Ghici cine s-a întors?

Acesta este titlul unei cărţi de mare succes, apărută de mai bine de un an în Germania, carte care l-a bătut pe Dan Brown şi s-a vîndut în 1,4 milioane de exemplare. Din aprilie anul acesta, o citesc şi britanicii, în engleză, se traduce acum în alte 34 de limbi, este comentată la toate televiziunile, în toată presa. Casa de producţie şi distribuţie Constantin Film, din München, partenera lui Steven Spielberg şi DreamWorks, a cumpărat drepturile de ecranizare. Autorul bestseller-ului, un fost ilustru necunoscut, Timur Vermes, născut în 1967 dintr-o mamă germană şi un tată maghiar, a dat o lovitură comercială de proporţii şi a ajuns peste noapte bogat şi celebru.
Este vorba de un roman satiric, o ficţiune literară, iar eroul lui principal nu este nimeni altul decît Adolf Hitler, întors, într-o bună dimineaţă, printre nemţi. Comicul, gri închis către negru, se instaurează din primele pagini a cărţii, cînd „Führerul” încearcă şi nu poate să-şi amintească modul cum a plecat de la Berlin şi cum s-a întors înapoi, tot acolo: „Cred că Eva şi cu mine am conversat ceva timp, apoi i-am arătat pistolul meu şi acum, cînd m-am trezit, nu pot să-mi amintesc alte amănunte”. În cunoscuta sa ţinută civilă, Adolf se plimbă, apoi, prin oraş, încearcă şi nu reuşeşte să găsească vechiul său bunker şi, obosit, se aşeză jos să-şi tragă sufletul, lîngă un chioşc de ziare. Acolo este găsit de nişte producători de televiziune, care-l iau drept un imitator al fostului dictator şi, în curînd, ajunge un star faimos de televiziune, cu propria sa emisiune – bineînţeles, satirică. Şi, de aici, povestirea se dezlănţuie plină de umor, pentru că tot ceea ce „vedeta TV” va spune este rupt, cuvînt cu cuvînt, din „Mein Kampf”, este ceea ce a crezut şi a făcut în trecut, dar telespectatorii nu îl vor lua în serios, gîndindu-se că totul este entertainment, farsă, relaxare, distracţie şi voie bună, oferite mega super size de micul ecran.
Nu îl iau în serios dar, de multe ori, îl aprobă, mai ales atunci cînd începe să enumere şi să vorbească despre ce nu îi place în Germania Secolului XXI, despre turcii ajunşi nemţi şi despre musulmani, în general, despre avort şi chirurgia plastică, despre mîncarea de proastă calitate (junk food), despre şoferii nesimţiţi din centrul oraşului şi despre lipsa scandaloasă de locuinţe pentru tineret şi familiile tinere, despre imoralitatea modernă, despre caricatura de extremă dreapta germană actuală etc. De Hitler s-a mai rîs, de multă vreme. Englezii au glumit pe seama lui încă din anii ’30 trecuţi, apoi Charlie Chaplin, în celebrul său film „Dictatorul”, comicul american Mel Brooks, în muzicalul de pe Broadway, „O primăvară cu Hitler”, popularul actor britanic John Cleese, în „Mr. Hitler”, în serialul de umor englezesc Monty Python.
S-a rîs cu actorul german Bruno Ganz, în filmul „Prăbuşirea”, din 2004, dar ceea ce Vernes a vrut să transmită cititorului în cartea sa este că, la vremea lui, personajul principal a fost acceptat de zeci de milioane de oameni şi că, astăzi, cînd Hitler vorbeşte de racilele societăţii moderne, s-ar putea să apară alte zeci de milioane care să-i dea dreptate. Ce este cu această carte şi, mai ales, cu succesul ei? Păi, după mizeria pe care nazismul a adus-o lumii şi după deceniile de eforturi extraordinare pe care Germania le-a făcut spre a obţine reconcilierea oamenilor şi a Istoriei; după zecile de ani în care Hitler a fost demonizat şi a intrat sub embargoul tăcerii, sau a fost scos la iveală numai spre a se rîde de el cîteva clipe, de data aceasta, Vernes a propus altceva – nu să rîdem de Hitler, ci să rîdem cu Hitler. Şi asta este, într-adevăr, ceva nou.
Şi, acelaşi autor a mai propus încă ceva. Este limpede că Hitler, în cartea sa, are un potenţial toxic mai diluat decît în satirele trecute, scoase la tipar, sau video. Şi este, iarăşi, evident că autorul a procedat astfel în mod deliberat, spre a da ocazia cititorului să reflecteze la o realitate actuală mai puţin comentată, anume nostalgia tot mai manifestă a publicului după un lider puternic, capabil să „cureţe” şi să descătuşeze mîndria naţională a europeanului băgat (cu sila?) în „colectiva” denumită Uniunea Europeană, la fel ca ţăranul român, în anii ’50, în CAP-uri, adică în cooperative agricole de producţie. Exact în sensul de mai sus, la un moment dat Hitlerul lui Vernes îşi exprimă admiraţia faţă de Vladimir Putin şi, aşa cum este scris scurtul episod, nu rezultă nici că Führerul ar avea gusturi îndoielnice, şi nici că liderul de la Kremlin s-ar fi ales cu reputaţia pătată, pentu că l-a admirat cine l-a admirat…

RADU TOMA
TRICOLORUL