Cine (mai) salvează România?!

Ieşirea din comunism şi intrarea în niciunde au făcut ca, în ultimul sfert de secol, România să nu mai păşească pe nici un drum, să nu mai urmărească nici o ţintă. Singurii paşi pe care îi (mai) face prin lumea de umbre arată un drum spre propria-i dispariţie, asemenea unui călător lovit de moarte, ce se pierde şi de care nimeni nu mai ştie nimic. Tot ce au făcut vrăjmaşii din afara şi dinăuntrul acestei ţări, fie că au fost ei de-a dreapta sau de-a stînga (politic ori nu!), nu a adus decît haos şi distrugere. Din punct de vedere economic, aproape că nu mai producem nimic. Sîntem invadaţi de cotropitori purtînd măşti perfide de reclame publicitare ce pîlpîie în noaptea ce nu se mai sfîrşeşte, iar sloganurile care promit un viitor mai bun par că s-au transformat într-un strigăt sumbru, ce anunţă o nouă pîrjolire. Deunăzi, liberalii tandemului Gorghiu/Blaga au înaintat un nou „Proiect pentru ţară”. Social-democraţii lui Ponta & co. au ironizat demersul, infatuîndu-se că direcţia lor este cea mai bună şi singura capabilă să ne aducă salvarea. Dar noi nu mai vrem salvatori! Noi nu mai vrem perfizi cu veleităţi mesianice, a căror singură virtute este aceea de a fi devenit maeştri în arta manipulării. În schimb, am ajuns în impasul schizoid în care guvernarea de stînga şi preşedinţia de dreapta creează şi mai multă confuzie şi haos. Incapacitatea de a se sincroniza în activităţi face din cele două tabere opuse, nu intereselor uneia sau alteia dintre părţi, ci intereselor naţiunii, un duet dizarmonic ale cărui inflexiuni par a răzbate dinspre ferestrele şi zidurile murdare ale unui azil de nebuni. Iar aidoma unui teatru absurd, se rostogolesc aceleaşi promisiuni cacofonice şi bîlbîite, în care alegătorii sînt îndemnaţi să creadă fără discernămînt, doar bazîndu-se pe grotescul şi patologicul atmosferei create. Motivul pentru care incertitudinea şi impostura s-au înscăunat peste noi nu mai poate fi descifrat acum, pentru că multitudinea de cauze a ţesut o reţea din care nu mai vedem scăpare. Lipsa noastră de luciditate şi de reacţie promptă au permis politicienilor să-şi atingă scopurile: propria lor înavuţire şi propria noastră sărăcie. Nu doar ei sînt de vină că ne-au furat, ci noi că le-am permis. Ceea ce a fost distrus odată cu prăbuşirea comunismului a fost spiritul de comunitate care a determinat tocmai momentul de cotitură. Iar cele cîteva zile de unificare sub ploaia de gloanţe, cînd poporul a renăscut în baia Botezului de sînge purificator, au fost singurele în care a pîlpîit lumina Învierii. Tragic, însă, clasa politică iscată din rămăşiţele Terorii a instaurat Noua Dictatură travestind-o în Democraţie. În rest, nu au fost decît variaţiuni ale aceleiaşi teme sinistre. De aceea, schimbarea nu va veni în veci de la clasa politică. Mă tem că nu va mai veni de niciunde. Pentru că o schimbare temeinică se poate face doar cu mijloacele Educaţiei şi ale Culturii. Iar schimbarea care va face trecerea de la starea de adormire la cea de trezire va trebui să fie una a Spiritului. Or, Spiritul nostru, individual şi colectiv, pare că a fost anihilat. Sau poate doar vor să ne facă să credem asta, iar o scînteie, cît de mică, a rămas în jarul aproape stins al speranţei noastre, într-o palidă pîlpîire, aşteptînd să fie reaprinsă. Sau poate că, pur şi simplu, drumul pe care am fost împinşi şi pe care am acceptat să mergem este un drum care nu va duce niciodată nicăieri. Sîntem nişte pelerini ce s-au amestecat cu un cortegiu funerar ce se pierde în ceaţă ori sîntem vestitorii unui nou început? Sîntem cei ce îl aşteaptă pe Godot, sau cei care conştientizează că s-au regăsit şi orice aşteptare este inutilă? Cert este un lucru: sîntem ceva. Dar nici noi nu mai ştim ce…

REMUS ŞTEFAN
TRICOLORUL