Autodeclarat fiu natural al lui Basarab Ţepeluş şi al Neagăi din Hotărani, soţia marelui vornic Pârvu Craiovescu, în a cărui familie a crescut, a primit o educaţie aleasă de la călugărul Macarie de la Bistriţa, patriarhul Nifon, refugiat la curtea Craioveştilor, şi Maxim Brancovič, reuşind să cunoască bine mai multe limbi de circulaţie europeană, dar şi greaca, slavona sau latina. A participat, se pare, alături de Macarie, la tipărirea Liturghierului slavon (1508), a Octoihului (1510) şi a Tetraevangheliarului (1512), primele de acest gen din Ţara Românească. După o serie de călătorii în Ungaria, Austria sau Imperiul Otoman, a revenit în ţară unde a primit mai multe dregătorii, ajungând până la cele de mare postelnic (decembrie 1501 – 19 iunie 1509) şi mare comis (24 aprilie 1510 – 28 noiembrie 1511). S-a căsătorit cu fiica despotului sârb Iovan Brancovič, Elena [Despina Miliţa], în 1504, cu care a avut şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana.
A obţinut tronul cu ajutorul bey-ului de Nicopole, după înfrângerea şi uciderea lui Vlad cel Tânăr (23 ianuarie 1512). Pentru a căpăta legitimitate în faţa supuşilor şi-a însuşit supranumele de „Basarab”, intrând astfel, după opinia lui, în familia domnitoare cu drept de a pretinde tronul. După încoronarea de la Bucureşti, din 8 februarie 1512, Neagoe Basarab „luo coroana şi scaunul a toată Ţara Rumânească” (Gavril Protul), primul său act oficial păstrat a fost emis la 20 februarie 1512, aici regăsindu-se deja titulatura domnească „Io Basarab voievod şi domn”.
Domnia sa a fost una destul de fructuoasă, „au domnit cu bună pace, până au murit în domnie” (Istoria Ţării Româneşti), preocupările sale diverse au vizat, în special, dezvoltarea economică prin măsuri luate în domeniul comerţului, reorganizarea armatei şi, mai ales, sprijinirea culturii. Acestea au dus la o substanţială creştere demografică, a veniturilor şi la o sensibilă ridicare a nivelului de trai.
Neagoe Basarab a întreţinut relaţii bune cu vecinii şi cu Papalitatea, a dus o politică filo-otomană, plătind tributul regulat şi având grijă să nu deranjeze prin ceva, conştient că numai aşa va evita mazilirea sau sfârşitul predecesorilor săi. Relaţiile cu Moldova n-au fost, însă, dintre cele mai bune, el sprijinind mai mulţi pretendenţi la tronului acestei ţări.
Susţine apariţia Evangheliarului conceput de Macarie şi Viaţa patriarhului Nifon a lui Gavril Protul – care relatează şi despre activitatea a patru domni munteni: Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab – şi scrie sau dispune întocmirea operei Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (1517 – 1521), „monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă” (B. P. Hasdeu). Ctitoreşte biserica mănăstirii Curtea de Argeş, biserica Sf. Gheorghe şi cea a Mitropoliei din Târgovişte.
Cel care a fost supranumit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” (B. P. Hasdeu), „domn cu apucături împărăteşti” (Nicolae Iorga) sau „unul dintre cei mai culţi domni ai noştri din vechime” (Ioan Bogdan), s-a prăpădit după o lungă şi grea suferinţă, fiind înmormântat la Argeş.
www.descopera.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu