Din informaţiile apărute în mass-media alternativă, în 2010, Dominique Khan, şeful IMF de atunci şi potenţial candidat la Preşedinţia Franţei, a iniţiat, împreună cu BCE şi CE, un program de salvare a băncilor franceze şi germane, prin acordarea unui nou împrumut segvenţial Greciei. Împrumut care a crescut datoria naţională, de la 60% din PIB la 177%. Condiţiile impuse Greciei au fost austeritate şi acceptarea MoU („Memorandum of understanding”). Varoufakis a mai recunoscut că diktatul Troica, FMI, BCE şi CE s-a transformat într-o gravă depresiune, contracţie a economiei, şomaj, scăderea PIB şi amplificarea datoriei, intrarea în cercul vicios al deflaţiei determinate de austeritate. Strategia Troicăi, din 2010-2015, a fost, în primul rînd, salvarea de la insolvabilitate a băncilor private germane şi franceze, apoi, prin manipulare, lărgirea cercului creditorilor prin angajarea altor naţiuni europene, în afară de Germania şi Franţa. Această politică de amplificare a datoriei, pentru a evita ştergerea datoriei iniţiale (write off), a constituit politica „extend and pretend” (extinde şi pretinde). Syriza a cîştigat alegerile promiţînd poporului grec stoparea politicii „extend and pretend” şi austeritatea forţată de creditori, în ciuda rezultatelor economice dezastruoase şi a tragediei umane la care poporul grec a fost supus. La negocierile din 11 februarie, Syriza a propus un plan în 3 puncte de ieşire din criză: reforme de ameliorare a eficienţei, combaterea corupţiei şi evaziunii fiscale, stoparea extracţiei rentiere a oligarhiei greceşti, raţionalizarea şi restructurarea datoriei, care să permită un surplus bugetar pentru plata creditorilor. Eurogrupul, sub presiunea ministrului german Wolfgang Schauble, a respins planul Syriza, deoarece însemna ca băncile occidentale să se plătească singure, în contul datoriei, sechestrînd 50 de miliarde de euro, pe care oligarhia grecească le-a scos de la taxe şi le-a ascuns în Occident, conform Listei Lagarde, pe care FMI a trimis-o guvernului grec. Însemna ca oligarhia să suporte o parte a plăţii datoriei guvernului grec, ceea ce ar fi fost total inacceptabil oligarhiei bancar-corporatiste occidentale, în concepţia căreia numai populaţia (labor) şi domeniul public trebuie jefuite pentru plata datoriei. Varoufakis a recunoscut că a fost ameninţat de către şeful Eurogrup, Dijsselbloem, că dacă Syriza încearcă să renegocieze MoU (un compendiu de măsuri de jaf organizat al domeniului public grecesc, conceput de corporaţiile occidentale din toate domeniile economiei), memorandum semnat de guvernul grec, anterior, atunci BCE va stopa finanţarea băncilor greceşti şi, astfel, se va prăbuşi economia Greciei în timpul guvernării Syriza. La întîlnirea care a urmat, Varoufakis a încercat să renegocieze diktatul MoU, iar ministrul francez Sapin a încercat să iniţieze negocierea, deoarece poporul grec a mandatat reprezentanţii Syriza să renegocieze puncte esenţiale din MoU şi restructurarea datoriei. Schauble a replicat, într-un spirit amintind de regimurile totalitare că: „Alegătorilor nu le este îngăduit să schimbe ceva”! Halal democraţie, în viziunea tehnocraţilor oligarhiei! Încă de după victoria Syrizei în alegeri, BCE a început să reducă lichidităţile către băncile greceşti, eliberînd sume în regim şi dobîndă „de urgenţă”. La negocieri, planul guvernului grec a fost respins, nici o negociere cu rezultat final, despre fondurile de pensii, ranforsarea colectării taxelor, combaterea corupţei în Justiţie, negocierea VAT, relaţiile de muncă, planul de privatizare, influenţa corporaţiilor etc., etc. Nu se ajungea la un consens pe un subiect, ci se trecea la alt subiect, fără să existe un rezultat palpabil, plastic vorbind, „învîrtirea în jurul cozii”. Deşi FMI, mai ales după publicare studiului care recomanda reducerea datoriei pentru ca reeşalonarea datoriei să fie sustenabilă, acest punct a fost ne-negociabil pentru Eurogrup. Deşi Comisia Europeană a fost înţelegătoare, mai ales cu problemele sociale, din nou, Eurogrupul s-a opus discuţiilor. Tehnica de negociere, de fapt, urmărea umilirea reprezentanţilor Syriza, forţarea acestora să demisioneze şi să capituleze diktatului Eurogrupului. Negocierea a aratat că, de fapt, creditorii declarau, pe de-o parte, că doresc să-şi recupereze banii şi să reformeze Grecia, dar, în fapt, nu urmărea decît să îngenunchieze Syriza prin şantaj, pentru a oferi un exemplu forţelor politice europene de stînga sau naţionaliste care încearcă să se împotrivească oligarhiei occidentale bancar-corporatiste. BCE a fost aceea care a folosit forţa de sugrumare a fluxului economic, pentru a impune capitularea guvernului grec. Ultima încercare a lui Varoufakis de a folosi buna relaţie cu Franţa a fost stopată de către unul dintre membrii Comisiei Europene, care a declarat că: „The Commission must defer to the Eurogroup’s president”. Cu alte cuvinte, Eurogrupul miniştrilor de Finanţe care, în tratatul de la Lisabona, nu are nici un statut, nu are reguli de funcţionare, fiind convocat şi lucrînd în secret, un grup care se poate opune poziţiilor guvernelor lor, este, de facto, conducătorul politicii financiare europene, deşi nu este un organism ales, ci doar un teatru de păpuşi în mîinile oligarhiei occidentale. Răspunsul pe care l-a primit Varoufakis de la membrii francezi ai Comisiei Europene a fost: „France is not what it used to be”!? Cu alte cuvinte, Germania are ultimul cuvînt, iar tehnocratul ministru de Finanţe, domnul Schauble, este dictatorul absolut, chiar dacă intră în dezacord, cîteodată, cu Cancelarul Germaniei, doamna Merkel. Această atitudine a ministrului german poate fi una din explicaţiile pentru care franţuzoaica Lagarde, şefa FMI, condiţionează aprobarea acordului cu Grecia, numai după reducerea parţială a datoriei iniţiale. Corupţia este pe faţă, domnul Schauble are interese financiare la o bancă germană, care va profita de privatizarea celor 50 de miliarde din domeniul public al Greciei, pe care domnul ministru şi BCE le-au impus prin diktat Greciei. În concluzie, nu este nici o îndoială că Uniunea Europeană este creaţia oligarhiei bancar-corporatiste occidentale şi este condusă autocratic, prin diktat, de către Eurogrupul tehnocraţilor miniştrii de Finanţe. Singura politică pe care o cunosc este forţarea îndatorării naţiunilor europene prin aplicare articolului 123 din tratatul de la Lisabona, care obligă guvernele să se împrumute de la sistemul bancar privat şi piaţa bondurilor, ambele în mîna oligarhiei. Acelaşi articol se regăseşte în legea BNR, M. Isărescu executînd politica monetară a cabalei BIS, a băncilor, aşa-zis naţionale, sub controlul absolut al oligarhiei. Modul mafiot prin care legea BNR a fost adoptată şi lipsa totală de control asupra politicii monetare a Parlamentului a avut, şi are, drept consecinţă îndatorarea României la FMI. În timpul comunismului nu au existat bănci comerciale occidentale de la care guvernul României să se împrumute, dezvoltarea industrială s-a bazat pe creditul BN. Cum se face că, acum, dezvoltarea trebuie neapărat să se facă cu capital extern, cu dobîndă? Mai mult, domnului Isărescu şi clicii de la Bilderberg nu le ajunge controlul asupra politicii monetare, dumnealui doreşte şi controlul politicii fiscale care, prin Constituţie, aparţine Executivului. Dacă la alegerile din 2016 nu vom avea un partid naţionalist în Parlament, care să se opună transferului suveranităţii naţionale tehnocraţilor tip Eurogrup, care reprezintă oligarhia occidentală, soarta naţiei române se va afla în grea cumpănă, ne vom trezi sclavi în ţara strămoşilor noştri!
SORIN MUNCACIU
TRICOLORUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu