Vot de neîncredere

În documentul deja celebru în care Ministerul Finanţelor Publice (MFP) analizează impactul creşterii accizelor se spune că povara taxării va fi împărţită între producători şi consumatori, ceea ce va face ca preţul carburanţilor să crească mai lent decât “impulsul” primit. Iar finanţiştii aduc ca argument comportamentul preţurilor la majorarea TVA, când mărirea s-a transmis etapizat şi neuniform asupra mărfurilor. Ce uită specialiştii, când discută de un comportament asemănător al consumatorilor cu cel din 2010, e faptul că românii şi-au menţinut o parte din puterea de cheltuire, după creşterea abruptă a TVA, cu ajutorul cardurilor de credit. La fel cum au procedat şi bugetarii când li s-au tăiat salariile. Acum însă mulţi dintre cei care au procedat astfel sunt pe lista Biroului de Credit, pentru că împrumuturile lor au devenit neperformante.

Dar asta nu-i opreşte pe experţi să-şi continue motivaţia recurgând la un alt exemplu. În 2013, cursul utilizat în calculul accizelor a crescut cu 5%, dar preţurile finale s-au majorat cu doar 0,5%. Ceea ce ne arată - cred eu - că deşi la benzină şi ţigări sunt cele mai bune lanţuri logistice de colectare a taxelor, astfel încât managerii de acolo ar trebui să primească rang de secretar de stat în MFP din moment ce strâng mai mulţi bani pentru buget decât pentru proprii patroni, sunt şi alţii care se mai “organizează”, mai ales în zona rurală. Iar dacă lucrurile merg tot aşa să nu vă mire dacă va apărea Mafia carburanţilor, după cum s-a întâmplat cu alcoolul în SUA, pe vremea Prohibiţiei.

În fine, analiştii MFP, în încercarea de a demonstra că majorarea accizelor va fi “absorbită”, discută de o tendinţă de ieftinire a produselor petroliere pe plan internaţional. Am mai întâlnit ideea că majorarea accizelor e bună, deoarece combate deflaţia. Întrebarea-i însă de ce să nu scadă preţurile dacă România continuă să aibă ca obiectiv declarat adoptarea euro? În momentul de faţă ne plasăm cu inflaţia medie cu mai mult de un procent peste nivelul impus de Tratatul de la Maastricht. 

Şi fiindcă am pornit cu discuţia de la TVA, e bine de reamintit că politicienii au discutat iniţial de o creştere a taxei pe termen limitat. La fel cum s-a zis şi de supraimpozitarea celor cu maşini puternice şi mai multe case. Însă vorba lui Milton Friedman: “Nimic nu-i aşa permanent ca un program guvernamental temporar.” Sau, altfel spus, ce încredere pot avea cetăţenii într-un stat care funcţionează ca o femeie uşoară? Eventual se pot folosi de ea, dar n-au cum s-o iubească. 

Vreau să precizez clar că cele evocate până la acest punct n-au nicio legătură cu spectrul politic. El are bătălia lui de dat, care trebuie să se materializeze în aducerea la alegeri a 70% din electorat. Ca cineva să aibă legitimitate e nevoie să funcţioneze cu sprijinul a peste 50% din totalul votanţilor. Pentru că la ultimul scrutin, cei de la putere, care au obţinut 60% din numărul voturilor exprimate, sunt aleşi de un sfert din electorat. Dar repet, nu vreau să amestec politica şi alegerile cu economia şi taxele. Singurul lor punct comun e lipsa de încredere.

IONUT BALAN
JURNALUL NATIONAL