John Sanders, care locuia pe Strada Olville 75, Derby Borough, Anglia, era proprietarul unui magazin cu produse din peşte, o afacere măruntă. El era ajutat de soţia sa. De cîte ori citesc despre neveste care ajută, iau asta ca pe un semn că soţii nu au cine ştie ce afacere. Dacă d-na Sanders se învîrtea pe acolo, împrăştiind solzi chiar şi în timpul actelor lor amoroase, deduc că afacerea lor nu era tocmai ceea ce se poate numi comerţ cu peşte. În seara de 4 martie 1905, în casa familiei Sanders, în dormitorul menajerei, a izbucnit un incendiu. Nu era nimeni acasă, pompierii fiind nevoiţi să spargă uşa. Dormitorul nu avea şemineu şi nu a fost găsită nici o urmă care să justifice incendiul, aşa că pompierii au raportat: „Sursă necunoscută“. Au revenit la sediu, dar imediat au fost chemaţi, din nou, la aceeaşi adresă. Avusese loc un nou incendiu, de data aceasta, într-un alt dormitor. Iarăşi s-a raportat: „Sursă necunoscută“.
Soţii Sanders se aflau la magazin, cînd au fost anunţaţi, şi s-au repezit acasă. Ajunşi aici, au constatat că lipseau atît bani, cît şi multe alte lucruri. Emma Piggott, menajera lor, a fost cea suspectată. În casa părinţilor ei s-a găsit o cutie, pe care au luat-o membrii familiei Sanders, identificată ca fiind a lor, şi o pradă formată din obiecte, cum ar fi: o trusă de sculptură, cleşti de zahăr, feţe de masă, cîteva duzini de batiste, solniţe, sticluţe cu parfum, cîrlige pentru draperii, o perie de păr, prosoape turceşti, mănuşi, un burete, două ceasuri şi o pudrieră.
Fata a fost arestată şi pusă sub acuzare la Judecătoria poliţienească din Derby Borough, pentru incendiere şi furt. Ea a recunoscut furturile, însă şi-a susţinut nevinovăţia în ceea ce priveşte incendiile. Dar, cum era atît de clară aparenţa unei legături între furturi şi incendii, care, dacă ar fi distrus complet casa, ar fi acoperit furturile, au fost menţinute ambele acuzaţii.
Totuşi, ceea ce iese în evidenţă nu este numai faptul că au avut loc furturi şi apoi incendii; au dispărut atît de multe lucruri, încît - dacă gospodăria celor doi Sanders era una uriaşă - s-ar fi simţit lipsa unora dintre ele, exceptînd situaţia în care toate ar fi fost furate în acelaşi timp. Nu am nici un motiv să cred că soţii Sanders aveau un asemenea nivel de trai, încît să le fie furate lucruri de valoare din casă, fără ca ei să-şi dea seama. Dovezile indicau un jaf mare, plus intenţia fetei de a da foc casei pentru a-l acoperi. Avocatul Emmei Piggott a arătat că ea nu a fost deloc în preajma imobilului, la primul incendiu, şi că, atunci cînd a izbucnit cel de-al doilea incendiu, se afla pe stradă, întorcîndu-se după o seară liberă. Tot menajera le atrăsese atenţia vecinilor că ieşea fum pe una din ferestre. Cazul era prea complicat pentru o judecătorie poliţienească, aşa că a fost lăsat pentru sesiunea de vară a Curţii cu juri. „Derby Mercury“, 19 iulie, procesul fetei a fost reluat (,,Sesiunea de vară a Curţii din Derbyshire“ – Drewry’s „Derby Mercury“, 19 iulie 1905, pg. 6 c. 4-7). Acuzarea a continuat să susţină că incendiile nu pot fi explicate decît dacă provin dintr-o sursă incendiatoare, deoarece motivul fetei de a pune foc a fost evident, iar ea a furat cu atîta nesăbuinţă, fiindcă plănuise o distrugere totală, care ar fi justificat tot ceea ce lipsea.
Din nou, avocaţii apărării au demonstrat că fata nu avea cum să stîrnească incendiile. Astfel, acuzaţia de incendiere a căzut. Emma Piggott a fost condamnată la 6 luni de muncă silnică, pentru furt (,,Presupusă incendiere şi furt“ – „Drewry’s Derby Mercury“, 8 martie 1905, pg. 4 c. 5).
În ziua de 2 decembrie 1919, Ambrose Small, din Toronto, Canada, a dispărut. Se ştia că se afla în biroul său, între orele 5 şi 6 seara ale zilei de 2 decembrie, în clădirea Toronto Grand Opera House, al cărei proprietar era. Nimeni nu l-a văzut părăsindu-şi biroul. Nimeni - cel puţin nici o persoană a cărei mărturie să poată fi acceptată - nu l-a văzut, în acea seară, în afara clădirii. Au existat zvonuri despre o femeie. Dar Ambrose Small a dispărut şi a lăsat mai mult de 1 milion de dolari în urmă (Edward H. Smith, New York: „Dial Press“, 1927, 237-56). Apoi, John Doughty, secretarul lui Small, a dispărut şi el.
Cutiile depozitelor de tezaur ale lui Small au fost deschise de către d-na Small şi alţi administratori ai domeniului. În cutii se aflau acţiuni, valorînd 1.125.000 de dolari. A fost făcut un inventar. Conform acestuia, lipsea suma de 105.000 de dolari. S-a făcut o investigaţie, în urma căreia titluri de rentă, în valoare de 105.000 de dolari, s-au găsit ascunse în casa surorii lui Doughty. Vestea dispariţiei lui Ambrose Small s-a răspîndit peste tot în lume, apărînd oferte de recompensă pe pagini mari de ziar. Se ştie doar că se afla în birou, iar dintr-o dată a dispărut. Doughty a fost căutat şi el, dar nu numai că a dispărut, a făcut tot ceea ce a putut pentru a se face nevăzut. Însă i s-a dat de urmă într-un oraş din Oregon, unde trăia sub numele de Cooper. A fost adus înapoi, în Toronto, unde a fost pus sub acuzare pentru furtul titlurilor şi pentru că l-ar fi răpit pe Small, ca să-şi acopere fapta. Argumentul acuzării a fost că Ambrose Small, bogat, sănătos şi fără probleme importante cunoscute, nu avea nici un motiv să dispară şi să lase 1.125.000 de dolari în urmă, dar secretarul său, delapidatorul, avea motiv să-l răpească. Acuzarea nu a arătat că Small a fost luat, pe nevăzute şi neauzite, din biroul său, unde se afla înconjurat de asistenţi. A încercat să arate că Small şi-a părăsit biroul, deşi nimeni nu l-a văzut plecînd, presupunînd că a fost răpit, fără martori, de pe stradă. Un puşti, vînzător de ziare, a declarat că l-a văzut pe Small pe o stradă din apropiere, între orele 5 şi 6, în seara de 2 decembrie, însă tatăl băiatului a contrazis această mărturie. Un alt vînzător a declarat că, în acea seară, după ora 6, Small a cumpărat un ziar de la el, dar, la interogatoriu, acest băiat a admis că nu era sigur de dată. Părea că exista o legătură între delapidare şi dispariţie, care, dacă nu ar fi fost făcut inventarul, ar fi acoperit furtul; dar acuzaţia de răpire a căzut. Doughty a fost găsit vinovat pentru delapidare şi condamnat la 6 ani de închisoare, în penitenciarul din Kingstone. În „News of the World“ (Londra), din 6 iunie 1926, există un articol despre cîteva „împrejurări care s-au suprapus în mod straniu“ („Coincidenţă curioasă“ „News of the World“ - Londra - 6 iunie 1926, p.6 c. 2).
Într-un spaţiu public, în plină zi, a murit un om. Pe trotuar, în faţa Teatrului Gaiety, din Londra, Henry Arthur Chappell, şeful Departamentului de răcoritoare al teatrului, a fost găsit mort. A avut loc o examinare post-mortem, realizată de către un faimos patolog, profesorul Piney. Craniul bărbatului era fracturat. Profesorul Piney a opinat că, dacă Chappell ar fi căzut pe spate, din pricina unui atac de inimă, s-ar fi putut justifica fracturarea craniului, dar a adăugat că, deşi a găsit semne ale unei uşoare boli de inimă, aceasta nu i-ar fi putut provoca un leşin. Indiciile arătau clar că a fost comisă o crimă. Poliţia a cercetat cazul şi a aflat că, nu cu mult timp înainte, fuseseră nişte probleme. O tînără, Rose Smith, angajată la unul din standurile cu răcoritoare, fusese concediată de către Chappell. Într-o noapte, ea a pus pe treptele casei lui un bilet, în care scria că intenţionează să se sinucidă. Cîteva nopţi mai tîrziu, tînăra a fost arestată în grădina din spatele casei lui Chappell. Era îmbrăcată în haine bărbăteşti şi avea asupra ei un cuţit, chibrituri şi o sticlă cu parafină. Se poate presupune că era pornită pe crimă şi incendiere, dar a fost pusă sub acuzare pentru încălcarea proprietăţii şi condamnată la 2 luni de muncă silnică. S-a aflat că Chappell a murit în ziua în care fata a fost eliberată din închisoare. Rose Smith a fost arestată. Arthur Chappell nu avea un alt duşman. În ziua eliberării acesteia, el a murit. Totuşi, acuzaţia a căzut. Un inspector de Poliţie a depus mărturie că, la ora morţii lui Chappell, Rose Smith se afla în adăpostul pentru deţinuţi.
Ambrose Small a dispărut, dar numai unei singure persoane îi putea fi atribuit un mobil pentru dispariţia lui, îi puteau fi imputate incendiile din casa din Derby şi presupusa asasinare a lui Henry Chappell. Dar, date fiind verdictele din toate aceste cazuri, semnificaţia lor arată că a fost doar o coincidenţă între motive şi evenimente.
Înainte de a mă ocupa de cazul lui Ambrose Small, am fost atras către el printr-o altă aparentă coincidenţă. Pare atît de absurd că ar putea exista vreun înţeles în ea, încît, influenţat de o vastă experienţă, m-am gîndit serios la aceasta. Cu 6 ani înaintea dispariţiei lui Ambrose Small a dispărut Ambrose Bierce. Ziarele din lumea întreagă au făcut mare caz de dispariţia lui Ambrose Bierce. Cum ar fi fost posibil ca dispariţia unui Ambrose din Texas să aibă de-a face cu dispariţia unui alt Ambrose, din Canada? Avea cineva o colecţie de persoane numite Ambrose? Există în aceste întrebări o aparenţă copilărească, ce m-a făcut să îi acord atenţie şi mult respect.
Ziarul londonez „Lloyd’s Sunday News“, din 20 iunie 1920, scrie că, lîngă oraşul Stretton, Leicestershire, a fost găsit cadavrul unei cicliste, Annie Bella Wright („Cazul Bella Wright continuă să fie un mister deplin“. „Lloyd’s Sunday News“, 20 iunie 1920, pg. 3 c. 6), care a murit din cauza unei răni la cap. Corespondentul care a scris articolul era un tip lipsit de logică, el introducînd în cadrul expunerii o circumstanţă irelevantă. Astfel, avînd bănuiala vagă a unei corelaţii nelămurite, a notat că, pe un cîmp, nu departe de locul unde zăcea trupul fetei, a fost găsit cadavrul unei ciori. Explicaţia-coincidenţă era inertă, lipsită de orice forţă, însă suferea de teama instinctivă că dogma ştiinţifică va fi pusă în pericol. Aceasta este, desigur, o etichetare, care, uneori, se potriveşte. Cu ceva timp în urmă, am notat cazul unor detectivi care îl căutau pe un bărbat cu ochelari, numit Jackson, acesta fiind arestat în Boston. Dar el nu era acel Jackson pe care îl căutau ei, şi, în cel mai scurt timp, l-au prins pe ochelaristul lor, Jackson, în Philadelphia. Nu am dezvoltat niciodată această temă - cum ar fi, dacă există un Murphy cu buză de iepure, în Chicago, trebuie să existe şi un alt Murphy, cu buză de iepure, altundeva. Ar fi o idee plăcută pentru optimişti, care cred că existenţa noastră este una echilibrată. Tot ce pot să spun este că nu am confirmarea. Revenim la cadavrul unei fete şi al unei ciori şi, răsfoind paginile ziarelor, am dat peste această informaţie: „Cadavrul unei femei, găsit în Rîul Dee, în apropierea oraşului Eccleston - Londra“, „Daily Express“, 13 iunie 1911 („Două femei înecate“, Londra, „Daily Express“, 13 iunie, 1911, pg. 5 c. 4). Iar în apropiere a fost găsit trupul neînsufleţit al unei alte femei. Una dintre ele locuia în Eccleston; cealaltă era venită, în vizită, din Insula Man. Nu se cunoşteau. Pe la ora 10, în dimineaţa de 10 iunie, au plecat de acasă din părţi opuse ale oraşului. („Misterul a două cadavre găsite în deşert“ „New York American“, 20 octombrie 1929, pg. 2 c. l).
În Deşertul Coachella, lîngă Indio, au fost găsiţi 2 bărbaţi morţi, la o distanţă de aproximativ 100 de metri unul de celălalt. Unul fusese locuitor din Coachella, iar celălalt nu a fost identificat. „Autorităţile cred că nu a existat nici o legătură între cele două decese“. În „New York Herald“, din 26 noiembrie 1911, există un articol despre spînzurarea a 3 bărbaţi, pentru asasinarea lui Sir Edmund Berry Godfrey, pe Greenberry Hill, Londra. („Curiozităţi ale coincidenţei“ „New York Herald“, 26 noiembrie 1911, mag., p. 6). Numele criminalilor erau Green, Berry şi Hill. Aceasta poate părea o simplă întîmplare. Totuşi, este posibil să nu fi fost nici o coincidenţă, ci doar un calambur crud, combinat cu crimă. „New York Sun“, 7 octombrie 1930, menţionează braţul zdrobit de un tractor („New York Sun“, 7 octombrie 1930. „Daily News“, Londra, 19 august, 1910) al lui William Lumsden, din Roslyn, Washington. Era cea de-a treia persoană, din 3 generaţii, în familia sa, care îşi pierdea braţul stîng.
Morţi inexplicabile prin înec în Douglas Harbor, Insula Man. În „Daily News“, Londra, 19 august 1910, se spune că trupurile neînsufleţite ale unor tineri au fost găsite în port. Erau cunoscuţi ca un „cuplu“, iar înecul ar fi fost de înţeles, dacă ar fi fost vorba despre o emoţie comună şi, de asemenea, dacă nu ar fi fost găsit şi cadavrul unui bărbat de vîrstă mijlocie, „despre care nu se ştia să aibă vreo legătură cu ei“.
„Daily Chronicle“, Londra, 10 septembrie 1924 - „Lîngă Saltdean, Sussex, dl. F. Pender, avînd 2 pasageri în ataş, s-a ciocnit de un stîlp, toţi fiind răniţi grav“. Pe un cîmp, pe marginea drumului, a fost găsit cadavrul unui cioban, care nu avea nici o legătură cu accidentul.
Un caz din 14 iunie 1931 este prezentat în „Homes News“ (Bronx), din 15 iunie („Un bărbat moare de inimă, pe o bancă, în Parcul Harlem“, Bronx, „Homes News“, 15 iunie 1931, p. 2 c. 5): „Cînd poliţistul Talbot, de la secţia E., din Strada 126, a mers în Parcul St. Morris, la ora 10 a.m., să-1 trezească pe un bărbat aparent adormit pe o bancă din apropierea intrării dinspre Strada 124, a descoperit că acesta era mort. Dr. Patterson, de la Spitalul Harlem, a spus că moartea a fost, probabil, provocată de o problemă la inimă“. „New York Sun“, 15 iunie - la puţin timp după descoperirea acestui cadavru pe bancă, un alt bărbat mort a fost găsit în apropiere („Doi morţi pe bănci...“ „New York Sun“, 15 iunie 1931, p. 21 c. 7-8).
Sînt două articole care seamănă cu povestirile anterioare şi care mi-ar plăcea să fie luate în considerare împreună. În noiembrie 1888 („St. Louis Globe-Democrat“, 20 decembrie 1888), 2 locuitori ai Birmingham-ului, Alabama, au fost asasinaţi, iar cadavrele lor au fost găsite în pădure („Crimele din Birmingham“ - „St. Louis Globe-Democrat“, 20 decembrie 1888, p. 4 c. 4). Apoi a apărut un alt mister, încît celelalte două crime au fost ignorate. În pădure, lîngă Birmingham, a fost găsit un al treilea cadavru. Dar acesta era trupul unui necunoscut. „Corpul zace, neidentificat, la Pompele Funebre. Nici unul dintre cei care au încercat să-l identifice nu-şi aminteşte să-l fi văzut pe om în viaţă, iar recunoaşterea lui pare imposibilă. Mortul era, în mod evident, un om înstărit, dacă nu bogat, însă ce căuta în locul unde a fost găsit cadavrul este o enigmă. Cîţiva dintre cei care au văzut trupul neînsufleţit cred că bărbatul venea din străinătate. Oricum, era cu desăvîrşire necunoscut în această zonă, şi sosirea lui acolo trebuie să fi fost la fel de misterioasă precum moartea sa“.
Am notat aceste împrejurări pur şi simplu ca pe o enigmă. Dar, cînd o situaţie se repetă, o observ cu cel mai viu interes. Această situaţie se referă la nişte crime locale şi la apariţia cadavrului unui necunoscut, ce nu părea a fi un vagabond.
Ziarul „Philadelphia Public Ledger“, din 4 februarie 1892, relatează despre o crimă ce a avut loc lîngă Johnstown, Pa., unde un bărbat şi soţia lui, numiţi Kring, au fost măcelăriţi, iar trupurile lor arse („Crime misterioase“, „Philadelphia Public Leader“, 4 februarie 1892, p. 5, c. 8). Apoi, în pădure, lîngă Johnstown, a fost găsit trupul unui necunoscut. Bărbatul era bine îmbrăcat, dar nu a putut fi identificat. Un alt cadavru a fost descoperit, „bine îmbrăcat şi fără nici un mijloc de identificare“.
În oraşul Derby, Anglia - „Derby Mercury“, din 15 mai 1905 - au avut loc evenimente care, pentru cei lipsiţi de perspicacitate, vor părea că nu au nimic de-a face cu piersicile, sau cu succotash-ul („O epidemie misterioasă“ - „Drewry’s Derby Mercury“, 31 mai 1905, p. 7, c. 5). La o şcoală de fete, acestea, după ce ţipau, leşinau brusc. Vor fi cititori care se vor gîndi la aspectele prezentate mai sus, adică piersicile şi succotash-ul, şi nu vor şti la ce mă refer. Vor fi alţii care vor vedea în ele „simbolism“ şi îmi vor trimite felicitări, iar eu nu voi şti la ce se referă.
În 5 zile, au fost 45 de cazuri de fete, care ţipau şi se prăbuşeau fără cunoştinţă. „Fetele erau excesiv de slăbite şi a trebuit să fie duse acasă“. Se bănuia că ceva necunoscut era prezent acolo, gaze toxice, sau vapori, dar au fost plasaţi şoareci în clase şi nu au fost afectaţi. Apoi, explicaţia ştiinţifică a fost „psihoză în massă“. Nemaiavînd şi alte date cu care să lucrez, mi se pare că această explicaţie este o descriere potrivită. Dacă o fată a leşinat prin empatie, o alta şi-a pierdut, şi ea, cunoştinţa. Această teorie este, în mare măsură, în acord cu impresiile noastre despre natura umană - care vede, mănîncă, miroase, gîndeşte, iubeşte, urăşte, vorbeşte, se îmbracă, citeşte şi realizează intervenţii chirurgicale la modul contagios - şi ne gîndim atunci că 43 de fete şi-au pierdut cunoştinţa din mimetism involuntar. Există persoane mature care se pot simţi superioare unei asemenea isterii, dar multe dintre ele nu sînt prea conştiente.
În „Brooklyn Eagle“, din 1 august 1894, găsim o relatare despre „psihoză în massă“ („Fatalitate enigmatică la o vie“, „Brooklyn Eagle“, 1 august 1894, p. 3, c. 7). În acest caz, de asemenea, mi se pare că descrierea se potriveşte. Avînd în vedere felul în care trăiesc oamenii, este natural, pentru ei, să moară prin mimetism.
În iulie 1894, a fost teroare la o mare vie, în Collis, lîngă Fresno. Cineva de la această vie a căzut mort din pricina unui „atac de cord“. Altcineva a căzut şi el, ca secerat, o a treia victimă s-a prăbuşit şi era pe moarte. Nu a fost prezent, la faţa locului, nici un savant care să ofere o explicaţie solidă şi de neclintit. Poate o să vi se pară amuzant, dar oamenii de la această vie au crezut că se petrece ceva supranatural şi au fugit. „Toată lumea a părăsit locul, iar autorităţile se pregătesc să înceapă investigaţiile. Încă nu s-au găsit date, în plus, referitoare la acest subiect“. Aceasta este experienţa obişnuită după un anunţ de genul „deschiderea unei investigaţii“.
Dacă ceva nu poate fi descris în nici un alt fel, atunci poartă numele de „psihoză în massă“. În oraşul Bradford, Anglia, într-o casă de pe Strada Columbia, la 1 martie 1923, a avut loc unul din acele evenimente ce ofereau prilejul unor invidii, bucurii şi gelozii, mai mult sau mai puţin veninoase, care se combină într-o stare despre care se spune că este „bine dispus“. Este vorba de o nuntă. Murmurul difuz al acestei petreceri s-a transformat, brusc, în demenţă. Se auzeau ţipete, iar oaspeţii se prăbuşeau la podea, inconştienţi. Clopote de nuntă au devenit sirenele ambulanţelor, şi 4 persoane au fost duse la spital. Acest eveniment a fost descris în ziarele londoneze şi, deşi pare straniu, a părut că explicaţia convenţională de „psihoză în massă“ i se potrivea.
„Yorkshire Evening Argus“ a publicat, în Bradford, la 3 martie 1923, anumite detalii referitoare la încăpăţînarea de a nu accepta orice explicaţie convenţională: oameni, din case învecinate, au fost afectaţi de această „maladie misterioasă“ („The Bradford Daily Argus“, sau „Yorkshire Evening Argus“, din 3 martie 1923). Au fost publicate numele cîtorva familii, ai căror membri erau doborîţi, în mod inexplicabil - Downing, Blakey, Ingram.
Dacă oameni, în case diferite şi fără contact unii cu ceilalţi, şi nu chiar în situaţia de a-şi „transmite“ psihoza, toţi dintr-o singură comunitate măruntă, au fost afectaţi în mod similar, pare clar că aici e un caz de expunere comună la ceva otrăvitor, sau, oricum, nociv. Desigur, a fost luată în considerare şi o scăpare de gaze; dar nu se simţea nici un miros de acest gen. Nu a fost descoperită nici o scurgere de gaze. A avut loc obişnuita investigaţie, care precede uitarea. Cineva a sugerat că „misterioasa maladie“ a fost provocată de gazele arse, care ieşeau pe coşul unei fabrici din apropiere. Ştiu că nunta a fost evenimentul principal, dar nu cred că un coş de fabrică, ce nu fusese utilizat de mult timp, a început, deodată, să fumege la o petrecere de nuntă. Un reporter al ziarului „Argus“ a scris că inspectorii din Sănătate au respins această sugestie, dar el a cercetat şi a detectat un miros neobişnuit în vecinătate.
În acest caz, din Bradford, nu era vorba de nici un miros de gaz. Am notat un episod din Londra, în care se simţea miros de gaz. Totuşi, cazul nu este mai puţin misterios. În ziarul londonez „Weekly Dispatch“, din 12 iunie 1910, este numit „unul dintre cele mai remarcabile şi enigmatice cazuri de intoxicaţie cu gaz, care au avut loc în Londra, în ultimii ani“ („Intoxicaţie misterioasă cu gaz“, „Weekly Dispatch“, Londra, 12 iunie 1910, p. 1, c. 3). Dimineaţa, devreme, în ziua de 10 iunie, o femeie a telefonat la Secţia de Poliţie, spunînd că ea crede că a avut loc o scăpare de gaze. Un poliţist a mers la acea casă, care se afla în Strada Neale (Holborn). El a constatat presupusa scurgere alarmantă şi a bătut la uşile unui alt etaj din casă. Nu a primit nici un răspuns şi a spart o uşă, găsindu-i pe locatari fără cunoştinţă. În 2 case învecinate au fost găsite 4 persoane în stare de inconştienţă. O împrejurare, considerată ieşită din comun, a fost aceea că, între cele 2 case se mai afla una, în care nimeni nu a fost afectat şi unde nu se simţea nici un fel de miros. Compania de gaze şi-a trimis oamenii, care au căutat scurgerea, însă a fost în zadar. Gazele au doborît ocupanţii a 3 case, însă, conform ziarului local „Holborn Guardian“, compania de gaze, o săptămînă mai tîrziu, încă nu fusese capabilă să-i descopere sursa („Misterioase gaze toxice în Long Acre“ – „Holborn Guardian“, Londra, 17 iunie 1910, p. 5, c. 5), concluzia muncitorilor „angajaţi de cîteva ore în depistarea scăpărilor de gaze“ fiind că ele proveneau dintr-o canalizare.
În decembrie 1921, s-a petrecut ceva în satul Zetel, Germania („Daily News“, Londra, 2 ianuarie 1922). („Intoxicaţie cu gaze inexplicabilă“, „Daily News“, Londra, 2 ianuarie 1922, p. 5, c. 5). Evenimentul a avut loc pe străzile satului. Cineva s-a prăbuşit fără cunoştinţă. Într-un atac de panică, explicat în termeni de „psihoză în massă“, alte persoane au căzut fără cunoştinţă. „Pînă acum, nu s-a făcut lumină în ceea ce priveşte acest mister“. S-a considerat că „un curent de vreun fel“ a trecut prin sat. Aceasta seamănă cu ceea ce s-a petrecut în El Paso, Texas, 19 iunie 1929 („New York Sun“, 6 decembrie 1930). („Savanţii de aici sînt şi ei uimiţi“ – „New York Sun“, 6 decembrie 1930, p. 2, c. 6-7). Zeci de persoane s-au prăbuşit, inconştiente, pe stradă, iar cîteva au murit. Orice s-a întîmplat aici, a fost numit „o miasmă mortală“. Iar legătura merge mai departe, la zecile de morţi în ceaţă, în Meuse Valey, Belgia, 5 decembrie 1930. Şi, uite aşa, cineva poate începe, uşurel şi logic, cu problemele de la o şcoală de fete şi să încheie cu o discuţie pe teme meteorologice.
„Lloyd’s Weekly News“, Londra, 17 ianuarie 1909 - o povestire din oraşul caucazian Baku („Misterios pe insulă“ – „Lloyd’s Weekly News“, 17 ianuarie 1909, p. 21, c. 6). M. Krassilrukoff şi 2 însoţitori au plecat într-o excursie de vînătoare, pe Insula Nisipurilor, în Marea Caspică. Nu s-a mai auzit nimic de ei şi a fost declanşată o investigaţie. Cei care îi căutau au găsit trupurile a 3 bărbaţi, zăcînd în poziţii care indicau că muriseră fără luptă. Nu aveau urme de răni; nu aveau hainele răvăşite. La autopsie nu a fost găsită
nici o urmă de otravă. „Medicii, deşi nu sînt
întrutotul de acord cu această viziune, se gîndesc că bărbaţii au fost sufocaţi“.
„Observer“, Londra, 23 august 1925 - „O tragedie misterioasă este anunţată din Munţii Tatra polonezi, de lîngă staţiunea balneară Zakopane („Un mister montan“ - „Observer“, Londra, 23 august 1925, p. 6, c. 6). Un grup, format din dl. Kasznika, judecătorul Curţii Supreme, soţia sa, fiul lui, de 12 ani, şi un tînăr student la Universitatea din Cracovia, a pornit, pe o vreme bună, într-o excursie în munţii învecinaţi. Două zile mai tîrziu, 3 dintre ei au fost găsiţi morţi“. D-na Kasznika era în viaţă. Ea a povestit că au urcat pe munte, toţi erau în stare bună, cînd, deodată, au început să se sufoce. „Un vînt sufocant“, a gîndit ea. Au căzut, unul după altul, pierzîndu-şi cunoştinţa. Examinarea post-mortem nu a evidenţiat nimic care să indice moartea prin sufocare, dar nici altceva care să poată stabili clar cauza morţii. „Unele ziare sugerează o crimă, însă cazul rămîne, mai departe, un mister“.
Au existat cazuri care au fost numite misterioase, deşi ele par destul de explicabile în circumstanţele cunoscute ale activităţilor umane. Vezi o povestire în „New York World Telegram“, din 9 martie 1931: aproximativ 30 de femei şi bărbaţi, aflaţi la lucru în fabrica societăţii Howard Clothes, Strada Nassau, Brooklyn - teroare neaşteptată şi panică în rîndul acestor oameni, care s-au repezit să iasă în stradă („Misterioase gaze toxice pun pe fugă 30 de oameni“ - „New York World Telegram“, 9 martie 1931, p. 3, c. 3-4). Spaţiul a fost invadat de un miros pătrunzător şi greţos. În stradă, bărbaţi şi femei au leşinat şi au continuat să meargă, clătinîndu-se, rătăcindu-se prin apropiere, într-o stare de semiconştienţă. Mulţi dintre ei au fost duşi în magazine şi li s-a acordat primul ajutor pînă la sosirea ambulanţelor. Fenomenul a avut loc la etajul al 2-lea al clădirii Cary, ocupată de fabrica de îmbrăcăminte. Nimeni nu a fost afectat în celelalte părţi ale clădirii. Toate dispozitivele de gaze din fabrică erau intacte. Nici o bombă cu gaze nu a fost găsită. De fapt, nu s-a găsit nimic. Dar, ţinînd cont de multele delicte ale acelei perioade, este uşor de suspectat că, într-un fel oarecare, ca o expresie a urii umane ce stătea la baza sabotajelor industriale, un volum de gaz toxic a fost descărcat în această fabrică. Şi este posibil ca, vorbind despre răzbunări, să fim pe urmele unei exprimări generale, chiar dacă ne gîndim la o ură care-i poate ajunge pe oameni, departe, pe coasta unui munte.
În mintea oamenilor există şi astăzi impresia că termenul „sinistru“ nu are semnificaţie decît pentru rebusişti. Sînt abisuri inexplicabile, dar ele sînt acoperite de terminologie. Patru persoane de la o nuntă au fost duse la spital. Păi, dacă nu cumva cineva a glumit, amestecînd bucăţi de cărămidă printre confetti, atunci a fost, din nou, îngheţata şi otrăvirea cu ptomaină (Ptomaină, n. trad. – substanţă toxică azotată, rezultată din putrefacţia materiilor organice de origine animală). Este aşa o satisfacţie să oferi astfel de explicaţii şi să arăţi că ştii ceva mai mult decît să accentuezi p-ul în ptomaină, încît, probabil, imense gropi de prostie vor fi mereu acoperite de pedanterii slăbuţe. Cuvîntul asfixiere a ademenit armate de suspiciuni, care ar fi, categoric, împotriva unei asemenea explicaţii comune, precum „intoxicaţie cu gaz“.
„New York Sun“, din 22 mai 1928: o povestire din oraşul Newton, Mass („New York Sun“, 22 mai 1928). În acest oraş, un medic a fost chemat, prin telefon, în casa lui William M. Duncan. Nu 1-a întîmpinat nici o persoană la uşă, dar a intrat. A strigat, dar nu a răspuns nimeni. Părea că nu este nimeni acasă, dar a parcurs camerele. A ajuns la o încăpere unde, pe podea, zăceau 4 trupuri. Nu se simţea miros de gaz, dar medicul a intervenit asupra celor 4, ca în cazurile de asfixiere, iar ei şi-au revenit şi au încercat să explice ce s-a întîmplat. Duncan a mers în camera lui şi, în timp ce intra, a căzut inconştient. Întrebîndu-se de ce întîrzia, soţia lui l-a urmat, dar s-a prăbuşit şi ea. Unul dintre fii a venit după mama lui şi, cînd a intrat în cameră, a căzut, fără cunoştinţă, la podea. Celălalt fiu a venit, din întîmplare, în cameră, şi a simţit că îl copleşeşte ceva. Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, s-a împleticit pînă la telefon. Explicaţia medicului a fost „psihoză în massă“.
Este posibil ca unii cititori ai ziarului „Sun“ să fi lecturat, şocaţi, pînă au ajuns la această explicaţie, apoi au exclamat uşuraţi: „A, sigur! Psihoză în massă“.
Există o continuitate a tuturor lucrurilor, care face, din clasificări, ficţiuni. Numai că întreaga cunoaştere umană depinde de reglementări. Şi, atunci, toate cărţile ştiinţifice, teologice, filozofice, sînt doar literare.
(va urma)
CHARLES FORT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu