Mori sau intră-n comă, ca să fii celebru

Într-o lume tîmpită, în care veştile bune te plictisesc de-ţi troznesc fălcile, iar veştile proaste aţîţă urechea, nu te miri cînd unui cîntăreţ valoros trebuie să-i crape inima la propriu ca să revină sub ochiul public.

De cînd Cotabiţă a căzut lat în sala de sport, românii şi-au adus aminte de el, cu un „aaaoleo” identic cu ăla pe care-l scoţi cînd îţi dai seama că ai uitat să plăteşti lumina şi ţi-o taie. Unii îl bocesc sinistru, ca şi cum ar fi deja pe catafalc, nu la perfuzii. Alţii încă îl confundă cu Iordăchioaie, dar asta e altă poveste. De cînd cîntăreţul stă înfăşurat în fire, cu perfuzii şi-n nas, la Urgenţă, toată ţara sughite de plîns.

Dacă, înainte de asta, ieşeai pe stradă şi puneai o mie de români să fredoneze o melodie (oricare) de-a lui Cotabiţă, 400 şi-ar fi făcut fruntea pungă şi gura ventuză de atîta concentrare zadarnică, 100 ar fi cîntat fals „Domnişoară, nu pleca”, iar ăilalţi 500 – după ce mai întîi întrebau dacă Gabi Cotabiţă e ăla care transpiră mult pe faţă sau ăla care a murit la cutremur – ar behăi „Hai, vino iar în gara noastră mică…” sau „Dacă pleci, ia-mă şi pe mine…”. Gabriel Dorobanţu şi Cătălin Crişan s-ar simţi flataţi, chiar dacă popularitatea lor e revelată de ignoranţa unui public zăpăcit, convins că „Bittman e numele de scenă al lui Minculescu sau ceva”. Băi, prăfuitule, mai cîntă şi tu altceva în afară de „Domnişoară, nu pleca!” – lătrau la Cotabiţă, pînă mai ieri, ăia care preţuiesc mai degrabă arta lui Fuego, din motive abisal-culturale. Pentru că e în stare să cînte live cu orchestră, Cotabiţă şi-a primit pedeapsa: meliţa publică îl făcea „prăfuit” sau „tataie de la Mamaia”. Nu-i modern, nici nu se pricepe să facă un playback corect, vai de lume… Acum, de cînd agonizează live la Reanimare, a devenit interesant, artist de calibru uriaş, vedetă incontestabilă, nume de aur al muzicii uşoare. Aaa, şi e un tată bun, deşi, pînă acum, toată suflarea îi inventaria giumbuşlucurile erotice. Cît trăia Mihaela Runceanu, de exemplu, mulţi adormeau mai repede pe melodiile ei decît pe buletinul hidrologic cu cotele apelor Dunării, ăla de la radio. După ce-a murit – cînd a strîns-o sclereratul ăla de gît cu firul de la veioză -, cîntăreaţa a ajuns, peste noapte, cea mai mare solistă pe care-a ouat?o Neamul Românesc. Românii înarmaţi cu furci şi topoare cereau ca nenorocitul care i-a înnodat traheea solistei să fie tras pe rug sau ars pe roată – „sau ceva de genul”, cum au citit ei în cartea de istorie că se proceda în Evul groaznic de Mediu. Cînd ăla a ieşit din puşcărie, cîţiva ani (nu suficient de mulţi) mai tîrziu, acelaşi public stîrmocea de mila lui, dacă vă vine să credeţi una ca asta. Am văzut tîmpiţi care sughiţau impresionaţi că „săraaaaacu’… regretă ce-a făcut, ţi se rupe inima cînd îl vezi!”.

Revenim la Cotabiţă. La ora asta, a ajuns brusc cel mai cunoscut cîntăreţ al României. Mai zici şi?aşa: dacă omu’ n-a reuşit asta cu vocea, melodiile şi trofeele, a trecut la planul B. Merită deranjul să faci sport pînă-ţi crapă ceva. O criză cardiacă ajunge şlagăr peste noapte, nu e nevoie să-l difuzezi în draci la radio. Orice babă tare de-o ureche (dar suficient de moale de cealaltă) poate duce mai departe vestea palpitantă despre coma acestui inegalabil cîntăreţ. Ce dacă interlocutorul care aude că solistul are o mască de oxigen pe faţă se întreabă dacă n-o fi transpirînd şi mai tare sub carcasa aia? Important e că trăim în ţara unde apoplexia e o investiţie sigură în propria carieră de succes.

SIMONA CATRINA

(„Libertatea”, nr. din 13 mai 2015)