Rusia, ce fată rea!

Urmăresc cu atenţie, în ultimele zile, ştirile şi comentariile despre Ucraina, în presa noastră, dar mai ales în cea occidentală, şi „pe surse”, adică a părţilor implicate direct, rusă şi ucrainiană. Senzaţia pe care o am, mai degrabă indusă, este aceea că toţi, chiar şi cei ce nu ar trebui să fie băgaţi în această poveste, se pregătesc de ceva major – ezit, deocamdată, să-l numesc un „conflict cald” – adică reluarea stării de război de dinainte de Minsk 2. Astfel, ca o piază rea, Victoria Nuland apare iarăşi în peisaj şi vorbeşte de posibilitatea ca armele americane să ajungă în mîinile Kievului prin intermediari „agreaţi” de Washington; ministrul adjunct de Externe ucrainian nu exclude un apropiat război de anvergură; o flotilă NATO, adică o forţă militară maritimă de 6 nave de război, sub comanda unui contraamiral american, a intrat în Marea Neagră pentru exerciţii comune cu nave NATO locale, române, bulgare şi turce, incluzînd simulări de atacuri antiaeriene şi antisubmarin etc.; în sfîrşit, la Kiev, Poroşenko a cerut oficial Rusiei să i se dea înapoi Crimeea, iar la Moscova, Vladimir Putin s-a pregătit, cu un discurs mare, să aniverseze 1 an de zile de la întoarcerea peninsulei la Rusia. Rusie căreia, după vechii greci, persani şi romani, după cimerieni, sciţi, sarmaţi, goţi, alani, bulgari, huni, kazari şi mongoli, după byzantini, genovezi şi otomani, i-a aparţinut în ultimii 250 de ani (Oblastul, adică regiunea Taurida). Toate astea stîrnesc cu adevărat nelinişte, dar cea mai mare îngrijorare, aşa cum rezultă din cercetarea gazetelor şi a surselor sus-menţionate, este alta, anume că politicieni şi mass-media euro-atlantică se folosesc de numele liderului rus şi de nefericita Ucraină pentru a justifica expansiunea militară a Vestului către Est, şi că acest fapt este extrem de periculos. Este limpede că, la un sfert de veac după sfîrşitul războiului rece, „pericolul rusesc” s-a întors. Că Putin este un pericol la fel de mare ca şi ISIS (ministrul adjunct britanic de Externe, Michael Fallon) şi, în acest punct, mai abitir decît în vremea fostei Uniuni Sovietice, a lui Hruşciov sau Brejnev, tirul s-a concentrat asupra liderului de la Kremlin, personal. Preşedintele rus este un dictator expansionst, care a lansat o „agresiune neruşinată” în exterior, zdrobeşte orice dizidenţă acasă şi se aseamănă cu Hitler (Hillary Clinton). A devenit un fel de „om rău” din desenele animate. Nici un cuvînt, nicăieri, despre înlăturarea de la putere, anul trecut, la Kiev, a unui preşedinte ales, nimic despre rolul, încă activ, al extremei drepte în acţiuni nemiloase împotriva populaţiei paşnice, iar dacă, totuşi, cineva din mass-media occidentală îndrăzneşte să spună ceva, este imediat etichetat drept „o slugă a Kremlinului”. S-a făcut şi încă se face, în aceste zile, un tărăboi asurzitor după asasinarea, la Moscova, a unui lider al opoziţiei, Boris Nemţov. Desigur, crima a fost pusă pe seama lui Putin, însă reacţia populaţiei a fost alta. În majoritatea postărilor de pe Internet, în România se afirmă că este vorba de o înscenare, pentru a-l demoniza pe liderul rus. În prezent, sute de instructori militari britanici şi americani au fost şi sînt trimişi în Ucraina, pentru a susţine războiul Kievului cu ruşii separatişti din Estul ţării, iar istoria Secolului 20 ne arată că astfel au început multe războaie din ultima sută de ani. Ca să nu mai spunem că această acţiune este o violare flagrantă a acordurilor Minsk 2 negociate cu Franţa şi Germania – este evident că Washingtonul şi Londra, capitale occidentale, acţionează în privinţa Ucrainei de parcă nu ar fi aliaţi NATO cu Berlinul şi Parisul, tot capitale occidentale! Unii experţi euro-atlantici independenţi încearcă să cuantifice cantităţile respective de acţiuni militare din Ucraina, ale ruşilor contra Vestului şi ale Vestului contra ruşilor, şi spun că ultimele au fost şi sînt mai consistente, de la Marea Baltică la Marea Neagră; că, de 20 de ani, NATO s-a deplasat continuu către Est, „înghiţind” toate statele foste membre ale Pactului de la Varşovia; că, în prezent, este ridicol faptul că NATO „există, ca să prevină riscurile generate de propria sa existenţă”, şi nu „ameninţarea rusească”. Rezultatele finale ale acestor strategii defectuoase pot fi foarte periculoase şi se văd „în teren”, de pildă, pe ţărmul Mării Negre. Surse externe şi locale vorbesc, în această clipă, de faptul că faimosul batalion „Azov” al extremei drepte ucrainiene, se pregăteşte să „apere” oraşul Mariupol, de lîngă Crimeea, să îl „apere” de… propria sa populaţie! Şi, astfel, escaladarea continuă, războiul este tot mai aproape, iar ruşii, spun experţi şi politicieni ruşi sau străini, cer liderului lor să adopte o poziţie şi mai intransigentă, „în urma experienţei căpătate în ultimii 25 de ani” în privinţa relaţiilor cu SUA şi cu NATO.

RADU TOMA
TRICOLORUL