ARMATA ROMÂNĂ – DE LA ONORURI LA STRÎNS RECOLTA ŞI SĂPAT ŞANŢURI (I)

Constituţia din 1923 avea un capitol special, intitulat „Puterea armată”; el a fost menţinut şi în Constituţia din 1938, sub denumirea „Despre oştire”. Armata a cunoscut o evoluţie extrem de dinamică şi contradictorie. În vara anului 1940, trupele române au fost nevoite să părăsească Basarabia, Nordul Bucovinei şi Nord-Estul Transilvaniei fără să tragă un foc de armă. Umilinţa la ordinul de retragere a fost accentuată de atitudinea agresivă a unor civili (mai ales în Basarabia), faţă de care militarii nu au avut dreptul să riposteze. Reacţia s-a produs după abandonarea teritoriilor respective, înregistrîndu-se un adevărat pogrom la Rădăuţi împotriva evreilor din localitate, deşi aceştia nu comiseseră efectiv nici un act de ostilitate faţă de militarii români.

Mareşal Antonescu
reorganizează conducerea Armatei

Potrivit decretului-regal din 6 septembrie 1940, regele era „capul oştirii”, dar, în realitate, el nu a putut îndeplini această prerogativă decît la 23 august 1944. Comanda efectivă o exercita Conducătorul statului, generalul Ion Antonescu. Îndată ce a preluat puterea, acesta a trecut la reorganizarea organismelor de conducere ale Armatei. Prin decretul-lege din 16 octombrie 1940, s-au desfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei, precum şi Ministerul Înzestrării Armatei, revenindu-se la un singur minister: Ministerul Apărării Naţionale. Prin decizia ministerială din 21 august 1941, acesta avea competenţe în domeniile juridic, al dotării şi al administraţiei. Conducerea efectivă a armatei revenea Marelui Stat Major, al cărui şef era numit de Conducătorul Statului. În septembrie 1940, generalul Antonescu a decis deconcentrarea trupelor şi înapoierea rechiziţiilor făcute de la populaţie, concomitent cu reducerea cadrului de mobilizare. În decembrie 1940, cînd s-a încheiat acţiunea de demobilizare, au rămas sub arme 377.957 militarii. Au fost luate măsuri pentru dotarea şi instruirea armatei, fiind folosiţi şi militarii germani veniţi în România în octombrie 1940. Eforturile au fost considerabile, dar timpul s-a dovedit a fi prea scurt, România intrînd în război la 22 iunie 1941. În momentul cînd s-a decretat mobilizarea generală, personalul aflat sub arme era de 27.500 ofiţeri şi 623.524 trupă. Nu România a decis data începerii războiului în Est, ci Germania. În „Planul Barbarossa”, vizînd războiul Germaniei împotriva Uniunii Sovietice, se avea în vedere participarea Armatei Române, iar Hitler nu a formulat limpede acest deziderat. În cadrul întîlnirii din 12 iunie 1941, de la München, Führer-ul 1-a întrebat pe generalul Antonescu dacă, în cazul unui conflict cu Rusia, România ar urma ca din primele zile să colaboreze cu Germania sau dacă ar rămîne în afara conflictului. Conducătorul Statului a răspuns foarte ferm: „România nu i-ar ierta lui Antonescu niciodată dacă ar lăsa Armata Română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marş prin România împotriva ruşilor“. De aceea, el era decis ca Armata Română să participe „din prima zi” la luptă. Primind acest răspuns, Hitler a abordat problema Comandamentului; el a precizat că „intenţionează să-l lase (pe Antonescu) să apară în faţa poporului român drept comandant suprem în acest spaţiu”, iar „un Stat Major de legătură, condus de generalul Schobert, s-ar îngriji de respectarea liniilor directoare operative generale”. La 18 iunie 1941, Hitler îi scria lui Antonescu despre conducerea viitoarelor operaţiuni militare: aceasta trebuia să fie „concentrată într-o singură mînă”, dar „independenţa şi prestigiul personalităţilor conducătoare ale aliaţilor, faţă de poporul şi armata lor, să fie respectate în cel mai înalt grad”. A doua zi, 19 iunie, în urma unui acord între generalul Antonescu şi generalul Eugen von Schobert, s-a stabilit ca Armata a 4-a Română să rămînă sub comandament român, iar Armata a 3-a şi Corpul 4 Armată, care se aflau în fîşia ofensivă a Armatei a 11-a germane, să se integreze ordinelor acesteia. În urma acestor înţelegeri, la 21 iunie, generalul Antonescu a devenit comandantul de căpetenie al armatei, conducerea operativă fiind în sarcina Marelui Cartier General. La 22 iunie 1941, Armata Română a primit ordinul să treacă Prutul pentru a elibera Basarabia şi Nordul Bucovinei. Această operaţiune s-a încheiat cu succes la 26 iulie. În continuare, trupele române au fost angajate în bătălia pentru Odessa, pe care au cucerit-o, în octombrie 1941, cu grele pierderi. În continuare, Armata Română a fost inclusă în planurile operativ-strategice ale Germaniei, luptînd la Cotul Donului, în stepa Kalmukă, dar şi la Stalingrad, unde a suferit pierderi uriaşe circa 50% din efective). A urmat lupta defensivă, pînă la 23 august 1944. În timpul războiului din Est, Armata Română a pierdut 624 740 militari (morţi, răniţi, dispăruţi). De la 23 august 1944, conducerea armatei a fost preluată de generalul Gheorghe Mihail, numit prin decret regal şeful Marelui Stat Major. A început o nouă etapă în participarea României la cel de-al II- război mondial, vizînd de această dată eliberarea teritoriului naţional, a Nord-Estului Transilvaniei şi înfrîngerea Germaniei. În ziua de 7 septembrie, Armata Română a fost încadrată din punct de vedere operativ în Frontul 2 ucrainean, pierzîndu-şi independenţa de comandament. Acest fapt 1-a determinat pe generalul Gheorghe Mihail să-şi prezinte demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major. El a fost înlocuit cu generalul Nicolae Rădescu, iar după ce acesta a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri, la 6 decembrie 1944, locul său a fost ocupat de generalul Constantin Sănătescu.

Ocupaţia sovietică obligă la reducerea efectivelor

Potrivit Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, România urma să participe la război alături de Naţiunile Unite cu 12 divizii. În realitate, această cifră a fost depăşită. La 23 august 1944 erau efectiv angajaţi în luptă 538.536 militari. La 9 mai 1945, cînd Germania a capitulat, România avea pe front 16 divizii. Pe frontul de Vest, România a pierdut 169.822 militari, aflîndu-se pe locul al 4-lea în rîndul statelor Coaliţiei Naţiunilor Unite, în privinţa jertfelor pentru înfrîngerea hitlerismului. Cu toate acestea, la Conferinţa Păcii de la Paris (1946-1947), României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerant, fiind tratată ca un stat învins, aliat al Germaniei. Ocupantul sovietic a acţionat pentru destructurarea Armatei Române, desfiinţînd mai multe comandamente şi apoi impunînd reducerea drastică a efectivelor. De asemenea, a decis influenţarea politică a militarilor. La 8 mai 1945 s-a înfiinţat Direcţia Superioară pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă în subordonarea nemijlocită a ministrului de Război. În ziua de 15 august 1945, prin decret-lege semnat de regele Mihai, a avut loc intrarea în Armata Română a diviziilor „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, constituite pe teritoriul URSS, în anii 1943-1944. După capitularea Germaniei s-a trecut la demobilizarea unei mari părţi a efectivelor. Acest proces era necesar, dar el a fost dirijat politic, urmărindu-se înlăturarea elementelor „reacţionare”. Tratatul de Pace semnat la Paris în ziua de 10 februarie 1947 avea o parte (a IlI-a) privind „Clauze militare, navale şi aeriene”. Articolul 11 menţiona: „Armatele terestre, navale şi aeriene şi fortificaţiile vor fi limitate strict la cerinţele îndatoririlor cu caracter intern şi de apărare locală a frontierelor”. Efectivele nu puteau fi mai mari de 120.000 oameni pentru armata de uscat, inclusiv grăniceri; 5.000 oameni pentru artileria antiaeriană; 5.000 oameni pentru marină si un tonaj de 15.000 de ton; 150 avioane pentru aviaţia militară, inclusiv aviaţia navală, din care cel mult 100 vor putea fi avioane de luptă, cu un efectiv total de 8.000 oameni. România nu va poseda sau dobîndi avioane concepute esenţial ca bombardiere cu dispozitive interioare pentru a purta bombe. Potrivit articolului 12: „Personalul armatei, marinei şi aviaţiei române, care depăşeşte efectivele respective îngrădite prin articolul 11, va fi licenţiat în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a tratatului de faţă”. Procesul de reducere a efectivelor române început în 1945 a continuat şi în anii următori. La 24 iunie 1947 s-a publicat legea pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale şi legea pentru organizarea armatei. Potrivit primei legi, Ministerul de Război a primit numele Ministerul Apărării Naţionale. Acesta asigura „conducerea superioară a întregii armate, administrarea şi înzestrarea ei cu tot ce este necesar, instrucţia şi educaţia, justiţia şi disciplina, precum şi controlul în toate domeniile ei de activitate”. Marele Stat Major era un organ de studii, concepţie si planificare pentru organizarea şi pregătirea forţelor armate; Consiliul Superior al Oştirii era un organ consultativ permanent, chemat să pronunţe în toate problemele privind organizarea şi pregătirea armatei, proiectele de legi militare care interesau armata; Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, conducea, „după directivele Ministerului Apărării Naţionale, întreaga activitate educativă în armată”. Legea pentru organizarea armatei desfiinţa comandamentele de armată şi de corp de armată; se constituiau 4 comandamente de regimuri militare, care preluau activităţile de comandament operativ, de mobilizare, de asigurare materială şi administraţie a marilor unităţi din subordine.

Ostaşii sovietici predomină numeric

În decembrie 1947, Armata Română avea 138.000 oameni, dintre care 97.960 pentru armata de uscat, 12.740 aeronautică, 4.880 marină, 20.000 grăniceri, 2.420 elevi la şcolile militare de ofiţeri şi subofiţeri. Pe teritoriul României se mai aflau circa 150.000 – 200.000 de ostaşi sovietici, cu misiunea oficială de a face legătura cu trupele sovietice în Austria, dar, de fapt, manifestîndu-se ca o forţă de ocupaţie. Spre deosebire Constituţiile anterioare, care aveau un titlu special („Despre puterea armată” – 1923 sau „Despre oştire” – 1938), legea fundamentală din 1948 nu mai avea o secţiune distinctă. La titlul III, „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor”, art. 36 prevedea: „Apărarea patriei este o datorie de onoare a tuturor cetăţenilor. Serviciul militar este obligatoriu pentru toţi cetăţenii, în conformitate cu legea”. La titlul V, „Organele administraţiei de Stat: Consiliul Miniştri si ministerele”, se specifica „Guvernul organizează şi înzestrează forţele armate” (art.72). Capitolul introductiv al Constituţiei din 1952 menţiona: „Forţele armate Ele Republicii Populare Române stau de strajă hotarelor ţării, suveranităţii şi independenţei poporului român, securităţii sale şi păcii”. Se reluau prevederile relative la serviciul militar obligatoriu, iar apărarea patriei era o datorie „sfîntă”. Constituţia din 1965 menţinea aceleaşi prevederi, precizînd că serviciul militar este obligatoriu şi constituie „o îndatorire de onoare” (art. 40), iar apărarea patriei „datoria sfîntă a fiecărui cetăţean al Republicii Socialiste România”. Dincolo de aceste formulări atît de generale se află o realitate extrem de complexa. În august 1948, preoţii au fost înlăturaţi din structurile armatei şi anume: episcopul armatei, Partenie Ciopron, 21 de preoţi de corp de armată, 33 de preoţi de divizie şi 22 preoţi de garnizoană. În 1 octombrie 1948, Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă a devenit Direcţia Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A.), cu statutul de Secţie a CC. al Partidului Muncitoresc Român. La toate comandamentele de armată şi regimente militare s-au înfiinţat direcţii politice; la direcţiile centrale ale Ministerului, la corpurile de armată, divizii, brigăzi independente, academii şi şcoli militare s-au constituit secţii politice, iar la unităţi un aparat politic subordonat locţiitorului politic al comandantului .
O nouă organizare a survenit la 27 martie 1950, cînd Ministerul Apărării Naţionale a luat numele de Ministerul Forţelor Armate. Toate organizările şi reorganizările erau propuse sau avizate de consilieri sovietici; în mai 1950 existau în cadrul Ministerului Forţelor Armate: 8 generali, 25 de ofiţeri superiori şi 7 ofiţeri inferiori în calitate de consilieri sovietici. În conducerea armatei au fost numiţi activiştii de partid, fără o carieră militară: Nicolae Ceauşescu – şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei (D.S.P.A.), Leontin Sălăjan (Szilagy) – şeful Marelui Stat Major, William Suder – pentru problemele privind „spatele armatei”.

Gheorghiu Dej – comandant suprem

Problema comandantului suprem al Armatei Române a fost rezolvată în şedinţa Biroului Politic al CC. al Partidului Muncitoresc Român din 5 noiembrie 1952. Constituţia prevedea că Prezidiul Marii Adunări Naţionale „numeşte şi revocă pe comandantul suprem al forţelor armate ale Republicii Populare Române”, fără alte precizări. La şedinţa respectivă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a menţionat că membrii Consiliului Militar Superior aveau misiunea de a aplica în practică hotărîrile Biroului Politic: „Am pus o întrebare, deşi nu este la ordinea de zi, şi anume care va fi comandantul suprem în caz de război?” şi tot el răspundea: „comandantul suprem este Biroul Politic al Partidului, cînd va fi Comitetul Militar pe lîngă Consiliul de Miniştri va fi cel care va fi desemnat pentru această funcţie de comandant suprem al forţelor armate”. În acel moment, Gheorghiu-Dej era secretarul general al CC al Partidului Muncitoresc Român şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, astfel că îndeplinea şi funcţia de comandant suprem al forţelor armate.
Serviciul militar a fost stabilit în iunie 1947 la 18 luni (cu excepţia celor recrutaţi la grăniceri, jandarmi, care de luptă, marină şi Regimentul de gardă, unde durata era de 2 ani). În mai 1948, s-a hotărît ca durata serviciului militar să fie de 2 ani la toate armele, iar în 1953 – de 3 ani. În iulie 1951, s-a stabilit ca ziua Forţelor Armate ale Republicii Populare Române să fie 2 octombrie (cînd se înfiinţase Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu” – 2 octombrie 1945). După retragerea trupelor sovietice, s-a decis, în octombrie 1959, ca această zi să fie 25 octombrie (eliberarea întregului teritoriu românesc de sub ocupaţia străină – 25 octombrie 1944). (Va urma)

IOAN SCURTU

TRICOLORUL