Şoc traumatic, şoc hipotermic, şoc hipovolemic…
Luni, 20 ianuarie 2014, între orele 15,45 şi 15,49, a avut loc un accident aviatic în Pasul Ursoaia, judeţul Cluj. Avionul s-a prăbuşit la graniţa dintre judeţele Cluj şi Alba, în zona Beliş, pe Muntele Petreasa. La bord se aflau pilotul Adrian Iovan, copilotul Răzvan Petrescu, studenta Aurelia Ion, pe post de asistentă medicală, şi 4 medici: Valentin Calu, purtătorul de cuvînt al Spitalului „Elias”, Radu Zamfir, de la Spitalul „Fundeni”, medicul coordonator al echipei, Cătălin Pivniceru, de la Spitalul „Regina Maria”, şi Sorin Ianceu, chirurg la „Spitalul Municipal” din Oradea. Echipajul plecase de la Bucureşti la Oradea, pentru prelevarea mai multor organe pentru transplant. La ora 16,16, doctorul Valentin Calu a sunat la 112 pentru a anunţa că avionul s-a prăbuşit şi începe să acorde primul ajutor colegilor săi. Victimele au fost găsite, la orele 21, după mai mult de 5 ore de la primirea primului apel la „112″. Primii care au ajuns la oamenii din epava avionului au fost localnicii din zonă şi pădurarii, nu echipajele de intervenţie. Cornel Olar, şeful de post din comuna Horea, a anunţat acest lucru la „112″. Salvamontiştii au ajuns şi ei la epava avionului şi la cele 7 victime, după aproximativ 5 ore de la aterizarea forţată a avionului. Potrivit declaraţiei şefului Serviciului de Medicină Legală Alba, Gheorghe Vieru, „pilotul Adrian Iovan a murit în urma unui şoc traumatic, combinat cu un şoc hipotermic, iar în cazul studentei, decesul a fost cauzat de şoc hipotermic, combinat cu tulburări de respiraţie. Aurelia Ion a murit în urma unui stop cardio-respirator. Răzvan Petrescu, copilotul avionului, se află în stare critică, acuzînd un şoc hipovolemic ca urmare a hemoragiei masive”.
Inerţie, neimplicare, iresponsabilitate
Ce a urmat după acest apel este foarte greu de înţeles. Inerţie, neimplicare, iresponsabilitate din partea autorităţilor? Cine răspunde, totuşi, pentru incapacitatea de a salva 2 oameni care au murit îngheţaţi de frig? Un secretar de Stat a fost demis, un general şi-a dat demisia de onoare, dacă mai poate fi onoare, gest repetat şi de ministrul Radu Stroe, care a încercat să mai salveze ceea ce nu putea să mai fie salvat: imaginea unei instituţii menite a oferi siguranţa cetăţeanului! Ministerul Transporturilor comunică prin Facebook! STS-ul tace de cîteva zile. Mă cutremur şi mă întreb de ce ni se întîmplă toate acestea? Să fie oare incompetenţa mai mult decît un argument pentru promovarea în funcţii înalte? Chiar să nu mai existe specialişti? Nu pot să nu mă întreb dacă în situaţia unui avion prăbuşit a fost nevoie de 7 ore ca să se ajungă la locul tragediei, la ce să ne mai aşteptăm dacă în Bucureşti ar avea loc un cutremur? Avioane au mai căzut! Cutremure au mai fost! Şi ce am învăţat? Răspunsurile sînt halucinante pentru o Românie ce se doreşte în Mileniul III! Auzim despre mărturii desprinse din infern, despre lupi care îşi făceau cunoscut urletul în miez de noapte, dar cînd vom auzi şi de un răspuns adecvat la situaţie? Privesc în trecut şi înclin să dau dreptate regretatului academician Florian Constantiniu, cînd aprecia că „ne lipseşte harta viitorului şi că un popor de oi naşte un guvern de lupi”. Gîndurile îmi pleacă departe. Cine să audă? Vîntul bate de la Vest la Est, semnale „S.O.S.” sînt lansate în zadar! Şedinţe peste şedinţe! Sute de mii de euro au fost investite în achiziţionarea softului de planificare şi coordonare a misiunilor de căutare şi salvare de către Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian (ROMATSA), precum şi partea software şi de localizare G.I.S. pe hartă pentru Serviciul 112 gestionat de STS. Bogdan Padiu, C.E.O. TeamNet, aprecia, în decembrie 2013, că: „pentru proiectul de management al Centrului unic «112» am realizat partea software şi de localizare G.I.S. pe hartă, parte care reuşeşte ca, în 5 secunde, să localizeze fiecare apel. Unul din principalele beneficii fiind diferenţa între viaţă şi moarte, care se măsoară în secunde, şi e important să avem un sistem eficient”. Din nefericire, de la momentul producerii accidentului şi pînă cînd autorităţile naţionale au reuşit să ajungă la locul tragediei, au trecut nu mai puţin de 7 ore! Victor Zotă, de la Agenţia Naţională de Transplant, declara pentru pentru Pro TV că „este absolut inimaginabil că, în anul 2014, după ce s-au investit milioane de euro în această situaţie de identificare a pacienţilor, oamenilor accidentaţi, cu GPS, după 7 ore să nu se ştie, să îi scoată doi pădurari, ca pe vremea lui Vlad Ţepeş”.
Moţii din Ţara Moţilor au bun-simţ, educaţia celor „şapte ani de acasă” şi credinţa în Dumnezeu
Satul Horea şi satul Pietreasa, din judeţul Alba, fac cinste României. Argentin Todea, Gheorghe Giurgiu şi Gheorghe Trif sînt nume ce rămîn în sufletele noastre prin modestie şi prin omenia fără de seamăn. Alături de ei au fost mulţi alţi localnici din cele două localităţi amintite. Ei sînt cei care au ajuns primii la locul dezastrului. Gheorghe Giurgiu, în vîrstă de 33 de ani, din satul Pietreasa (Alba) povesteşte: „Am auzit de la televizor de avionul prăbuşit în Munţii Apuseni şi am plecat cu doi consăteni de-ai mei din satul Pietreasa să îi căutăm pe răniţi. Noi trei am ajuns primii, nu a fost nici un pădurar. Ne-am dus, că noi sîntem de-aici şi cunoaştem zona, iar cînd am ajuns sus pe munte am strigat, că era beznă de nu se vedea la un metru. Noi pe la ora 19 am plecat, am luat-o spre Vîrful Pietreasa şi am aflat că ar fi avionul într-o zonă cu pădure mijlocie, cu plantaţii. Din fericire, i-am găsit. Zăpadă avea o jumătate de metru acolo unde erau ei. Avionul s-a lovit de copaci şi era răsturnat. Cînd am ajuns, am văzut că îi făceau respiraţie gură la gură domnişoarei rezidente, pe ea am încercat să o ajutăm prima dată, dar apoi am aflat că a murit. Răniţii strigau de durere, unul era cu amîndouă picioarele rupte, am făcut o targă din lemnele copacilor, cu o pătură. Le-am făcut foc, le-am dat hainele de pe mine ca să le pun pe ei, pentru că nu mai puteau de frig, mi-am dat jos maieul şi le-am făcut foc, şi am rămas numai într-o bluză mai subţire, eu nu am avut nimic, pe ei trebuia să îi ajut să se încălzească, pentru că ei au îndurat frig”. Tot acesta amintea că „Nu au putut face un foc prea mare, pentru că lemnele erau ude. Răniţii erau în afara aeronavei, iar pilotul era prins sub avion. Stăteau adunaţi într-o parte, iar cel cu picioarele rupte era chiar lîngă avion, pentru că nu se putea mişca. I-am dat haina de pe mine că stătea pe spate, întins pe zăpadă. Au mai venit şi alţi oameni din alt sat apoi şi am încercat să îi ducem în jos cum am putut. I-am cărat cu pături, pe braţe şi în spate, numai să îi ajutăm. Erau vreo doi kilometri pînă la drum. Nu i-am întrebat ce au păţit, pentru că ei strigau după ajutor, erau plini de sînge, am vrut numai să îi ajutăm cum putem. După o vreme, au venit SMURD, Poliţia, jandarmii”. „Două ore i-am căutat prin munţi – povesteşte şi Argentin Todea. Imediat ce am ajuns în pădure, am început să strig, m-am gîndit că, poate, m-o auzi cineva. Şi m-au auzit. Ce am văzut cînd am ajuns lîngă ei m-a îngrozit. Imaginile mă vor bîntui toată viaţa… Oamenii ţipau, ne implorau, pe mine şi pe cei doi prieteni de-ai mei, să nu-i abandonăm… Domnul Iovan era aplecat peste manşă, copilotul avea picioarele rupte şi urla de durere, iar ceilalţi doctori erau strînşi lîngă un brad, aproape îngheţaţi”. Cuvintele doctorului Radu Zamfir dau un contur final: „Cînd am ajuns în Salvare, parcă luasem pe Dumnezeu de picior”. Se mai poate spune ceva? Da, pot fi spuse mult mai multe. România nu este o ţară pierdută! Am mai spus. Printre noi încă mai sînt oameni simpli, iubitori de Ţară şi de Neam. Moţii din Ţara Moţilor sînt tot români, dar au ceva aparte, moştenit, poate, de la Avram Iancu. Bun-simţ, educaţia celor „şapte ani de acasă” şi credinţa în Dumnezeu. Modestia, curajul, înţelepciunea sînt doar cîteva dintre calităţile moştenite şi transmise de moţi de la o generaţie la alta.
Explicaţii, expertize şi voci ce-şi
multiplică prostia
Vremurile în care trăim sînt triste. Să fie, oare, vorba de neglijenţă sau rea-voinţă? Cred că nici una, nici alta! Incapacitatea de acţiune, fuga de răspundere, promovarea în funcţii înalte a unor oameni care nu au nimic cu experienţa profesională, dar care, în mintea lor, au încheiat pact cu veşnicia pe scaunul puterii, conturează profilul celor care spun multe, dar nu fac aproape nimic. Rezultatul? Un avion de 1 milion de dolari stă îngheţat într-un hangar, un alt avion doborît de timp, după 37 ani de zboruri, prăbuşit direct între copaci! Tabloul se completează cu explicaţii peste explicaţii, expertize şi voci neautorizate ce îşi multiplică prostia pe micile ecrane! Contează toate acestea? Cînd vom învăţa, oare, şi noi că viaţa unui om merită orice sacrificiu? Privim spre americani şi spunem deseori că tot ceea ce se petrece este ca în filme; privim spre francezi şi spunem: poate că sînt prea duri în lupta cu viaţa; ce putem să mai spunem cînd privim spre propriile noastre fapte?! Discuţiile rămîn discuţii. Sufletele ridicate la cer nu se mai întorc şi cred că nici capetele tăiate nu mai şterg ruşinea naţională trăită. Faptele rămîn fapte! Aurelia Ion rămîne în sufletul familiei şi în mintea unei ţări întregi pentru dăruire şi curajul de a înfrunta moartea. Pilotul Adrian Iovan nu poate fi uitat uşor, dr. Radu Zamfir declarînd că: „datorită lui sîntem în viaţă”. Vîntul suflă înfiorător şi lacrimile noastre nu se şterg! Aurelia Ion şi-a încheiat ultima misiune, iar Adrian Iovan şi-a terminat ultimul zbor! Dumnezeu să îi odihnească.
Prof. univ. dr. NICOLAE RADU
TRICOLORUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu