilor de ieri, pe care urmaşii noştri le vor căuta, că nu le vor mai găsi şi vor trebui să se mulţumească doar cu palidele fotografii, mai palide cu fiecare zi.
Nimeni nu are dreptul să osîndească munca edililor de ieri de a face din Bucureştii semi-orientali, de acum 50 de ani, un oraş demn de civilizaţia şi menirea noastră în acest colţ al continentului. Distrugerea fără milă, totuşi, pierderea acelui fin sentiment al trecutului, atît de viu în cîteva ziduri şi cîţiva metri pătraţi de gazon, nu dovedeşte, desigur, nici urbanistică modernă, nici spirit progresiv, ci un semidoctism de care se pot mîndri numai mahalagii.
Toate metropolele şi-au păstrat nu numai vechile monumente istorice, dar şi vechile străzi, vechile cartiere, pasajele urbane pitoreşti în care trăieşte sufletul unor epoci şi moravuri trecute. Există o Budapesta veche, pe malul stîng al Dunării, o Vienă veche, un Paris de altădată, o Londră cu locuinţe de pe vremea lui Shakespeare. Singurele instituţii pe care le-am păstrat fără nici o ezitare au fost bisericile. Hanurile din veacul trecut au dispărut toate, Turnul Colţei nu l-am reclădit şi nimănui nu-i trece prin gînd să-1 reclădească. La Roma se distrug azi toate blockhausurile, care din lipsă de respect şi din neştiinţă, s-au ridicat pe o „Cale imperială”.
Cine trece pe Calea Victoriei, vede Palatul Regal bandajat la aripa stîngă în scînduri albe uriaşe, iar aripa dreaptă şi fundul preschimbate într-un monumental palat. Nimic de zis!…Preschimbarea e grandioasă! Dar vechiul, micul palat regal, în care au trăit Regele Carol I, Regele Ferdinand, Carmen-Sylva şi Regina Maria îşi avea graţia şi delicateţea lui, poezie pe care nu o vom mai regăsi în nici un alt document istoric şi care – după umila noastră părere – ar fi trebuit păstrate. Pentru noua Românie, pentru noul Rege Carol II, pentru noul suflet naţional, monumental şi eroic, trebuia să fi ridicat o arhitectură nouă, din materiale noi, pe un loc nou, în vreun colţ pitoresc al vastei noastre Capitale. Impunător Palatul Telefoanelor şi, desigur, o adevarată podoabă a Bucureştilor, ca şi palatul Societăţii Adria, care se ridică în acest moment de partea cealaltă a Teatrului Naţional, ca un echilibru între monumentele cele mai înalte de pe Calea Victoriei. Totuşi, terasa Oteteleşanu, ca şi graţioasa cafenea Elysee, care au fost distruse, spre a face loc celor două construcţii uriaşe, îşi aveau parfumul, graţia, sufletul lor – ceva din mentalitatea romantică a Bucureştilor de la sfîrşitul veacului trecut, cînd aristocraţia începe într-adevăr de la avuţie, dar se preschimbă totdeauna în gîndire, gest intelectual, gust pentru literatură şi muzică. O întreagă perioadă a poeziei şi picturii româneşti a trecut pe la terasa Oteteleşanu – şi ne e teamă că destinul acestei cafenele se va abate asuprea colţului cafenelei Capşa, pîndită de monumentul copleşitor de peste drum al Cercului Militar.
Zelul urbanistic al noii generaţii n-a distrus încă de tot sufletul vechiului Bucureşti! (Unde este, totuşi, dorobanţul de bronz din faţa ferestrelor de la etaj al fostei clădiri a ziarului „L’Independance Roumaine” din Calea Victoriei?… O construcţie modernă, geometrică, adăposteşte sucursala unor întreprinderi sandvişuri). A rămas Capşa, precum am arătat. A rămas încă locuinţa lui Maiorescu, nu departe de Muzeul Aman, pe unde au trecut şi au poposit un Caragiale cu Eminescu, lăcaş uşor de recunoscut după două mici columne elene de la ferestre. Au mai rămas toate acele colţuri fără amintiri atît de importante, dar în care s-a păstrat o nuanţă a sufletului de altădată, în vagabondajul lui pe uliţele Capitalei noastre – şi n-a mai pierit. Un aparat fotografic îl surprinde acolo unde ochiul liber nu mai vede demult – şi toate primăriile de sectoare ar trebui înzestrate cu cîte un aparat fotografic.
FELIX ADERCA („Realitatea ilustrată“, nr. din
14 august 1935)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu