VISCOL – COD ROŞU!

Nu avem intenţia să vă comunicăm ce şosele sînt închise, nici cîte localităţi au rămas izolate, sau fără electricitate, şi nici cîte victime a făcut urgia de vînt şi zăpadă abătută în ultimele zile asupra ţării noastre. Acestea le-aţi aflat, sau le aflaţi, cu prisosinţă, din toată mass-media şi mai ales de la televizoarele care au albit de atîta zăpadă. Am, însă, intenţia să vă prezint cîteva amintiri şi gînduri care mi-au trecut prin minte în aceste momente. Îmi amintesc, acum 60 de ani, într-o zi de februarie, pe parcursul unei nopţi şi al unei zile a căzut atîta zăpadă, încît Bucureştii au fost total acoperiţi. După o muncă titanică, în care tancurile Armatei au jucat rolul principal, au fost deblocate cîteva linii de tramvai care treceau printre nămeţi, uneori mai înalţi chiar decît tramvaiul. Tot tancurile aduceau la centrele de panificaţie pîinea, pentru care populaţia stătea la coadă. Cînd m-am trezit dimineaţa, uşa de la intrare era complet blocată şi am fost nevoiţi să băgăm, în antreu, o parte din zăpadă pentru a putea face o poteca de ieşire în stradă. În acea zi, am înţeles ce înseamnă conştiinciozitatea, dorinţa de a te pregăti pentru ca, într-adevăr, să poţi realiza ceva în sport. Atleţii se antrenau atunci în sala Floreasca, o săliţă lungă care nu avea nici un fel de dotare, şi pe care, astăzi, şi o şcoală generală ar refuza-o. Îmi amintesc că mama şi cei din familia mea au vrut să mă oprească să mă duc la antrenament, spunînd că este imposibil ca, pe o astfel de vreme, să ajungă cineva la sală. Şi, totuşi, nu am putut să stau acasă cu gîndul că, deşi nu mergea nici un mijloc de transport, ar fi putut să vină chiar şi un singur atlet, şi nu se făcea ca antrenorul să nu fie prezent. Şi astfel am luat-o prin nămeţi vreo 4 kilometri. Nu a venit un atlet, ci 5, străbătînd, unii dintre ei, mai mult de 6 kilometri prin nămeţi! Dar şi astăzi avem oameni deosebiţi. Îi puteaţi vedea duminica trecută, cînd Ro Club Maraton a organizat, în Complexul Universităţii Politehnica Bucureşti, „Semimaratonul Gerar”. În 2 curse de cros, dar şi în cea clasică, de 21 de klometri, au alergat, pe un viscol în care nu puteai să dai afară nici măcar un cîine, peste 400 de temerari, Au fost acolo şi cei 6 tineri care, în cadrul „Maratonului Internaţional Bucureşti Raffeisen Bank” din toamna anului trecut, au stabilit o performanţă intrată în Cartea Recordurilor, alergînd, legaţi între ei, un maraton întreg – în 2 ore şi 53 de minute. Preşedintele clubului organizator, doctorul Damian Şerban, împreună cu secretarul clubului, Gabriel Solomon, cel care a alergat, în toamnă, 24 de ore pe o bandă rulantă, au îndeplinit, fiecare, cîte 2 – 3 funcţii. Să nu-l uităm pe prof. Vlad Victor, care, pe lîngă faptul că a fost unul dintre organizatorii maratonului, a „dat şi o fugă” de 21 km. Toţi trei au reuşit să realizeze o întrecere de înalt nivel, care a arătat că şi astăzi sînt oameni entuziaşti, cu pasiune, dar şi cu voinţă, care ştiu să înfrunte condiţiile vitrege ale vremii. Din păcate, nu toţi românii noştri ştiu să înfrunte zăpada, ca să ne exprimăm delicat. Este de neînţeles cît de lipsiţi de simţ civic sînt unii oameni care stau cu mormanele de zăpadă în faţa casei, sau a curţii şi nu pun mîna pe o lopată ca să cureţe trotuarul. Ieri, am dat un telefon Valeriei Răcilă van Groningen, cunoscuta noastră campioană olimpică şi mondială la canotaj. „Sînt frîntă de oboseală. Astăzi, toată ziua, am dat la zăpadă. Am vrut ca în faţa casei noastre să fie curat, să se poată circula normal pe trotuar! Lîngă noi stau mai multe familii, dar nici una nu a ieşit să dea o lopată de zăpadă”, a spus, cu năduf, Valeria. Şi discuţia a continuat. Ne întrebăm cum de pot unii să fie atît de lipsiţi de simţ civic, de bun simţ – am completa noi. Nu se gîndesc nici la ei, dar nici la ceilalţi din jurul lor, cărora le-ar putea face viaţa mai uşoară. Ba unii aşteaptă să vină primarul. sau pompierii să le cureţe trotuarul sau curţile. Supărarea Valeriei faţă de lipsa de bună creştere a unora sau faţă de absenţa conştiinţei colective a trecut repede, cînd am întrebat-o ce mai face Sijmen (Saimon – fonetic), unul dintre cei doi minunaţi copii ai săi, care practică acelaşi sport ca şi cel pe care l-au practicat părinţii lui. Este în ultimul an la facultate, are 21 ani şi se pregătşte de pe acum să dea şi masteratul, dar, în acelaşi timp, este şi în echipa de canotaj – tineret a Olandei, reuşind să îmbine, în mod fericit, studiul cu sportul de performanţă. După viscol, urmează, după cîte am aflat, gerul, dar toate durităţile vremii sînt, parcă, mai uşoare atunci cînd te întîlneşti cu oameni bravi, cu inima caldă, cum sînt cei pe care vi i-am prezentat în aceste rînduri.
SILVIU DUMITRESCU
TRICOLORUL