Ce este acum în România şi ce-ar trebui, de fapt, să fie?!

Tot ceea ce se întîmplă în România post-decembristă este de domeniul coşmarului naţional: milioane de români reduşi la tăcere şi aduşi la sapă de lemn, alte milioane au plecat peste mări şi ţări (cel mai mare şi grav exod ce a avut loc vreodată în mult încercata Istorie a românilor), toate astea avînd loc pentru ca o pletoră de neisprăviţi ce-şi spun aleşii poporului să-şi poată face mendrele prin furt, minciună şi trădare naţională. Şi tocmai acum, cînd aceşti greţoşi neoameni sînt mai siguri pe ei (că, deh, şi-au însuşit la perfecţie oribila artă de a smulge prin mita bine plasată voturile de la simplii locuitori pe aceste meleaguri), taman acum citesc pe Internet cum unii confraţi într-ale jurnalisticii fac apel la toată floarea cea vestită a lichelismului mioritic, somîndu-i, în numele onoarei lor zdrenţuite, ba să-şi dea demisiile, ba să înapoieze ceea ce-au furat cu sudoarea frunţilor lor înguste de megarăufăcători.

Dar eu întreb: speră oamenii cu scaun la cap că aceste jigodii, înciocoite peste noapte prin legăturile ultramafiote statornicite între politruci şi afacerişti, îşi vor pune vreodată cenuşă în cap, recunoscînd public că au furat pe rupte din averea poporului şi apoi restituind adevăratului proprietar tot ceea ce şi-au însuşit pe căi nelegiuite? Păi, pentru aşa ceva e nevoie de conştiinţă, ruşine şi curaj. Ori ei, toţi cei ticăloşiţi pînă în măduva oaselor de mizeria politrucianismului post-decembrist, au renunţat din start la balastul (sic!) aflat în centrul moralei celor mulţi şi cu frică de Dumnezeu, adică la ruşine şi conştiinţă. Iar despre curaj, nici pomeneală la aceste secături, ca alde Varujan Vosganian, care ajung să se tîrîie în genunchi, doar-doar vor putea ciuguli mai departe din firimiturile căzute de la masa celor care, în pofida dezastrului naţional provocat şi a nevredniciei sfidătoare pe care o promovează, continuă să se agaţe de putere, ca şi cum ar vrea să testeze cota de răbdare a românilor batjocoriţi. Pentru ăştia, ar trebui nu pensii sau recompense speciale, ci legi speciale de pedepsire. Ori, asemenea legi nu pot fi elaborate şi aplicate în folosul reinstaurării dreptăţii şi echităţii decît după demolarea/ dizolvarea actualului cap al ruşinii naţionale, putregaiul numit Parlament, doar asta făcînd posibilă schimbarea actualei Constituţii de rahat şi a actualului Cod Penal, care-i favorizează pe pungaşi şi trădători. (În China şi Singapore, nu numai că marii tîlhari şi răufăcători din categoria contrabandiştilor de droguri sînt de îndată puşi la zid şi împuşcaţi, dar familiile acestora, ca o ultimă şi deplin meritată ruşinare publică, sînt obligate să achite contravaloarea gloanţelor care au curmat netrebnicele lor vieţi. Iar lucrurile în aceste ţări, aşa cum ştim cu toţii, merg ca pe roate…) Făcînd pe democraţii şi dorind să fim pe gustul fariseilor din Uniunea Europeană, noi, românii, am abrogat pedeapsa cu moartea. Ba mai mult, marea grijă şi străduinţă a tuturor lichelelor din guvernele post-decembriste a fost aceea să le creeze puşcăriaşilor cu ştaif (Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Gigi Becali, George Copos ş.a.) condiţii cu mult mai bune ca în căminele studenţeşti, astfel ca aceştia să poată scrie, adică să arunce în derizoriu cartea şi cultura prin maculatura lor de semidocţi cu ifose. De fapt, în acest mod, guvernanţii se îngrijesc să-şi asigure tot confortul pentru acea obligatorie perioadă, conform cutumei politice de la noi, cînd ei înşişi vor ajunge după gratii… În aceste condiţii cumplite pentru naţie şi ţară, rămîne ca pe lîngă rugăciuni, zeci de mii de români să ia cu asalt lăcaşurile putreziciunii naţionale, supranumite instituţiile centrale ale Statului. Numai astfel România are şanse reale să revină, într-un timp rezonabil, la linia de plutire a demnităţii şi normalităţii, căci numai astfel mulţi dintre românii demni nu se vor mai ruşina că sînt fiii acestui popor inadmisibil de răbdător cu leprele ce-l îmbolnăvesc, iar tinerii vor avea modele vrednice de urmat, de la care vor învăţa că a exista ca oameni înseamnă a trăi în dragoste şi respect faţă de ţara care te-a născut, faţă de înaintaşii ce-au apărat-o cu preţul vieţii lor şi faţă de toţi acei semeni care, prin munca lor prost plătită de actualii cîrmuitori, sînt siliţi să se mulţumească cu tot mai puţin, pentru ca aceia puţini la minte şi suflet, dar – printr-un atroce joc al hazardului – aflaţi în acest moment la butoanele puterii, să aibă din ce în ce mai mult.

GEORGE PETROVAI
TRICOLORUL