Adio, Aura Ion

Trăia înaripări și-avea candoare
era, spuneau colegii, o copilă
ce nu-ncerca blazări, iubea bolnavii
era, prin tot, blând sinomim la milă.

Credea că lumea-i bună, și că ea
spori-va a corolei ei splendoare
că poate face bine ajungând
nu numai mare, ci și doctor mare.

Iubea probabil cerul, poezia
iubea poate și-un neștiut băiat
din toate s-a ales postum cu lauri
înger răpus, cu plânsul înghețat

O, blestemată țară ce-ți ucizi
cu sânge rece, de călău, copiii
ți-ai pus în frunte, fără inimi, monștri
azi, toți netoții-s fala României

Cine va deconta această moarte
în lumea mea ce pute-a furt și bani
în care-analfabeții-s generali
și ne conduc bețivi, pungași, golani?

Cerem bilanțul unei tragedii
cerem bilanțul unei neputințe
și iar suntem îmbrobodiți și iarăși
doar noi avem accesul la căințe

Iartă-mă astăzi fiica mea din munți
îți iartă tații toți, că n-au cuvânt
și mamele ce nu știu altceva
decât un fel de-a te căina plângând. 

N-am fost în stare să te apărăm
n-a fost în stare nimeni de nimic
oceanul înghețat al României
s-o dezgheța, prin moartea ta, vreun pic?

Adio, fiica munților, adio
sicriul tău n-a fost un avion
indiferența noastră te-a ucis
adio fiică, Aura Ion.
LUCIAN AVRAMESCU