Adolf lutheranul…

Ce-i drept, aproape că a rămas „mutulică”! Dar nu mai mormăie, de la o propoziţie la alta, ci vorbeşte mai apăsat şi mai pregnant, cu fraze deja aproape la fel de lungi ca în limba lui Schiller! Şi abia acum pare că îl putem citi cu adevărat: nu, nu e scurt la vorbă (poate la cea românească, pînă mai ieri, da!), ci tot mai concis! Concis nu dintr-o preţiozitate confuciană, ci pentru a sublinia felul personal de a pune punctul pe „i”. Vorbind, nu puţin, cum părea, ci scurt şi rece. Pînă mai ieri, cu acel zîmbet superior ce părea doar nefericit ales. Dar care acum începe să semene cu amprenta lăsată de urmele unei ironii (a soartei, dar tot pentru noi!) a altui poftitor de puteri depline. Da, „mutulică” vrea nu să rupă gura tîrgului, uimindu-ne ce multe înţelesuri pune în vorbele-i puţine, ci să ne bată dunga unor rostiri decisive prin tîrgul acesta în care încă mai sîntem şi noi. Şi începe să-şi aşeze argaţii potriviţi. Preluaţi din moştenirea de la Grivco, şi nu ar fi mare bai, pentru că erau şi printre aceia valori, dar şi pe cei cu pregătire „Magna cum Söröş”! Klaus ne plezneşte peste faţa noastră încă prea ospitalier şi cumsecade de primitoare cu „urmaşul” ocîrmuirii nemţeşti, cu o palmă groasă românească. Mult mai grea decît aceea pe care ne-o mai trîntea Traian Băsescu în exercitarea rolului său de „preşedinte-jucător”. Căci, dacă de la Traian o încasam ca victime colaterale, efect al undei care avea drept ţintă instituţiile statului, de la Klaus ne-o luăm „bine făcut”, cu direcţie precisă. Iar preşedintele nu îşi va struni elanul lucrului bine făcut pentru cei ce l-au pus acolo! (Aproape ca la revoluţie: noi am făcut-o, dar nu a fost a noastră. La fel şi în cazul lui Klaus; noi l-am ales, dar nu e al nostru!) Şi nu se va opinti să judece cu jumătatea lui nemţească partea pe care o oferă meticulos mioriticilor. Azi „ai lui”, dar mîine, dacă nu-l strunim, ai lui, ca vlădică. Nu se va înfrîna, căci mandatul pentru el va curge mult mai repede. Iar la sfîrşit, dacă o ţine aşa, nu va mai avea nici măcar procentele lui Traian Băsescu în cele mai nefericite zile ale acestuia ca şef al statului! E drept, prezenţa cîrmuirii Grivco, azi prin el, cap al treburilor, şi, secundar, prin Victor Ponta, va continua prin tot mai probabila extensie a guvernării PSD-iste (sau orice acronim va mai avea, ca nume, şi orice pantonime plagiatoare pe post de lideri), din 2016. Pentru că unul dintre rosturile treburilor bine făcute este tocmai perpetuarea cîrmuirii Grivco. De aceea, „lucrul bine făcut” (pentru ai lui; dar ăia care l-au pus în capul treburilor!) trebuie terminat într-un mandat. Iar unul dintre lucrurile bine făcute pare a fi şi numirea în funcţii-cheie a unor personaje care să continue treaba şi după ce nu va mai fi el. Dar, poate vom reuşi să-l demascăm din admiraţia noastră. Căci singur face gafe în încercarea de a grăbi lucrurile. Bunăoară, încălecarea instituţiilor. Şi-a băgat nasul anti-constituţional peste liberali, reproşîndu-le votul din Parlament. Imixtiune politică. Şi-a suflat apoi nasul peste proiectul de cod fiscal al Guvernului, într-o imixtiune grosolană peste puterea executivă. Iar dacă privim la primele lui ieşiri în spaţiul public, ca preşedinte, în zona magistraturii, ceea ce păreau acadelele sfărîmate în graba de a mormăi primele discursuri, acum le putem apostila ca imixtiuni peste puterea judecătorească. Klaus începe nu doar să (ne) dezamăgească! Începe să facă dovada lucrului bine făcut pentru oricine altcineva, dar nu pentru noi. Cum ar fi propunerea unui bursier Söröş pentru şefia SRI. Care nu va mai fi „accidentală”, dacă va merge în oglindă cu propunerea lui MRU pentru şefia SIE. Al acelui „Mihai liniuţă”, care îi zicea în draci pe ungureşte în campania electorală! Şi care, poate, din dor de carne de vită japoneză, îl învaţă pe Klaus adevărata preţiozitate pe care ar trebui să o aibă vlădica „nemţească” din partea opincii româneşti. Dar atunci să-l pună pe MRU şef la protocol, nu la SIE! Aşadar, un buriser Söröş în fruntea SRI, un personaj fără scrupule la SIE, un agent de sprijin al Budapestei rămas în fruntea Senatului… Şi vorba de pe urmă a acelui Moromete care se uită lung la votul din ziua în care a votat cu inima: ţara-i aproape gătată… Desigur, Klaus Iohannis ne poate face dovada că nu-i place nici protocolul excesiv, nici vita de kobe nu are ce să caute în meniurile consilierilor, nici aceştia nu au ce să caute în fruntea SIE, şi nici bursierii Söröş în cea a SRI (or, poate, trebuie grabnic şterse dosarele SRI despre activitatea „söröşiană” în România?!). Poate face oricînd această dovadă! Şi atunci vom putea trăi şi noi, alături de el, bucuria imensului (cum pare acum!) mandat pe care îl are în faţă. Să fie el acel Moromete care ne-a lăsat să ne frigem cu supa de buza de sus a veşnicului extaz!

P.S.:

Vizita preşedintelui bulgar a fost prima de care a avut parte Klaus, „acasă”. Iar o primire cu atîtea floricele de ceremonial nu poate să nu te pună pe gînduri. Măcar prin faptul că onorul militar de la Cotroceni a fost aproape ca la ziua noastră naţională! Ba, pare că, dacă pînă mai ieri nu mai era şampanie la Cotroceni, acum curge prea multă! Şi, iată, nici accidentul feisbucist al purtătoarei de vorbe a Cotrocenilor, cînd s-a plîns cît de neospitalier, ca protocol, este palatul Preşedinţiei, nu pare a fi fost accidentul ei. Că doar ea purta vorbele pe care le auzea, poate chiar în nemţeşte, printre reproşurile despre cît de scîrţari sînt românii-opincari cu protocolul conducătorilor lor (aşa că aceştia trebuie să-şi ia singuri cele cuvenite, nu?!).

CEZAR ADONIS MIHALACHE

TRICOLORUL