Serviciile de consultanţă ale propagandei lui Bernays erau folosite peste tot în SUA pentru proiectarea tacticilor „ademenitoare” (şi, desigur, mincinoase) de publicitate şi de vînzare. Succesul lor enorm s-a răspîndit în toată lumea corporatistă şi comercială din Statele Unite. De asemenea, ele au captat ochii şi urechile politicienilor. Principiile lor de a se concentra pe lăcomie şi ego au fost aplicate, în anii ’80, de preşedintele Ronald Reagan – în Statele Unite, şi de primul-ministru Margaret Thatcher – în Marea Britanie, tandemul scandalos al privatizării şi vînzării a „tot ce se poate” – care aproape că nu a fost contestat, pînă la nivelul la care chiar şi serviciile sociale, cum ar fi educaţia, îngrijirile de sănătate, furnizarea apei menajere ar fi urmat să fie privatizate. Individul trebuia să fie convins că el – şi nu societatea – se afla pe cel mai înalt piedestal al creaţiei. El/ea era o persoană „particulară”, care putea să cumpere şi să vîndă pe „piaţa privată” orice dorea sau avea nevoie. Nevoile fuseseră generate tocmai ca piaţa să se extindă. Era un lucru uşor de făcut. Conceptul de modificare constantă a tendinţelor în modă creează, permanent, noi cereri. A fost inventată şi pusă la dispoziţia tuturor o imensă varietate de bunuri de larg consum – îmbrăcăminte, automobile şi alte obiecte la modă. La sfîrşitul anilor ‘ 60, ’70 şi ’80 , „consumul” a devenit numele jocului – care continuă şi astăzi. Asta, în timp ce, undeva, în fundal, zumzetul monoton şi interminabil al războiului era abia auzit de către masse, a căror atenţie era distrasă de consum, de sport şi de buletinele, din ce în ce mai lungi şi mai elaborate, despre starea vremii, care înlocuiau „noutăţile” despre războaie. Războiul rece, războiul din Vietnam – războaiele şi conflictele din întreaga lume aveau nevoie de armament pentru a ameninţa şi a ucide. Acesta era oferit de cei mai mari producători de arme din lume – în primul rînd, din Statele Unite, alimentînd, constant, economia unei naţiuni războinice. Primul, dar şi cel de-al II-lea război mondial ne-au învăţat o lecţie excelentă. Conflagraţiile au umplut cuferele unei economii în stare de descompunere. Această orientarea neoliberală a generat Consensul de la Washington, din 1989 – o iniţiativă lansată de cele trei instituţii financiare de la Washington; Banca Federală, FMI şi Banca Mondială. Toate trei au mandatat o economie nerestrictivă – „merge orice” – care a creat fundamentalismul de piaţă, aşa cum o cunoaştem în prezent, adică „pieţele” nu au limite. Pieţele sînt „regele”. Cererea şi oferta, aşa cum pot fi ele manipulate, urmează să devină ancora de salvare a societăţii (neavînd importanţă eşecurile lor nesfîrşite), a discriminării lor inerente în favoarea celor „care au” – indiferent de jefuirea planetei noastre, Pămîntul, şi a decalajului în continuă creştere dintre săraci şi bogaţi, ele au instigat abuzul şi jaful, care continuă pînă în ziua de azi. Stăpînii Consensului de la Washington au nominalizat companiile financiare de pe Wall Steet care trebuiau să fie ajutate să iasă, cu orice chip, din cămaşa de forţă a regulamentelor. Prima administraţie Clinton, sfătuită, şi ea, de Bernays şi de acoliţii săi, a slăbit efectiv legăturile existente pentru ca Marea Finanţă să devină bestia care ajută la globalizarea pieţelor. Trezorierul lui Clinton, Robert Rubin şi, mai tîrziu, Larry Summers, au demolat Legea Glass-Steagall, sistemul de reglementare bancar proiectat de cei doi parlamentari americani în 1934 pentru a ajuta la prevenirea, în 1928, a unui alt dezastru bancar. Astfel, băncile erau libere să speculeze, să creeze bani aşa cum le plăcea şi, mai ales, să globalizeze operaţiunile, să nominalizeze întregul sistem bancar internaţional occidental ca să subjuge şi să controleze naţiunile, pentru a înrobi oamenii. Liniile directoare ale Proiectului pentru un Nou Secol American au devenit aproape literă de lege. (Va urma)
PETER KOENIG
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu