Manipularea Istoriei din interese politice şi ideologice nu ţine doar de trecut

„Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primeşte de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!”. Un moment care desparte două tragedii naţionale: pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord prin ultimatumul din 1940 şi cucerirea României de către Armata Roşie, în 1944. România a intrat „de facto” în cel de-al II-lea război mondial o dată cu ultimatumurile Uniunii Sovietice din 26 şi 28 iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, prima parte a unei drame în 3 acte, jucată în vara aceluiaşi an. Cedarea fără luptă, în pofida asigurărilor repetate ale înaltelor oficialităţi de la Bucureşti că graniţele vor fi apărate cu orice sacrificii, a pus Armata Română într-o situaţie umilitoare, cu consecinţe în timp poate mai tragice decît orice înfrîngere militară.

Angajarea României în război, la 22 iunie 1941, a vizat refacerea integrităţii teritoriale pe frontiera de est, iar motivele participării româneşti la război nu au coincis de fel cu cele germane. Venit la putere la 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu şi-a propus un program de reforme militare, concretizat în formula „o armată mică, dar puternică” şi care, printre altele, prevedea: reducerea cadrului de pace şi de mobilizare la resursele demografice şi materiale după rapturile teritoriale, adecvarea structurilor organizatorice la resursele financiare ale statului, dotarea marilor unităţi cu mijloace moderne de luptă (blindate, armament antitanc şi antiaerian, motorizare etc.); desfiinţarea tuturor comandamentelor care nu aveau întrebuinţare în război; crearea unor mari unităţi omogene care să dispună de o bună mobilitate în cîmp tactic; perfecţionarea programului de formare a cadrelor şi instruire a trupelor în acord cu doctrina germană şi multe altele. În paralel, a procedat la deconcentrarea trupelor şi la înapoierea rechiziţiilor. Ofensiva propriu-zisă s-a declanşat la 3 iulie 1941. La 5 iulie, după lupte îndîrjite, a fost eliberat Cernăuţiul printr-o manevră dublu învăluitoare a brigăzilor 1 şi 4 mixtă munte. Continuînd acţiunile de luptă, la 8 iulie ostaşii Brigăzii 2 munte au eliberat oraşul Hotin, punînd punct campaniei Armatei 3 române de eliberare a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Operaţiunea s-a desfăşurat într-o zonă largă de circa 130 km şi adîncă de aproximativ 70 km, avînd durata de 6 zile şi un ritm mediu de 12 km în 24 de ore. Terenul accidentat şi precipitaţiile abundente care au mărit debitele de apă au constituit tot atîtea obstacole pentru trupele de infanterie, cavalerie şi vînători. La 21 iulie, subunităţi de infanterie aparţinînd Diviziei 10 infanterie (Corpul 2 armată) au trecut Dunărea pe la Ismail, înaintînd spre Cetatea Albă. La 26 iulie 1941, întreaga Basarabie fusese eliberată, în comunicatul Marelui Cartier General român precizîndu-se: „Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti din răsărit s-a terminat. Din Carpaţi pînă la mare sîntem stăpîni pe hotarele străbune”.

„Ar fi însemnat să dezonorez şi Armata şi Poporul Român pe veci!”

La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Mareşalul Ion Antonescu făcea o analiză a motivelor pentru care nu ezitase să ia o asemenea decizie: „În circumstanţele internaţionale de azi, pe cine ne putem sprijini în situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, sîntem sfîrtecaţi. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, cînd se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: Să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate cînd germanii se băteau cu ruşii şi să aştept să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am pornit la luptă fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sînt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: Eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta nu o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi armata şi Poporul Român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus pînă la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: La revedere!”.

De ce este criticată vehement trecerea Nistrului, iar trecerea Tisei, niciodată?

Mareşalul Ion Antonescu a rămas ferm în a-şi susţine punctul de vedere, inclusiv în timpul procesului, declarînd la 6 mai 1946: „Cînd o ţară se angajează într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă pînă în fundul pămîntului pentru ca să distrugă forţele inamice, să cîştige războiul… Şi răspunsul cel mai bun care vi-l dau este că, atunci cînd s-a intrat în a doua fază a războiului, pentru cucerirea Transilvaniei de nord, armatele române nu s-au oprit la frontieră, au mers pînă în inima Europei”. Acest argument este întotdeauna uitat astăzi. De ce se critică vehement trecerea Nistrului, iar trecerea Tisei, niciodată? Cu atît mai mult cu cît România a fost declarată stat învins în urma Tratatului de Pace de la Paris, din 1947. Dacă faptul că Armata Română a ajuns pînă în Austria (trecînd prin Ungaria şi Cehoslovacia), în urma unei campanii la sfîrşitul căreia nu i-a fost recunoscută cobeligeranţa, nu e pus sub semnul întrebării, de ce se contestă atît de vehement campania din Est? De ce dincolo de Nistru am „cucerit” alături de armata germană, iar la vest de Tisa am „eliberat” în alianţă cu Armata Roşie? Manipularea Istoriei din interese politice şi ideologice nu ţine doar de trecut…

ALEXANDRU URSU, Bucovina