„Telestelianizarea”, instaurată în instituţia Statului Român plătită din bani publici, de către recent instalatul şef al turnului TVR – a se citi cenzură şi abuz de funcţie – a debutat cu întreruperea transmisiei unui episod al documentarului „Moştenirea clandestină”, realizat de cunoscuta jurnalistă Monica Ghiurco împreună cu istoricul american Larry Watts. Deloc întîmplător, gestul este conectat cu paralela ce se doreşte a fi făcută de către cei interesaţi, între cazul colonelului polonez Ryszard Kuklinski şi cel al „defectorului” – a se citi trădătorului – Ion Mihai Pacepa. Autorul unui studiu publicat de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (I.N.S.T.), istoricul Ion Constantin, prezintă documente, memorii, studii şi cercetări menite să clarifice asemănările, dar şi deosebirile dintre cei doi incriminaţi. Volumul „Cazul Ryszard Kuklinski – un Pacepa al Poloniei?” este prefaţat de un specialist în istoria Serviciilor Secrete, prof. univ. dr. Cristian Troncotă, care oferă cititorilor elemente mai puţin accesibile din activitatea Intelligence-ului. (Ion Măldărescu)
„Defectare” sau trădare?
Nimic nu este mai prejos de condiţia şi demnitatea umană, mai pervers, umilitor şi, nu în ultimul rînd, mai grav decît trădarea, adică urîţenia pămîntului, ca să contrasteze cu ceea ce Brîncuşi crea pentru românii de pretudindeni şi, de asemenea, pentru umanitate, Cuminţenia Pămîntului. Trădarea unui prieten, a unei instituţii, a unei idei, a unei naţiuni este aceeaşi peste tot şi în toate timpurile. Dar pentru că frontul secret, acolo unde Intelligence Service face legea, actul pe care încerc să-l traduc în cuvinte trebuia să poarte un alt nume, adaptat la specificul domeniului. Iată de ce, profesioniştii au înlocuit noţiunea de trădare, prevăzută şi sancţionată foarte aspru în toate codurile penale de pe mapamond, uneori chiar prin execuţii publice, cu termenul de „defectare”. E un termen mai misterios, mai greu de înţeles, iar pentru cei păţiţi, ori neiniţiaţi, foarte derutant, ce poate crea în rîndul opiniei publice în loc de indignare şi blam societal, confuzie şi dezbinare. Mă bucur că m-am aflat printre cei care nu s-au încumetat să devoaleze un aspect tabu din activitatea instituţiei securităţii regimului comunist din România, şi anume existenţa a nu mai puţin de trei duzini de defectori. Adică, ofiţeri care, în timpul unor misiunii speciale, au trecut, cu tot cu bagaje – a se citi secrete de stat -, de partea opusă baricadei. O baricadă ridicată la sfîrşitul celei de-a II-a mari conflagraţii a secolului trecut, pe criterii strict ideologice. Dar marea problemă o constituie faptul că pe frontul secret, nu criteriul ideologic este cel ce operează distincţia între învins şi învingător, între succes şi insucces, ci criteriul valoric al profesionalismului, tradus prin poziţia de a fi, cînd se trage linia, cu un pas înaintea competitorului. Intelligence Service exploatează, de regulă, şi insuccesul temporar, căutînd să obţină beneficii, important este să scapi cu faţa curată pentru ca apoi să o poţi lua de la capăt, savurînd, de data aceasta, o experienţă în plus, ceea ce creează fascinaţia şi dîrzenia activităţii în domeniu.
Există o deosebire fundamentală între defectori şi agenţi
Apariţia defectorilor a bulversat, pur şi simplu, aceste reguli nescrise ale jocului. Respectul faţă de adversar, cum stă bine oricărui gentlemen, a fost înlocuit cu lovitura pe la spate, ceea ce creează un pericol fără precedent: lichidarea adversarului. Pericolul pentru beneficiar îl reprezită în lipsa competitorului. Într-o asemenea situaţie, acesta rămîne fără apărare şi riscă să-şi expună conaţionalii la cele mai abjecte manevre. Ţinta nu e neapărat să faci ceea ce vrei din fostul adversar, ci mai mult decît atît, să-l împiedici să-şi creeze un nou serviciu, bazat pe alte principii, de regulă, pe cele ale democraţiei, de exemplu, pentru că tot s-a vorbit de succesul acesteia, cel puţin într-o parte a continentului european, şi, deocamdată, limitat la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul deceniului următor. Comunismul, ca formă de organizare politică, perceput şi ca formă deviantă a puterii politice, a prezentat, de-a lungul carierei sale universale, faţete dintre cele mai contradictorii, mai inumane, alteori de-a dreptul criminale. Printre acestea, şi trădarea. Dicţionarele erudite ce tratează activităţile de spionaj şi contraspionaj dezvăluie existenţa a două categorii de defectori. Defectorii transfugi sînt cei care părăsesc teritoriul naţional şi, o dată cu el, privaţiunile unui sistem în care nu-şi mai găseau locul. Se metamorfozează extrem de rapid, devenind memorialişti sau moralişti, adică dispuşi oricînd la „sacrificiul” de a fi folositori inclusiv foştilor conaţionali, prin sfaturi despre cum trebuie să se procedeze într-o nouă economie de piaţă şi în democraţie, devenite valori ale securităţii globale ce trebuie apărate prin cooperare. A doua categorie o formeză defectorii en place, cum îi mai numesc francezii. Aceştia rămîn pe teritoriul naţional, fiind dispuşi la sacrificii şi mai mari, în sensul că se confruntă nu numai cu privaţiunile regimului, dar mai ales cu riscurile deconspirării. Şi pentru ca nu cumva cineva să nu înţeleagă exact despre ce este vorba, să mai precizăm că există o deosebire fundamentală între defectori şi agenţi.
Indicativul „110′S”
Defectorii au luat din proprie iniţiativă hotărîrea de a trece de partea adversarului, iar agenţii au fost studiaţi, în prealabil, de adversari pentru a fi atraşi, treptat, la colaborare prin şantaj, ori prin mirajul unor beneficii materiale de substanţă. Dar, şi unii, şi alţii, produc conaţionalilor aceeaşi pagubă. Îşi deposedează conaţionalii de cele mai teribile secrete, ca să nu mai amintim de inducerea lipsei de încredere, care, într-o societate de laborator, adică pe care s-a făcut şi se fac, periodic, experienţe strategice la scară istorică, poate să producă un adevărat dezastru. Ori, apărarea valorilor unei naţiuni se realizează pe frontul secret tocmai prin păstrarea cu sfinţenie a secretelor, secondată de încrederea în instituţii şi profesionalismul de bună calitate. Potrivit unui act normativ, intitulat Final Report Senat Select Committee on Intelligence, elaborat de Congresul S.U.A. la 24 aprilie 1976, „defectorul” este definit ca „persoana care, din raţiuni politice sau din alte raţiuni, şi-a abandonat ţara şi se află, sau s-ar putea afla, în posesia unor informaţii care interesează guvernul Statelor Unite”. Mai mult, potrivit Public Law 110, un alt act normativ elaborat tot de Congresul S.U.A., „defectorii”, au fost împărţiţi, în funcţie de interesele urmărite, în trei categorii: personalităţi, agenţi ai altor Servicii de Informaţii şi persoane care au spionat, au trădat sau au lucrat în favoarea SUA. Incluşi sub incidenţa indicativului „110′S”, aceştia primesc salariu şi protecţie din partea C.I.A.; transfugi de importanţă medie (diplomaţi de carieră, politicieni, militari, cercetători etc.), care, anterior, n-au fost în raporturi de subordonare sau conlucrare organizată cu Serviciile americane de Informaţii. (Afiliaţi indicativului „55′S”, aceştia sînt sprijiniţi şi protejaţi de C.I.A., de la caz la caz); personalităţi din domeniul artistic, cultural, sportiv, ştiinţific etc., care, din considerente propagandistice sau de altă natură, sînt bineveniţi pe pămîntul american. Nu toţi defectorii-transfugi sînt consideraţi trădători din punctul de vedere al ţării pe care au părăsit-o. Serviciile Secrete aveau obiceiul de a prelua sub control pe unii defectorii-transfugi, ca metodă de a-şi implanta agenţii cu o instruire specială în tabăra adversă. Gestapo-ul a provocat prin acest sistem mari pierderi mişcărilor de rezistenţă din ţările europene ocupate de armata germană, la fel şi sovieticii au obţinut unele succese în perioada Războiului Rece, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere strict profesional pentru activitatea de informaţii, avem de-a face cu „defectori răi” şi „defectori buni”. Prin urmare, defectorii răi sînt trădătorii, pentru că divulgă adversarilor secrete de stat autentice, iar defectorii buni sînt cei care continuă să-şi servească ţara sub acoperirea de trădători, divulgînd doar secrete false (contrafăcute), lipsite de importanţă.
O parte din defectorii transfugi din Blocul Estic erau dirijaţi de Serviciile Secrete sovietice
De excepţională importanţă, în acest sens, se dovedeşte aserţiunea lui Anatoli Goliţîn, un celebru defector transfug sovietic, care a cerut azil politic în S.U.A., în 1961: „Ori de cîte ori un transfug important din Est se refugiază în Vest, cîţiva «transfugi falşi» sînt expediaţi, în scurt timp, în Vest, în scop de bruiere şi compromitere atît a transfugului adevărat, cît şi a informaţiilor furnizate de el”. Prin urmare, falşii transfugi erau, în realitate, agenţi de evaluare expediaţi în Occident de K.G.B., sau de un alt Serviciu Secret est-european, sub acoperire de defector, care aveau ca misiune „să-şi ofere serviciile C.I.A.”, dar, în realitate, continuau să lucreze pentru KGB, plasînd americanilor informaţii false, bine dozate, parţial exacte, parţial inexacte, în scop de „intoxicare”. La rîndul său, Jacques Boud, în a sa monumentală enciclopedie despre tehnicile de informaţii şi Serviciile Secrete, apărută la Paris în 1998, prezintă un nou tablou al defectorilor transfugi, cu 52 de ofiţeri ai K.G.B. şi G.R.U., 5 români, 4 cubanezi, 3 polonezi, un ceh şi un maghiar. Din studiul dosarelor de la fondul de anchetă al fostei arhive aparţinînd Securităţii din România rezultă, însă, că numărul de defectorii-transfugi români, care, în perioada 1975-1989, au cerut azil politic în diferite ţări occidentale, ca Franţa, Anglia, S.U.A., Germania Federală, Belgia, Italia, Suedia şi Elveţia, este mult mai mare, nu mai puţin de 29, de unde se naşte o firească întrebare: oare ce i-a nemulţumit atît de mult pe toţi aceştia, încît să-i determine la gesturi care, practic, au luat proporţia unui fenomen? Un posibil răspuns nu poate pierde din vedere explicaţia oferită de istoriografia occidentală despre această problemă, şi anume că o parte din defectorii transfugi din Blocul Estic era, în realitate, dirijată de Serviciile Secrete sovietice. Americanii au fost primii care şi-au dat seama despre această metodă, şi, ca urmare, au înfiinţat, rapid, un program special – Defector Program – administrat de CIA prin Interagency Defector Committee (I.D.C.), în scopul de a coordona găzduirea şi exploatarea (debriefing) transfugilor. Pînă în 1990, au fost avuţi în vedere defectorii din Cuba, U.R.S.S. şi celelalte ţări din Tratatul de la Varşovia. Rezultatele nu le cunoaştem, ele constituind, evident, şi astăzi secrete de stat bine protejate.
Trust Organization
Aceleaşi semne de întrebare le ridică şi tratamentul neuniform aplicat, după prăbuşirea Blocului Estic, defectorilor transfugi. În vreme ce unii au rămas în postura de trădători, alţii au fost reabilitaţi, cu acte în regulă, chiar de noile autorităţi democratice, din Polonia (colonelul Ryszard Kuklinski), România (generalul Ion Mihai Pacepa şi maiorul Liviu Turcu) şi Federaţia Rusă (Boris Yutsin). Un posibil răspuns – la întrebarea referitoare la motivele care au provocat această adevărată maree de defectori transfugi din Blocul Estic către Occident, sau pusă în slujba intereselor occidentale, şi nu numai – îl putem formula, dacă e să avem în vedere faptul că Departamentul de Stat din S.U.A., prin C.I.A., a pus bazele, în 1989, unei structuri informative denumită Trust Organization, cu sediul central în California şi cu filiere în Austria şi R.F.G. Nou-creata organizaţie, în rîndul căreia se aflau foşti ofiţeri de informaţii transfugi, plecaţi din România, U.R.S.S., Polonia şi Cehoslovacia – printre aceştia numărîndu-se şi fostul general de Securitate Ion Mihai Pacepa, primise următoarele misiuni: „de a începe şi sprijini mişcarea de dizidenţă în ţările socialiste, organizarea şi dirijarea activităţilor informative în rîndul emigraţiei originare din aceste ţări, iniţierea unor acţiuni îndreptate împotriva statelor socialiste prin intermediul elementelor ostile din rîndul emigraţiei sau dizidenţilor”. Printre acţiunile considerate reuşite ale lui Trust Organization, Nota nr. 00444, din 14 noiembrie 1989, a Centrului de Informaţii Externe (C.I.E.) menţiona contribuţia adusă la destabilizarea situaţiei din Polonia, Ungaria şi R.D.G. Potrivit datelor şi informaţiilor deţinute la jumătatea lunii noiembrie 1989 de principala structură de spionaj a Securităţii din România, Trust Organization îşi propusese să-şi concentreze acţiunile, cu preponderenţă pe spaţiul României şi Cehoslovaciei. Avînd în vedere evenimentele din noiembrie-decembrie 1989 de la Praga şi Bucureşti e sigur că organizaţia, care grupa foştii defectori transfugi din Blocul Estic, a jucat un rol important, rol pe care îl vom putea cunoaşte mai bine pe măsură ce istoriografia va beneficia şi de alte documente ce se vor declasifica.
Kuklinski i-a trădat pe sovietici, Pacepa a trădat România
Cazul colonelului polonez, Ryszard Kuklinski e diferit faţă de situaţia ofiţerilor din structurile de securitate ale ţărilor din fostul Bloc Estic comunist. Timp de 10 ani (1972-1981), din proprie iniţiativă şi fără să pretindă sau să accepte recompense materiale şi expunîndu-se unor mari riscuri, Kuklinski a oferit Serviciului de Spionaj american (C.I.A.) peste 42.000 de file de documente secrete, de planificare strategică ale Tratatului de la Varşovia. Oficialităţile de la Casa Albă, Pentagon şi Langley s-au pronunţat la unison: informaţiile procurate în acest fel au contribuit decisiv la remodelarea poziţiei S.U.A. faţă de U.R.S.S., asigurîndu-i, în cele din urmă, victoria în aşa-numitul război rece. Prin urmare, Kuklinski i-a trădat pe sovietici – aliaţi nedoriţi de poporul polonez. Cu toate acestea, fapta ofiţerului polonez, unul dintre cei mai buni ofiţer de stat-majori din istoria armatei poloneze, a fost şi rămîne receptată în mod diferit, atît în Polonia, cît şi în întreaga lume. Pentru Serviciile Secrete americane, forţele politice de dreapta poloneze şi emigraţia poloneză din S.U.A., Kuklinski este un „mare pariot”, „un erou autentic”, „omul de aur al armatei poloneze”, „un tip cît se poate de polonez”, în timp ce, pentru alţii – forţele politice de stînga din Polonia, liderii „Solidarităţii”, corpul ofiţerilor polonezi şi, nu în ultimul rînd, pentru cunoscutul disident polonez Adam Michnik -, acelaşi personaj nu reprezintă decît un „trădător”, şi nimic mai mult. Excepţională comparaţia lui Adam Michnik între Ryszard Kuklinski şi Richard Sorge, acesta din urmă, un german care a trădat, lucrînd cu spionajul sovietic şi contribuind, într-un anumit fel, la prăbuşirea celui de Al III-lea Reich. Despre Sorge nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a gîndit să-l considere erou al Germaniei democrate. La fel şi în cazul „Orchestrei roşii”, o echipă de spioni germani care a activat în beneficiul sovieticilor în anii celui de Al II-lea război mondial. Pe bună dreptate, se întreabă Michnik: de ce Ryszard Kuklinski se bucură de o altă logică? Iată că istoria ne dezvăluie o realitate crudă. Eroii frontului secret nu sînt întotdeauna şi eroi naţionali. De ce? Pentru că frontul secret este o altă lume, o lume paralelă faţă de cea reală. Pe frontul secret, şi din „raţiuni de stat”, se pot petrece, uneori, şi nelegiuiri, fapte imorale, iar alte ori chiar abominabile, care, într-un fel sau altul, pot contribui la o victore de conjunctură. Numai că tradiţia naţională nu le acceptă în rîndul valorilor. Oriunde şi oricînd în lumea modernă, globalizată şi globalizatoare se acceptă doar eroii care au contribuit, prin mijloace onorabile, la realizarea unui deziderat naţional.
„Trădători-patrioţi”?
O altă evaluare a cazului Kuklinski, conturată în toiul disputelor, privind reabilitarea sa oficială, se referă la felul în care a fost obţinută libertatea poporului polonez. Unele voci s-au exprimat tranşant: dacă libertatea poporului nu este obţinută prin forţe proprii, e o falsă libertate. Ajutorul extern nu ar face altceva decît să schimbe o slugărnicie cu alta. Nu e vorba doar despre reabilitarea unor defectori impusă de noul mare aliat şi garant al libertăţii, după formula: vreţi în N.A.T.O., atunci reabilitaţi-vă defectorii pe care noi îi desemnăm! Se pune problema creării precedentului, în sensul că se pot găsi, de acum încolo, „trădători”- „eroi ai luptei pentru libertate” în orice formă de guvernare. Se deschide astfel calea ofiţerilor sub jurămînt care să execute ordinele superiorilor şi să ia decizii capitale pe considerente pur politice. În esenţă, reabilitarea ofiţerilor trădătoripatrioţi înseamnă politizarea, de facto, a organismului militar, ceea ce nu poate fi acceptat nicăieri în lumea democratică. Dacă prin căderea Blocului Estic comunist, ţările beneficiare nu au făcut altceva decît să schimbe o slugărnicie cu alta, atunci totul este posibil, inclusiv consacrarea în vocabularul politic a sintagmei „trădători-patrioţi”. Iată doar cîteva aspecte extrem de interesante pe care cititorii iubitori de istorie contemporană le pot găsi bine sintetizate şi prezentate cu mîna sigură de istoric a lui Ion Constantin, în paginile acestei lucrări. Bun cunoscător al istoriei Poloniei, autorul reuşeşte, prin această lucrare, să pună la dispoziţia publicului din România o excelentă sinteză asupra cazului Ryszard Kuklinski, dar mai ales asupra implicaţiilor sale politice prezente şi viitoare ale unei lumi în schimbare, precum şi un util instrument de lucru pentru istoriografie.
Notă: Autorul lucrării „Cazul Ryszard Kuklinski – un Pacepa al Poloniei?”, prof. dr. Ion Constantin s-a născut în 1952, la Călugăreni, jud. Giurgiu. Este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1977); cursuri postuniversitare de relaţii internaţionale. Ataşat cultural la Ambasada României din Varşovia (1996-2000). Doctor în Istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1995). Cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului – Academia Română; Cercetător ştiinţific la Biblioteca Metropolitană Bucureşti – Centrul de Studii pentru Românii de Pretutindeni.
Prof. univ. dr. CRISTIAN TRONCOTĂ
TRICOLORUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu