Nu mai puţin de 53 de ani! Aproape o viaţă de om. De atîta vreme fostele capitale prietene încă din Secolul XIX, Havana şi Washingtonul, au rupt orice legături, s-au duşmănit de moarte şi s-au ocărît ori de cîte ori au avut ocazia. Din 1961. În sfada lor nebună, în 1962 au adus omenirea în pragul unei catastrofe, în vremea crizei rachetelor ruseşti instalate de Hruşciov în insula aflată la numai 80 km de Florida. Iar astăzi, tot ruşii, gata să pornească pe atunci Apocalipsa nucleară, sînt cei care, de fapt, au grăbit lucrurile şi au împins America spre reconciliere, întorcîndu-se în Cuba şi arătîndu-le, astfel, americanilor că trebuie să se mişte şi ei. Să se mişte grabnic, după ce Putin a vizitat în vară Havana şi, într-un gest generos şi bine gîndit politic, a şters 90% din vechea datorie a lui Fidel Castro către Moscova şi după ce tot el a căzut la înţelegere cu acesta să reactiveze vechea bază de spionaj rusească de la Lourdes, la sud de capitala cubaneză, deschisă iniţial în 1967. Să se mişte grabnic, după ce a fost limpede pentru toţi că Rusia lui Putin se reafirmă ca un rival geopolitic de temut al Statelor Unite şi că răspunde sancţiunilor ce i s-au impus – impunîndu-şi prezenţa chiar în curtea Vestului, la el acasă, la doi paşi de graniţele Americii, pe pămînt, pe ape şi în spaţiul extraterestru, prin extinderea în Cuba, Nicaragua şi Venezuela a staţiilor terestre ale sistemului de comunicaţii spaţiale rusesc, Glonass. Cuba şi America Latină sînt astăzi o provocare rusească mai veche, din vremea fostului război rece, situaţie în care SUA au fost nevoite să riposteze grabnic şi, astfel, la 17 decembrie, preşedintele Barack Obama a anunţat restabilirea relaţiilor diplomatice, precum şi ridicarea restricţiilor economice şi de călătorii către Cuba, declarînd că pune capăt „poziţiei trecute” a Americii faţă de insula port-drapel a comunismului din cele două Americi. „Izolarea nu a fost productivă. A sosit vremea să căutăm abordări noi”, a spus el, într-o alocuţiune istorică rostită la Casa Albă. O alocuţiune în urma căreia preşedintele american şi-a cîştigat un loc binemeritat printre cei mai importanţi oameni politici de la începutul Secolului XXI. În lunile care vin, vor urma întîlniri între oficialităţile celor două ţări, se vor deschide ambasade în cele două capitale, sancţiunile comerciale americane vor fi relaxate şi chiar eliminate, călătoriile vor fi libere, vizitatorii americani vor putea acum să revină acasă cu havane cubaneze şi rom cubanez, produse premium absente de mai bine de o jumătate de veac de pe piaţa americană. Cuba se va deschide către America vecină, America se va deschide către Cuba, o fostă destinaţie preferată a americanilor înainte de anii ’60 trecuţi. Secretarul de Stat John Kerry a anunţat, la rîndul lui, că a început să revizuiască statutul actual al Cubei de sponsor al terorismului internaţional, după cum, deocamdată, insula este clasificată în documentele americane. Totuşi, se anticipează probleme. O lege americană din 1996 pretinde să se facă un progres evident în ce priveşte democratizarea Cubei, alegeri libere, dizolvarea poliţiei politice etc. De asemenea, vîrsta înaintată a lui Raul Castro aduce în discuţie o eventuală tranziţie politică în ţară şi, cu siguranţă, americanii vor dori să aibă sugestii şi chiar un cuvînt de spus în această privinţă.
După înfrîngerea democraţilor la alegerile de la 4 noiembrie, cînd republicanii au luat ambele Camere ale Congresului SUA, normalizarea relaţiilor cu Cuba comunistă poate fi socotită ca o mare victorie şi o mare „revanşă” politică a lui Obama. Ca o trezire a Americii la realitate, ca o reîntoarcere a ei la politici înţelepte şi pragmatice, sub conducerea unui preşedinte înţelept, pragmatic şi pornit să promoveze cele mai bune interese naţionale ale ţării sale, exact în acea perioadă de mandat, ultimii 2 ani, cînd, de obicei, preşedinţii americani încep să-şi evalueze moştenirea lăsată ţării, să scrie cărţi, să-şi pregătească trecerea cît mai vizibilă în istorie etc. şi mai puţin să facă politici mari, interne sau internaţionale. Din acest punct de vedere, saga cubaneză a lui Obama este atipică şi îi face cinste. De la Richard Nixon încoace, şi alţi preşedinţi au încercat un dialog cu Fidel Castro, şi Carter, şi Clinton, dar circumstanţele le-au fost potrivnice. Astăzi, fraţii Castro au îmbătrînit mult, o structură politică post-castristă începe să-şi facă apariţia în insulă; principalul furnizor de petrol şi finanţări, Venezuela, are probleme tot mai mari, Obama le pare cubanezilor mai simpatic decît toţi predecesorii săi la Casa Albă din ultimii 35-40 de ani, reîntoarcerea la termeni mai buni cu America pare, deci, oportună. Totuşi, ridicarea embargoului şi a restricţiilor de călătorie nu înseamnă că relaţiile vor da pe dinafară, peste noapte. Foştii exilaţi cubanezi din SUA, după zeci de ani, sînt astăzi capabili să pună ban lîngă ban şi să „cumpere” insula şi, împreună cu alţi investitori americani, să impună acolo modelul economic nord-american, măturînd din politica insulei statul social existent în prezent, dar şi tendinţele naţionaliste şi, odată cu ele, stabilitatea ţării. O tranziţie către altceva în Cuba este necesară, dat trebuie să se producă treptat, cu costuri sociale cît mai mici. În sfîrşit, desprinderea de comunism a Cubei este şi ea necesară, reluarea relaţiilor cu America va accelera acest proces. Dar, să ne amintim că au existat şi dictatori care au ridicat ţările lor şi le-au aşezat pe făgaşuri istorice corecte, de pildă Franco al Spaniei. Numai viitorul va putea spune ce fel de dictatori au fost fraţii Fidel şi Raul Castro.
RADU TOMA
TRICOLORUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu