Noua politică externă a Rusiei şi România

La începutul lunii iulie, Vladimir Putin a avut o întîlnire foarte importantă cu ambasadorii şi şefii misiunilor diplomatice ale Rusiei în lume. Organizată, în mod tradiţional, odată la doi ani, recenta reuniune şi discursul preşedintelui rus – ultimul deloc un document doctrinar – marchează, probabil, încheierea, din punctul de vedere al Moscovei, a unei perioade confuze, tensionate, negative, de confruntare, în relaţiile dintre Occident şi Rusia.

Din noiembrie trecut, punctată de 3 crize succesive – (1) criza politicii externe nesustenabile a Uniunii Europene, la Vilnius; (2) criza de la „Noul Zid al Berlinului”, cu alte cuvinte criza geopolitică ucrainiană şi a democraţiei ucrainiene, şi (3) criza din „background” (fundal), generată de lipsa de consistenţă a politicii externe americane în toată Europa, Est şi Vest – această perioadă s-a încheiat acum, după mai bine de opt luni, iar Moscova crede că ea a cîştigat. Crede astfel, pentru că miopia Bruxelles-ului a băgat Vestul cu oiştea în gardul Vilniusului; pentru că prezenţa fizică, retorica agresivă şi „înfrăţirea” cu Maidanul, la Kiev, ale senatorului John McCain şi adjunctei Nuland, de la Departamentul de Stat, s-au încheiat cu reîntoarcerea Crimeii la Rusia; şi pentru că speranţa transatlantică de toamna trecută, de extindere a UE în Est, pînă în Caucaz (mai voia cineva pînă în Caucaz, acum 73 de ani…), s-a transformat în „extinderea” Rusiei în Vest, pînă la Berlin, în detrimentul Americii – săptămîna trecută, un sondaj releva că 40% dintre germani s-au pronunţat pentru adîncirea cooperării cu Rusia, faţă de 35% cu Statele Unite.

În aceste condiţii, expunerea la obiect a lui Putin în faţa corpului diplomatic rus, mesajul său limpede, „extrovertit”, permit înţelegerea mai bună a ceea ce vor însemna, începînd de acum încolo cîţiva ani buni, politicile internaţionale ale uneia din cele două superputeri ale lumii. Pentru România, în apropierea unei primeniri mult aşteptate şi de proporţii – alegerea unui nou preşedinte al ţării, în noiembrie, după o împotmolire şi o alienare de 10 ani – oportunităţile oferite de acest discurs, de a configura viitoare opţiuni externe, regionale, europene etc. sînt considerabile.

Alocuţiunea lui Putin a fost prima evaluare a strategiilor şi tacticilor externe ale Kremlinului de după intrarea crizei ucrainiene într-o „fază încinsă”, iar asta sporeşte şi mai mult importanţa sa pentru România. Afirmaţia că evenimentele din Ucraina au făcut ca „Rusia să întoarcă spatele Vestului şi să privească către Est” este strategică şi promiţătoare. Cu 650 km de frontieră directă cu Ucraina, posibil iarăşi cu o frontieră directă cu Rusia dacă lucrurile o vor lua razna la Odessa, Marea Neagră şi lîngă Dunăre, cu acest geopolitic „As Is”, fatalist, atîrnat de gît, Bucureştiul de după noiembrie ar trebui să se gîndească foarte bine la acea idee principală din discursul amintit.

Să gîndească, avînd în minte UE, NATO şi realitatea locului, şi nu pîrîciunile lui d’alde Băsescu şi Fota la primul strateg geopolitic serios dat jos din avion recent la Bucureşti, Bob Kaplan, de la Stratfor, cum că „vai, vai, ce ne facem cu NATO punctul 5 etc.”. Că, vorba cuiva, „da’ mai există NATO?”…

A mai spus Putin că Europa şi nu Asia, a devenit, pentru Rusia, „o prioritate şi un partener important, vital”, iar aici s-ar putea găsi o cheiţă nepreţuită pentru viitorii Cotroceni – o negociere nouă a României cu Rusia. O altfel de negociere decît în trecut, spre a testa buna-credinţă cu care liderul de la Moscova va fi dispus să-i dovedească Bucureştiului că este „prioritar, vital şi important”, ca european şi, chiar mai mult, ca vecin de un amar de vreme de istorie.

Putin s-a mai referit, apoi, la diferite aspecte ale relaţiei cu Europa fără nici un fel de conotaţii negative, ba din contra, a vorbit de Rusia ca „o parte a Europei”. Aici, la chestia asta cu Rusia ca „o parte a Europei”, diplomaţii români ar trebui să devină mult mai relaxaţi, atunci cînd vor sta jos, faţă în faţă şi vor negocia, orice, cu omologii ruşi.

Ar trebui să lase „ceva” la uşă, înainte de a intra în sala de negocieri, indiferent unde va fi ea, la Bucureşti, ori la Moscova; ar trebui să „uite”, pentru cîteva ore, că istorii controversate au fost mai mereu, în trecut, partea ţîfnoasă şi păguboasă din politica externă a României faţă de ruşi şi ar trebui să ţină minte, de pildă, că peste 10 minute doresc să negocieze în jos un preţ la gaze naturale ruseşti, de la 560 dolari 1000 mc, la 380.

Ar trebui să negocieze ca de la european, la european, exact aşa cum s-a lăudat Putin că ar fi dînsul, şi toţi ruşii. Şi astfel, să aducă înapoi, acasă, bani economisiţi, mai bine de 1-1,5 miliarde pe an, aşa cum n-au fost aduşi în ultimii 10 ani – un alt „preţ” al politicii regionale antiromâneşti a lui Traian Băsescu.

În continuare, Putin s-a arătat puţin optimist în ce priveşte o normalizare a relaţiilor Rusiei cu SUA, punînd toate crizele internaţionale actuale, de la Irak şi Siria, la Ucraina, pe seama politicii externe defectuoase a Washingtonului. A cerut o revenire la normalitate, de la „Lisabona la Vladivostok”, în spiritul „Sfintei Alianţe” a monarhilor europeni din secolul 19 (?!), şi al Acordurilor de la Helsinki 1975, şi a anunţat că a instructat ministerul de Externe al Rusiei să „pregătească un pachet cuprinzător de propuneri”.

Ne amintim că Helsinki ’75 a fost un moment remarcabil din existenţa Europei, că Estul şi românii au cunoscut, cu acea ocazie, expresia „drepturile omului”, că războiul rece a intrat în recesiune şi ne mai amintim că diplomaţia românească a fost extrem de activă în toţi acei ani… A pomenit apoi, de lansarea unei adevărate ofensive globaliste a diplomaţiei ruse – numărul lucrătorilor din centrala de la Moscova creşte cu 150%, iar personalul misiunilor diplomatice din străinătate cu 400%.

Evident păstrînd proporţiile, cu siguranţă că o revigorare, în primul rînd la nivel regional est-european, ar trebui să se afle şi în atenţia viitoarei administraţii prezidenţiale române.

RADU TOMA
TRICOLORUL