#CentenarulRosu: Dispariţia mărcilor româneşti, de la ţigările “Carpaţi” şi “Mărăşeşti”, până la ciocolata Kandia

Cele mai multe mărci din perioada comunistă nu au trecut proba timpului. Şi putem vorbi aici de fabrica de ţigarete care producea “Carpaţi” şi “Mărăşeşti”, sau de fabrica de pălării Paltim. În graba de a închide tot, la fabrica de pălării au rămas cutii întregi cu produse. Urmează #CentenarulRosu.

Istoria fabricii din Tg-Jiu unde să făceau ţigările ”Carpaţi” şi ”Mărăşeşti”

Fabrica de Ţigarete din Tg- Jiu era una dintre cele mai renumite. Aici se produceau mărcile “Carpaţi”, “Mărăşeşti” sau “Snagov”. De la colosul economic, azi nu a mai rămas mare lucru. Închiderea fabricilor comuniste a făcut ca în Târgu Jiu să se ajungă şi la glorioasa rată a şomajului de 14%, scrie Mediafax.

„În 1957, când m-am angajat la Fabrica de Ţigarete, eram 900 de salariaţi. În 1990, când am ieşit la pensie, erau 1200. Reparaţia capitală s-a făcut când încă eram acolo, prin 1985-1986, atunci s-au făcut din nou drumurile, instalaţia electrică, au fost aduse utilaje noi din Cehoslovacia. Mergea extraordinar de bine şi aveam cerinţe mari. Era o fabrică foarte frumoasă, vestită pentru mărcile autohtone. Nu-mi vine să cred că s-a ales praful”, povesteşte Elena Diaconescu, fostă contabilă la fabrica de ţigări din Târgu-Jiu.

Fabrica de Ţigarete şi-a deschis porţile, la Târgu-Jiu, în 1940, iar timp de aproape 65 de ani a fost singura sursă de venit pentru mii de oameni. Declinul a venit după anul 2000, când a început privatizarea. În 2004, Societatea Naţională Tutunul Românesc SA a devenit Galaxy Tobacco. Deşi cifrele arătau succesul, în 2006 fabrica îşi închide porţile, pentru ca la începutul anului 2016, New Century Development, deţinută majoritar de firma Galaxy Tobacco, controlată indirect de omul de afaceri Ioan Niculae, să intre în insolvenţă.

Galaxy Tobacco a început să se confrunte cu probleme la toate sucursalele din ţară, în perioada aderării României la Uniunea Europeană, acestea fiind legate de modificarea reglementărilor fiscale în domeniul tutunului, precum şi introducerea taxei pe viciu.

”Firma se numeşte New Century Development şi este în insolvenţă din 28 ianuarie 2016. Trebuie să fie un plan de reorganizare, fiind în insolvenţă. La noi au achitat, în urmă cu ceva timp, în primul trimestru, o sumă destul de importantă de bani, deci nu sunt probleme din acest punct de vedere. Tot ce funcţionează acolo se află în chirie la această societate şi pentru tot ce se strânge ca şi chirie, lichidatorul judiciar este cel care dispune plăţile. În primul trimestru, a achitat aproximativ 20.000 de lei. Planul de reorganizare implică şi obligaţiile pe care le are societatea”, a declarat Aurel Popescu, primarul interimar al municipiului Târgu-Jiu.

Doar clădirile au mai rămas dintr-o industrie care număra cândva peste o mie de angajaţi. Câteva dintre acestea au fost închiriate. În unul din spaţiile aflate în proprietatea societăţii New Century Development, a fost amenajat, din 2007, sediul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) Gorj. Într-o altă clădire se află câteva firme de mici dimensiuni. Paznicul avertizează, încă de la intrare, că fotografierea este interzisă, din motivul cunoscut: ”Este proprietate privată”.

”A fost o fabrică foarte bine organizată. Am început cu Carpaţi, Plugarul, Mărăşeşti, până la Amiral, Snagov. Eu nu fumam, iar mirosul m-a afectat şi pe mine, am făcut un fel de astm din cauza inhalării mirosului”, a povestit, pentru MEDIAFAX, Elena Diaconescu, în vârstă de 78 de ani, fosta contabilă a uzinei de tutun.

Numărul şomerilor a crescut spectaculos, după închiderea fabricilor importante din Târgu-Jiu. Dacă în 1996 erau înregistraţi 4708 şomeri, începând cu 1997 au început concedierile colective de personal, cu preponderenţă din sectorul minier, punctul culminant fiind atins în 1999, când erau 25.307 şomeri şi o rată a şomajului de 14 %.

În prezent, Gorjul figurează, în evidenţele AJOFM cu 11.339 de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. ”Aveam fabrica de sticlă, fabrica de mobilă, care se numea combinatul de prelucrare a lemnului, Unirea- fabrica de cărămidă, fabrica de ţigarete, combinatul de liant şi azbociment Bârseşti şi exemplele pot continua. Judeţul Gorj a avut printre cele mai diversificate fabrici, fabrică de cauciuc, de mobilă, de cărămidă, de bere. Eram unul dintre cele mai industrializate judeţe, aveam foarte diversificat totul. În prezent, avem 11.339 de şomeri, iar rata şomajului este 8,24%”, a declarat pentru MEDIAFAX, Romeo Chiriac, directorul AJOFM Gorj.



Timişoara: Clădirea în care funcţiona Kandia, cea mai veche fabrică de ciocolată, demolată

Clădirea în care a funcţionat fabrica de ciocolată Kandia, cea mai veche fabrică de ciocolată din România, a fost demolată în anul 2015. Fabrica a fost înfiinţată în anul 1890, iar în 2003, după ce a fost absorbită de o companie din Bucureşti, fabrica din Timişoara s-a închis. A rămas doar brandul.

Kandia a fost înfiinţată în anul 1890 ca atelier de zaharicale, de către Latter Mor, în care lucrau în jur de opt muncitori. Latter Mor a numit-o “Fabrica de bomboane şi ciocolată”, iar micul atelier a crescut de la an la an. Abia din anul 1895 putem vorbi de o adevărată fabrică pentru producerea celor mai simple bomboane, cu scopul satisfacerii cererii din Timişoara şi din apropiere, proprietari fiind Latter Mihai şi fratele său, Mor.

În anul 1909, fabrica, în care lucrau 70 de muncitori, a fost preluată de o societate anonimă pe acţiuni sub conducerea Băncii Timişoara şi Societăţii Comerciale de acţiuni Timişoara şi este denumită Prima Fabrică de Bomboane cu fierbere aburi din Austro-Ungaria. Numele de “Kandia” l-a primit în anul 1917 şi este prima fabrică de ciocolată de pe teritoriul României de astăzi.

Kandia a cunoscut o dezvoltare formidabilă în perioada interbelică, când a început să livreze produse în Banat, în Transilvania, dar şi în Bucovina şi Basarabia. Numărul muncitorilor ajunsese la 300, fabrica producând vagoane întregi de bomboane şi ciocolată. În scurt timp, Kandia a ajuns să producă bomboane de ciocolată din ce în ce mai fine, rivalizând cu bomboanele din celelalte ţări europene.

După naţionalizarea din anul 1948, a fost înfiinţată Întreprinderea de Produse Zaharoase Bucureşti, care a inclus mai multe fabrici de ciocolată din ţară, dar cea din Timişoara şi-a păstrat renumele, aici lucrând peste 800 de oameni.

Înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, fabrica de ciocolată Kandia avea în jur de 1.500 de angajaţi, însă, în anii postdecembrişti, fabrica a fost împinsă spre faliment. Privatizarea fabricii de ciocolată Kandia a început în anul 1998. În 2003, Excelent Bucureşti preia 60% din capitalul fabricii de ciocolată Kandia din Timişoara, iar brandul Kandia este relansat printr-o amplă campanie de informare. În anul 2004, Kandia a fost absorbită de compania din Capitală, iar proprietarul a hotărât închiderea fabricii din Timişoara şi transferarea la Bucureşti a principalelor mărci fabricate în Banat.

În anul 2007, Kandia-Excelent a devenit parte a grupului Cadbury-Schweppes, cel mai mare producător de dulciuri la nivel mondial, devenind astfel Cadbury România. În 2010, Cadbury România este vândut fondului de investiţii Oryxa Capital, iar compania de dulciuri adoptă numele de Kandia Dulce. În 2012, Kandia Dulce devine cel mai mare producător de dulciuri din România, după ce achiziţionează compania locală Supreme Chocolat.

După anul 2007, terenul pe care se afla fosta fabrică de ciocolată Kandia a ajuns în posesia unei firme din Oradea, iar în anul 2015, clădirea construită în 1924, aflată pe B-dul 16 Decembrie 1989, monument de arhitectură industrială, neclasat, a fost demolată.

Paltim, prima fabrică de pălării din sud-estul Europei, lăsată în paragină

Fabrica de pălării Paltim a fost prima întreprindere de profil din sud-estul Europei, fondată în 1896. Pălăriile realizate la Timişoara au ajuns peste tot, inclusiv la armata Austro-Ungară. În graba de a închide fabrica, în 2007, proprietarii au abandonat în clădire cutii cu pălării.

Fabrica de pălării Paltim a reprezentat un brand al Timişoarei. Întreprinderea a fost înfiinţată în anul 1896, pe locul în care funcţiona atelierul de pălării deţinut de Filip Lenstein. Acesta a reuşit să atragă fonduri din partea unor mari proprietari din Austria şi a realizat noua fabrică, investiţia ridicându-se la suma de 600.000 de coroane. Filip Lenstein a continuat să realizeze pălării în vechiul atelier până în anul 1990, când îşi începe activitatea, într-o clădire nouă, “Prima Societate Bănăţeană de Pălării”, fiind şi prima fabrică de pălării ca societate pe acţiuni din sud-estul Europei. Clădirea principală a fabricii a fost realizată pe malul drept al râului Bega, pe actualul splai Nicolae Titulescu.

Industriaşul Filip Lenstein a început producţia de pălării cu maşini şi specialişti din vestul Europei. În scurt timp, Paltim a devenit o fabrică renumită în ţările din Europa Centrală şi de Vest. Cei 80 de muncitori produceau zilnic aproximativ 60 de duzini de pălării de fetru, de bună calitate, fiind căutate de pătura înstărită a societăţii din întreaga Europă, dar şi din Statele Unite ale Americii sau America de Sud. De altfel, au fost deschise reprezentanţe în capitale europene precum Bucureşti, Budapesta, Paris, Londra sau Viena.

La Timişoara se confecţionau pălării de damă şi bărbăteşti, din diferite materiale, iar modelele erau realizate în pas cu cerinţele pieţei, fiind printre cele mai căutate timp de zeci de ani. În timpul primului război mondial, Paltim a realizat şepci pentru armata Austro-Ungară şi pâslă pentru cizmele militare.

În anul 1938, fabrica de pălării din Timişoara număra 240 de angajaţi şi producea, în special, cloşuri şi pălării din lână şi din păr de iepure, care erau vândute în Europa şi în America. În anul 1948, Paltim a intrat în proprietatea statului, cu denumirea de “Fabrica de Pălării Timişoara”, iar după anul 1952, a produs, în exclusivitate pentru piaţa românească, berete civile, militare şi diferite pălării pe suport termoplastic.

În anul 1990, începe procesul de privatizare, care este finalizat în 1995. În anul 2006, o parte din acţiuni sunt preluate de o firmă din Bucureşti şi a început un scandal între sindicat şi conducerea fabricii. Un an mai târziu, Paltim îşi încetează activitatea.

Europarlamentul Maria Grapini, om de afaceri din Timişoara, a declarat, corespondentului MEDIAFAX, că a făcut parte din consiliul de administraţie al fabricii timp de patru ani, după 1989, şi a avut 1.000 de acţiuni la Paltim.

“Am ţinut foarte mult la fabrică, era una dintre cele mai renumite fabrici din estul Europei, făcea mult export înainte de 1989. Imediat după 1989, am fost numită de minister în consiliul de administraţie şi am stat timp de patru ani, după care fabrica s-a privatizat, cu metoda MEBO. Eu am luat foarte puţine acţiuni atunci, pentru că am spus că este mai corect ca cei care lucrează acolo să fie cumva legaţi de fabrică, aveam 1.000 de acţiuni. Practic, era nimic din sutele de mii de acţiuni de acolo. Dar eram un acţionar şi am aflat din presă de vânzarea Paltim-ului. Oamenii din fabrică au contestat decizia, pentru că trebuia făcută o adunare generală. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic, Paltim-ul a fost vândut şi tradiţia nu s-a mai păstrat”, povesteşte Maria Grapini.

Aceasta îşi aminteşte că, la un moment dat, fabrica de pălării Paltim avea atât de multe comenzi încât de abia reuşea să facă faţă. “Făcea pentru armata din România pălării, dar exporta foarte mult chiar în ţările arabe, în Irak, pentru armată, basca aceea de militar. Se făceau pălării pentru vânători, pentru armată, bascuri pentru armată, erau de calitate. Pe mine m-a surprins că fabrica a fost vândută cuiva care nu a mai continuat activitatea. Eu, dacă vreodată voi renunţa la fabrica de textile, cu siguranţă voi vrea să continue cineva”.

Paltim a murit în plină glorie. Începând cu anul 2004, pălăriile fabricate la Timişoara au fost prezentate în expoziţii organizate în Europa, dar şi la New York sau Los Angeles.

Aurel Mihuţ, preşedintele Filialei Timiş a Blocului Naţional Sindical, este cel care a condus negocierea contractului colectiv de muncă la fabrica de pălării Paltim, negociere în timpul căreia a izbucnit scandalul între sindicalişti şi conducere. Aurel Mihuţ a declarat, corespondentului MEDIAFAX, că fabrica timişoreană s-a închis pentru că au fost “interese şi orgolii”, mai ales că Paltim era pe profit.

“Eu am condus negocierea contractului colectiv de muncă la Paltim şi patronul a încercat asupra mea diferite presiuni să cedez în ceea ce priveşte negocierea, să iese cum vor ei, lucru pe care nu l-am acceptat. Şi finalul a fost pentru el destul de simplu: că nu mai are nevoie de fabrica de pălării, singura din ţară, şi ca dovadă este că a închis-o. Motivul a fost contractul colectiv de muncă, unde sindicatul s-a menţinut pe poziţie şi n-a cedat la negocieri. Fabrica mergea bine, era pe profit, nu au fost probleme. Singurele probleme au fost la negocierea contractului colectiv de muncă, nu s-a dorit să se facă o adevărată negociere: mai las şi eu, mai laşi şi tu şi în final ajungem la un rezultat. Eu m-am luptat pentru acei oameni, pentru că lucrau în nişte condiţii foarte precare, salarii mici”, a povestit Aurel Mihuţ.

Sindicalistul îşi aminteşte că în anul 2007, în momentul în care fabrica de pălării a fost închisă, la Paltim erau angajate circa 200 de persoane. În prezent, clădirea în care şi-a desfăşurat activitatea fosta fabrică a rămas în paragină. De altfel, în anul 2014, Primăria Timişoara a somat proprietarii să înceapă lucrări de reparaţie, pentru că imobilele au ajuns într-un stadiu avansat de degradare. În ultimii zece ani, mai multe spaţii aflate la parter au fost închiriate, iar aici a fost deschis şi un club.

În prezent, în fosta secţie de design şi prototipuri din cadrul fabricii de pălării Paltim funcţionează Ambasada, un centru cultural independent. “Noi am găsit destul de dezolant totul, ce am putut salva sunt nişte mulaje de pălării. Există o cameră în care mai sunt cutii cu pălării şi am propus să le expunem, să facem un mic muzeu cu ce a rămas acolo, dar am fost refuzaţi. Este mare păcat că fabrica s-a închis, pentru că era un brand care avea valoare internaţională şi care era specific locului”, ne-a spus Andreea Iager-Tako, fondator Ambasada.

Moartea lui Carol al II-lea, povestită de soția sa. De ce a refuzat Regele Mihai să vină la înmormântare

Carol al II-lea s-a stins brusc din viaţă, la 4 aprilie 1953, în reşedinţa sa din Estoril, Portugalia. În „Memoriile“ sale, Elena Lupescu descrie cum a decurs ultima zi din viaţa fostului suveran, precum şi refuzul fiului său, Regele Mihai I, de a-l vizita pe patul de moarte.

Carol al II-lea şi Elena Lupescu s-au căsătorit în exil, pe 3 iulie 1947, informează Adevărul.

”Carol scria, se ocupa de corespondenţă, notam şi eu câte ceva pe câte o filă de caiet, zile şi nopţi de oameni care se iubesc. Era 4 aprilie 1953, ne întorseserăm din oraş, unde luasem masa. Carol, ca de obicei, a mâncat languste şi fructe de mare. Ascultam muzică şi deodată am auzit un strigăt de durere. L-am văzut pe Carol ghemuit pe un fotoliu, strângându-şi cu braţul partea stângă a pieptului. N-am ştiut ce să fac, de disperare, înlemnisem. Carol se uita neputincios la mine şi mi-a spus să chem un doctor”, spunea Elena Lupescu.

Carol al II-lea a fost înmormântat în capela regilor portughezi - Pantheon of the House of Braganza din Mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona. Fiul său legitim Mihai nu a venit să-l vadă nici pe ultimul drum. Duduia notează amărăciunea alintându-l „Mihăiţă“ pe acela căruia-i dezbinase familia: „Mihăiţă n-a venit să-şi vadă pentru ultima data tatăl, nici la înmormântare n-a participat. Din întreaga familie regală, doar Prinţul Nicolae a participat.

”Cu Mihăiţă, stabilit în Elveţia, Carol nu se vede, doar felicitări prin poştă de zilele onomastice. Nici când Mihăiţă l-a făcut bunic, Carol n-a fost invitat. Carol, suferă şi speră să spargă odată răceala de gheaţă a lui Mihăiţă. El explică că totul se datorează Reginei Elena, care aşa l-a educat încă de mic pe Mihăiţă, să fie distant cu Carol. Cât timp a fost lângă el, Mihăiţă era altfel, dar după plecarea sa din România a crescut sub influenţa nocivă a Reginei“, nota Elena Lupescu în „Memoriile“ sale, publicate la Editura Teşu din Bucureşti.

Cum funcționa economia României în perioada în care Regele Mihai a condus destinele țării

Perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial a fost considerată una din cele mai dinamice pentru economia României care a recuperat din pierderile perioadei de criză din anii `30, însă după 1944 a cunoscut din nou un regres destul de pronunțat.

Dacă facem o paralelă între economia României din perioada domniilor regelui Mihai și a tatălui său, Carol al II-lea, și perioada actuală observăm mai multe asemănări. La acea vreme, România era cunoscută pentru resursele sale, în principal cele petroliere.

În acea perioadă, România se afla în condițiile unei economii de piață. Statul controla căile ferate și industria de armament, însă restul industriei era sub controlul sectorului privat.

Împrumuturile României erau și ele considerabile, iar resursele și agricultura susțineau exporturile țării. Fiind pe deficit, una din marile probleme ale României interbelice era dezvoltarea infrastructurii rutiere.

Perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial găsește România într-o legătură economică destul de puternică cu Germania lui Hitler, însă de pe urma acestui gen de comerț economia nu a cunoscut salturi extraordinare.

Prima domnie (1927 – 1930)

Prima prezență a Regelui Mihai la cârma țării a fost de ordin conjunctural, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930. Avea doar șase ani în 1927 și i-a succedat la tron bunicului său, Regele Ferdinand.

Citiți și: Povestea industriașului Dumitru Mociorniță, de la copilul desculț la unul dintre cei mai bogați români din perioada interbelică

Mihai nu putea guverna, la cei doar șase ani, fapt pentru care a fost formată o regență din principele Nicolae (al doilea fiu al lui Ferdinand și unchi al lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan.

România era lovită în plin de criza economică de la sfârșitul anilor `20 și începutul anilor `30. Efectele nu au fost simțite pe loc, la preluarea domniei, însă la începutul anilor `30 salariile sectorului de stat erau reduse, iar cumului salariu-pensie a fost redus, potrivit Business 24.

În acea perioadă 90% din exporturile României rau reprezentate de grâne, animale, lemn și petrol. În acea perioadă au fost încurajate împrumuturile externe, însă prin 1933, România ajunsese în situația de a nu-și mai putea plăti aceste datorii către băncile străine.

După venirea la putere a Regelui Carol al II-lea, dar și cu un guvern liberal alături, pe la jumătatea anilor `30 economia României începea să dea din nou semne de viață.

A doua domnie (1940 – 1947)

În septembrie 1940 generalul Ion Antonescu i-a impus lui Carol al II-lea să abdice și să lase locul fiului săi Mihai. Una dintre condițiile puse de Antonescu a fost ca Regele să-i lase puterea la discreție.

Asta face ca Mihai, care avea doar 18 ani în acel moment, să fie proclamat rege fără a depune jurământ pe Constituție, aceasta fiind abrogată și ea la acea vreme. În aceste condiții, Mihai nu avea prea multă autoritate. Era însă șeful suprem al armatei și putea desemna primul ministru care avea puteri depline și rol „conducător”.

La preluarea tronului de către Regele Mihai, România avea rezultate economice destul de bune după ce anul 1938 a reprezentat vârful dezvoltării din perioada interbelică. 

Asta face ca în 1940, Banca Națională (BNR) să aibă una dintre cele mai mari rezerve de aur din istorie, circa 140 de tone de aur. La acea vreme se situa pe locul al 12-lea în lume la rezervele de aur. 

BNR avea mai mult aur in rezerva decat bancile centrale din Italia, Australia, Grecia, Brazilia sau Norvegia, si usor mai putin decat Japonia, conform datelor World Gold Council, citate de Business 24. 

În perioada în care la conducerea țării erau generalul Antonescu și Regele Mihai, schimburile dintre România și Germania s-au intensificat. La 4 decembrie 1940, s-a semnat un acord economic romano-german pe zece ani, care a prevăzut intensificarea exportului de produse petroliere, agricole și forestiere din România în Germania, arată scritube.com. 

Potrivit aceleiași surse, „ca expresie a sporirii dependenței economice de Reich, pot fi citate și pagubele provocate economiei românești prin schimburile comerciale neechivalente cu Germania și care s-au cifrat la 446 milioane de dolari, în cursul anului 1938. Naziștii au preluat din România, cu precădere, mari cantități de petrol, în condiții ce dezavantajau net statul român, între 1 octombrie 1940 și 23 august 1944 Germania a ridicat din țara noastră peste 10 milioane tone produse petroliere, dar abia în 1943 a acceptat plata în aur, la un preț unic, al petrolului românesc”. 

Mai mult, în perioada 1940-1944, în România au fucționat 325 de companii germane. Exploatările petroliere erau operate de filiala locală a trustului KontinentalOelA.G. 

Valoarea capitalului german investit în economia romanească ear estimat în 1944 la 11 miliarde de lei. Schimbul de mărfuri între cele doua state era efectuat în regim de clearing, mai scrie Business 24. Acest sistem presupunea un aranjament de plăți reciproce între cele două state, pe o perioada determinata de timp și era bazat pe principiul compensației globale a creanțelor rezultate din prestații reciproce, dar fără transfer efectiv de valută. 

Sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial găsește economia României într-o stare precară. Rezervele petroliere erau afectate de război, la fel și exploatările, în urma bombardamentelor aliaților. Agricultura nu mai avea nici ea forță, iar motoarele exportului românesc din acea vreme erau practic la pământ.

www.historia.ro

Relaţia dintre Nadia Comăneci şi Béla Károly în rapoartele Securităţii

Anul 1981 a intrat în istoria gimnasticii româneşti;şi nu pentru că a fost un an cu performanţe deosebite, ci pentru că soţii Martha şi Béla Károly, antrenorii lotului naţional de gimnastică artistică feminin, au decis să nu mai revină în ţară la finele turneului întreprins în Venezuela şi SUA. Reconstituim coordonatele acestui episod – rămânerea pe teritoriu american, dar şi recuperarea ulterioară a fiicei de 7 ani – prin intermediul dosarului de urmărire deschis de Securitate pe numele antrenorului, dosar aflat în Arhiva CNSAS. Rapoartele Securităţii oferă însă informaţii şi despre viaţa soţilor Károly la Oneşti şi la Deva, despre deplasările în străinătate ale tehnicienilor, dar şi despre relaţia plină de asperităţi cu sportivele:cuplului de antrenori i se reproşa severitatea excesivă, dar şi nerespectarea medicaţiei şi a regimului alimentar recomandat de specialişti. Punct culminant al acestui „îngheţ”:după Jocurile Olimpice de la Montreal, Nadia Comăneci şi Teodora Ungureanu au fost mutate pentru o vreme la Bucureşti.

Întâi de toate, personajele:Béla Károly s-a născut la 13 septembrie 1942 la Cluj, într-o familie de ingineri. A absolvit în 1968 Institutul de Educaţie Fizică şi Sport şi a primit repartiţie la Liceul de gimnastică din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej (Oneşti). La rândul ei, Martha Gyöngyver, viitoarea soţie a lui Béla, s-a născut la 13 august 1942 în Odorheiul Secuiesc, a urmat Institutul Pedagogic din Cluj şi a fost instalată pe post de profesor de educaţie fizică la şcoala sportivă din Petroşani. Din anul 1968 s-a transferat la şcoala de gimnastică din Oneşti, înfiinţată prin eforturile Mariei Simionescu.

La câţiva ani de la începutul activităţii lor la Oneşti, Martha şi Béla Károlyau fost numiţi la conducerea tehnică a lotului naţional feminin de gimnastică, ajutaţi de coregraful Géza Poszar. Aceasta se întâmpla în anul 1974, iar concomitent cu ascensiunea profesională a celor doi a început să capete contur şi interesul lucrătorilor Securităţii pentru familia de antrenori.

Din 1976, dosar de urmărire pe numele luiKároly

Securitatea municipiului Gheorghe Gheorghiu-Dej a primit aprobarea de a-l folosi pe Béla Károly pentru rezolvarea unor sarcini ale muncii de informaţii la 14 mai 1975. Tânărul antrenor a purtat mai multe discuţii cu ofiţeri ai Securităţii şi chiar şi-a dat acordul formal pentru furnizarea unor date de interes operativ. Totuşi, preocupările nu erau comune, aşa că Béla a deconspirat imediat legătura cu structurile informative;în plus, conform sursei „Nelu”, antrenorul era bănuit de intenţii de „evaziune” (fugă din ţară) şi de unele comentarii tendenţioase la adresa regimului politic[1]. De altfel, despre legăturile cu Securitatea, antrenorul a declarat în presa postcomunistă:„au încercat, dar le-am dat înscrisuri de circumstanţă de prin străinătate şi s-au convins repede că nu se pot baza pe mine”[2].

Pe fondul inexistenţei colaborării cu antrenorul s-a trecut la verificarea informativă, iar la 12 noiembrie 1976 s-a obţinut acordul organelor de partid locale – procedura standard pentru monitorizarea membrilor Partidului Comunist Român – în vederea deschiderii unui dosar de urmărire informativă individuală. Sub numele conspirativ „Katona” a început supravegherea antrenorului şi s-a dispus punerea în practică a planului de măsuri conceput în acest caz. Din setul de decizii şi acţiuni informative, reţinem:recrutarea de surse din rândul antrenorilor, tehnicienilor şi personalului care îşi desfăşurau activitatea în gimnastică, din rândul factorilor de conducere din domeniul sportului şi învăţământului, precum şi a legăturilor create de antrenor în afara sferei sale profesionale;introducerea unor mijloace speciale de tehnică operativă la domiciliul soţilor Károly şi la locurile de cantonament din ţară;dirijarea surselor pe lângă obiectiv şi propunerea de însoţire a tehnicianului de către un ofiţer de securitate, sub acoperirea de instructor sportiv, cu sarcini prioritare de prevenire[3]. Vedem mai jos ce acţiuni au fost puse în practică, dintre cele plănuite, şi cu rezultate.

Şicanele Securităţii:antrenorilor li se tăia lumina, fetiţa nu era primită la cămin, locuinţa le era adesea percheziţionată

Succesul gimnasticii româneşti la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, a conferit celebritate şi recunoaştere profesională cuplului Károly. Informările Securităţii erau însă contradictorii la adresa familiei de antrenori:o imagine supradimensionată despre aportul acestora la reuşitele din Canada, orgolioşi, aroganţi, egoişti, materialişti, dezinformatori şi cu lipsuri în comportarea faţă de sportive. Li se recunoşteau însă în documentele de urmărire tenacitatea şi eficienţa în munca depusă pe plan sportiv.

Ascensiunea soţilor Károly a culminat cu declanşarea unor controverse în relaţiile cu gimnastele – antrenorilor li se reproşa severitatea excesivă;cu personalul medical – Béla şi Martha erau acuzaţi de nerespectarea frecventă a medicaţiei şi a regimului alimentar recomandat de specialişti;cu Federaţia Română de Gimnastică şi cu organele P.C.R. ale municipiului Oneşti. Legăturile tensionate cu oficialităţile locale nu au rămas fără efecte.

Sursa „Elena”, prin nota informativă din 19 februarie 1977, relata:„…la iniţiativa duşmanilor familiei Károly s-a organizat şedinţa cu tov. secretar Roşu şi o altă şedinţă de partid unde tov. secretar Toma i-a admonestat public denigrându-i pe ei şi munca lor. Aceste acţiuni publice sunt completate de multe alte şicane zilnice, care le fac şederea în oraş (Gheorghe Gheorghiu-Dej) de nesuportat, ca de exemplu:li s-a tăiat lumina, telefonul le-a fost închis, magazinul alimentar «MERCUR» a refuzat să le primească comenzile;pe fetiţă nu au mai primit-o la cămin;cât timp au fost plecaţi la Felix şi Borşa securitatea le-a făcut percheziţie în casă;au deranjat totul de nu au mai găsit chilot lângă chilot, iar în unele camere au fost desprinse porţiuni din parchet şi apoi relipite cu prenandez”[4].Despre vizitele lucrătorilor Ministerului de Interne ştiau în primul rând vecinii. Redăm în acest sens conţinutul unei note informative:„o vecină guralivă i-a spus Marthei despre un tip care a intrat în casă, în lipsa lor, de două ori şi avea asupra nişte sârme… ştie că este omul Securităţii, că oraşul nu-i atât de mare”[5].

Cantonamentele desfăşurate în afara localităţii nu echivalau cu dispariţia actului de supraveghere;dimpotrivă, la cazarea în diverse unităţi hoteliere, staff-ul tehnic era primit de oficialităţile locale, în rândurile cărora se afla şi un ofiţer conspirat. A doua zi după plecarea la antrenamente, se implantau mijloacele TO (microfoane) cu ajutorul unui colaborator recrutat din rândurile personalului unităţii de găzduire;de asemenea, erau puse la dispoziţie dubluri ale cheilor de la camere în vederea unor pătrunderi ulterioare pentru schimbarea emiţătorului şi a bateriilor[6].

Reacţia lui Károly:i-a înjurat şi ameninţat pe liderii comunişti din oraş

Neînţelegerile cu factorii politici s-au suprapus cu acţiunile de monitorizare întreprinse de organele Securităţii menite a-i tempera sau timora pe cei doi antrenori. Răspunsul nu a întârziat. Béla Károly a mers la sediul securităţii din localitate şi a intenţionat să le predea cheile locuinţei pentru percheziţii ori instalarea de tehnică operativă, iar liderilor politici din urbe le-a transmis cuvinte injurioase şi le-a reamintit că menţinerea lor în funcţii i se datorează, în virtutea relaţiei avute cu Ilie Verdeţ.

Despre relaţia apropiată cu nomenclaturistul Ilie Verdeţ – membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR şi al Secretariatului CC al PCR, 1969-1986;a deţinut succesiv funcţia de prim-viceprim-ministru al guvernului, 1978-1979, şi prim-ministru al guvernului, 1979-1982[7]– aflăm pe de o parte din documentele Securităţii, iar pe de altă parte de la Géza Poszar. Astfel, despre anularea unei filmări la liceul Oneşti din cauza absenţei Nadiei, la 26 septembrie 1976, antrenorul a declarat:„am să vin luni la Bucureşti, voi informa pe cei competenţi despre toate astea, că am treabă şi la tovarăşul Verdeţ”[8]. Pe de altă parte, prin adresa din 21 iunie 1976, expediată de tov. secretar Ilie Verdeţ către ministrul de Interne, Teodor Coman, s-a dispus neefectuarea unei verificări în legătură cu o plângere a gimnastelor referitoare la regimul dur de antrenamente aplicat de Béla Karoly[9].

La rândul său, coregraful Géza Poszar amintea într-un interviu din anii 2000 un episod de dinaintea Jocurilor Olimpice de la Montreal:„Înainte de Montreal, Martha avea probleme cu paşaportul. În acea perioadă nu dădeau voie ambilor soţi să părăsească ţara. Într-o zi, ne-a vizitat la centrul de la «23 August» Ilie Verdeţ, secretar CC al PCR. Béla, foarte atrăgător, a ştiut să i se bage pe sub piele şi să închege o prietenie de lungă durată atât cu Verdeţ, cât şi cu şeful lui de cabinet, Hanea. Iar această relaţie avea să o întreţină cu sticle de whisky şi cartuşe de ţigări cumpărate din străinătate, de la concursuri”[10].

Supravegherea continuă şi după mutarea la Deva

Legăturile cu elita politică s-au confirmat şi prin faptul că, la sfârşitul fiecărei săptămâni, Béla informa telefonic „persoane din conducerea superioară de partid”[11].Cu toate acestea, persistenţa scandalurilor şi a intrigilor din Oneşti nu a scăzut în intensitate. Aşa că Béla Károly, după nenumărate solicitări şi presiuni şi după ce a obţinut un ajutor concret din partea Consiliului Judeţean de Educaţie Fizică şi Sport Hunedoara, s-a mutat la Deva. La începutul anului şcolar 1977-1978 s-a înfiinţat, astfel, în cadrul Şcolii generale nr. 7, centrul de pregătire a lotului olimpic de gimnastică sub conducerea şi îndrumarea temperamentalului antrenor emerit. Lotul de gimnaste cuprindea zece senioare şi alte 25 de fete din lotul de junioare. În activitatea de pregătire şi antrenament cei doi tehnicieni erau ajutaţi de un coregraf, doi corepetitori (pianişti), un medic şi o asistentă medicală.

Securitatea veghea din umbră asupra cuplului şi-şi asigura materialele documentare prin „reţeta” clasică:informatori, ofiţeri acoperiţi şi tehnică operativă. Informatorul „Nelu” – recrutat la 26 februarie 1975 de către Inspectoratul Judeţean de Securitate Bacău în vederea supravegherii informative a persoanelor din cadrul Liceului de gimnastică Gheorghe Gheorghiu-Dej (Oneşti) – avea misiunea de a semnala manifestările duşmănoase la adresa conducătorului statului, precum şi intenţiile de rămânere în străinătate. Iar atitudinea tehnicianului vizavi de familia Ceauşescu nu era deloc prietenoasă, aşa cum rezultă dintr-o notă informativă din 7 februarie 1978:„o atitudine complet ostilă a arătat Béla în legătură cu amploarea manifestărilor prilejuite de aniversarea conducătorului statului, luând în batjocură ce s-a organizat în Capitală”[12].

Măsuri pentru protecţia Nadiei:ea şi Teodora Ungureanu sunt mutate la Bucureşti

Potrivit documentelor Securităţii, în intervalul 1976-1980 au avut loc conflicte repetate ale antrenorului cu Nadia Comăneci. Rapoartele de urmărire menţionează că deteriorarea relaţiilor dintre antrenor şi noua stea a gimnasticii mondiale s-a produs după Jocurile Olimpice de la Montreal, întrucât tehnicianul nu şi-a adaptat metodele psihopedagogice la noua etapă de dezvoltare şi vârstă a sportivei. Divergenţele au fost aplanate de Nicolae Vieru, preşedintele Federaţiei Române de Gimnastică, de Consiliul Naţional pentru Educaţie fizică şi Sport şi, mai ales, de implicarea directă a lui Nicu Ceauşescu.

Majoritatea deciziilor au vizat protecţia Nadiei:mutarea acesteia şi a Teodorei Ungureanu la Bucureşti, sub conducerea unui colectiv de specialişti desemnaţi de federaţie, reîntoarcerea la pregătirea centralizată de la Deva în urma satisfacerii unor doleanţe materiale şi familiale, stabilirea definitivă a gimnastei Comăneci la Bucureşti, din 15 mai 1980. Reconcilierile au fost însă de scurtă durată:antrenorul a comunicat în dese rânduri atât factorilor sportivi, cât şi politici inconsecvenţa în pregătire şi parametrii slabi pentru marea performanţă ai gimnastei[13].

Relaţia dintre antrenori şi gimnaste în rapoartele Securităţii:injurii, corecţii fizice, privaţiuni alimentare, medicaţie inadecvată

Cu un talent nativ şi o putere de mobilizare extraordinară, Nadia Comăneci a strălucit la numeroase competiţii internaţionale până la momentul retragerii din activitate, în 1981. Perioada de răceală instaurată între cei doi antrenori şi „d-ra perfecţiune” a reprezentat arhetipul relaţiilor dintre conducerea tehnică şi gimnastele aflate sub conducerea lor. Cuvintele injurioase, corecţiile fizice, privaţiunile alimentare şi medicaţia inadecvată au fost invocate periodic în rapoartele Securităţii, dar şi în declaraţiile publice ale unor sportive.

Emilia Eberle, dublă medaliată cu argint la Olimpiada de la Moscova, în 1980, a făcut – într-un interviu acordat ziarului „Cotidianul” – mai multe dezvăluiri referitoare la cariera sportivă, inclusiv natura relaţiilor cu cei doi antrenori:„Oamenii trebuie să ştie ce se ascunde în spatele zâmbetului afişat de Béla Károly. Nu voi uita niciodată bătăile pe care le-am încasat ca gimnastă… Noi am făcut gimnastică de frică, nu de plăcere. Sigur, nu contest valoarea lui Béla Károly ca antrenor. Totuşi, eu cred că şi fără bătăile pe care a trebuit să le îndurăm am fi ajuns la acele rezultate”[14].

Regimul sever de antrenamente şi relaţiile tensionate cu majoritatea factorilor decizionali ai vremii nu afectat însă rezultatele pe plan internaţional. Dacă ne raportăm numai la ediţiile Jocurilor Olimpice de la Montreal, 1976, şi Moscova, 1980, palmaresul acestei discipline sportive a fost impresionant:cinci titluri dintr-un total de douăsprezece, plus cinci medalii de argint şi cinci de bronz.

Dar prestigiul gimnasticii româneşti a fost întărit şi prin reprezentaţiile demonstrative organizate în diferite colţuri ale lumii:Japonia, Grecia, Mexic, Venezuela, Italia, Spania, Franţa, Marea Britanie, Norvegia, R.F.G., SUA. Turneele au fost negociate în condiţii financiare avantajoase delegaţiei române (în special, diriguitorilor sportivi şi colectivului tehnic), din care enumerăm:achitarea diurnei, transport, cazare, echipament sportiv, premii în bani (lire sterline, dolari americani, lire italiene) şi cadouri (aparate electronice şi electrocasnice, armă de vânătoare, haine, bijuterii ş.a.[15]. O practică specifică epocii era cumpărarea cât mai multor produse din străinătate, atât pentru uz propriu, cât şi pentru a fi comercializate apoi în ţară. Astfel, dintr-o notă TO (interceptarea discuţiei prin microfon) aflăm că obiectivul „Katona”, la întoarcerea de la „Cupa Americii” (15 martie 1980), şi-a adus multe produse cosmetice, confecţii, jucării, iar o combină tip geantă diplomat i-a fost reţinută la vamă[16].

Primele tatonări în vederea plecării din ţară, în 1980

Erodarea credibilităţii, şicanele provocate de anumiţi oficiali din lumea sportului, implicarea lui Nicu Ceauşescu în disputa cu Nadia, prezenţa agasantă a lucrătorilor Securităţii, diminuarea protecţiei oferită de Ilie Verdeţ, precum şi ofertele financiare tentante de peste Ocean i-au determinat pe soţii Károly să nu excludă posibilitatea plecării definitive în străinătate.

Primele tatonări s-au purtat în timpul turneului american din 1980 şi au presupus mai multe discuţii cu emigranţii Mircea Milescu, proprietarul unei şcoli de gimnastică din Manhattan, Ion Grumezea, profesor de educaţie fizică la New York, şi soţii Olteanu, profesori la o şcoală de gimnastică din Connecticut. Prin intermediul Ghizelei Olteanu, familia Károly a intrat în contact cu exponenţi ai emigraţiei maghiare şi cu Federaţia americană de gimnastică pentru eventualitatea stabilirii în SUA[17].

Turneul din 1981:antrenorii şi coregraful nu trezesc bănuieli

În perioada 5-30 martie 1981, echipa naţională feminină de gimnastică a efectuat un turneu în Venezuela şi Statele Unite ale Americii. Presa scrisă şi instituţiile TV au elogiat evoluţia tuturor gimnastelor, îndeosebi a multiplei campioane Nadia Comăneci.

Potrivit raporatelor Securităţii, în timpul turneului, soţii Károly şi coregraful Géza Poszar au cumpărat diferite obiecte de valoare (patru combine muzicale, trei arme de vânătoare, cinci radiocasetofoane auto, obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii etc) şi un câine de vânătoare, netrezind astfel nicio bănuială în rândul membrilor delegaţiei. Mai mult:coregraful şi-a înştiinţat telefonic soţia să-l aştepte la aeroportul Otopeni, la 31 martie 1981, întrucât ar avea multe bagaje. Deşi în cadrul delegaţiei se afla şi un ofiţer de securitate, însărcinat cu supravegherea Nadiei, cei trei nu au fost îngrijoraţi;lucrătorul Securităţii fusese cazat chiar în aceeaşi cameră cu coregraful.

În preziua plecării din New York, cuplul de antrenori şi Poszar au fost invitaţi la cină de către Ghizela Olteanu, iar aici s-au pus la punct ultimele detalii ale rămânerii în Statele Unite. Totuşi, „conspirativitatea acţiunii nu a fost asigurată pe deplin”:la reîntoarcerea la hotelul „Summit”, Béla i-a propus Nadiei să facă acelaşi pas, în timp ce Nicolae Vieru şi Aurică Stoian, conducătorii delegaţiei, ar fi fost informaţi în prealabil de un antrenor român de gimnastică, aflat în SUA, despre intenţiile soţilor Károly şi ale coregrafului [18].

La 9.30, delegaţia a plecat la magazinul Alexander’s. La ora 12.00, cei trei lipseau

Filmul părăsirii hotelului new-yorkez, în ultima zi a turneului, s-a reconstituit pe baza declaraţiilor obţinute de la membrii delegaţiei. Astfel, la orele 09.30 s-a plecat in corporela magazinul Alexander’s, aflat la 500 m de hotel. Antrenorul s-a oprit la raionul de bijuterii, apoi a coborât la subsol cu soţia şi s-au făcut nevăzuţi. Géza Poszar, pe de altă parte, a plecat la un alt magazin să-şi cumpere un geamantan. Ofiţerul a rămas cu Nadia Comăneci la parterul clădirii. La ora 12.00, delegaţia s-a reunit în faţa magazinului fără cele trei persoane. Ofiţerul a constatat lipsa bagajelor lui Poszar şi s-a trecut la verificarea camerei unde erau găzduiţi soţii Károly. Desigur, nu mai exista nicio urmă a prezenţei lor. În aceste condiţii au fost înştiinţaţi reprezentanţii diplomatici români în SUA şi s-a hotărât plecarea delegaţiei la aeroportul Kennedy, la ora 15.00[19].

Dacă o parte dintre cei prezenţi în America nu au fost surprinşi de actul plecării voluntare al celor trei, oamenii din structurile informative au fost în postura de a nu cunoaşte intenţiile tehnicienilor. Reţinem, de pildă, faptul că în urma relaţiilor amicale cu şeful Consiliului Judeţean de educaţie fizică şi sport şi a Comitetului Judeţean de partid Hunedoara, din 8 iulie 1980, la dispoziţia organelor locale PCR Deva, conducerea Securităţii a ordonat scoaterea mijloacelor speciale de tehnică operativă şi încetarea urmăririi informative a soţilor Károly. Inexistenţa unor indicii care anticipau stabilirea în străinătate a celor trei evidenţiază superficialitatea activităţii de informare, aşa cum rezultă dintr-un raport informativ:„în perioada premergătoare deplasării în Venezuela şi S.U.A. nu s-a observat ca cei în cauză să întreprindă acţiuni pregătitoare din care să rezulte intenţia de a nu se mai întoarce în ţară”[20].

Direcţia de paşapoarte, evidenţa străinilor şi controlul trecerii frontierei, prin adresa nr. 115/0460578/F-022434/4 aprilie 1981, informa că fugarii primiseră viza de ieşire din ţară la propunerea Consiliului Naţional pentru Educaţie fizică şi Sport (C.N.E.F.S.), după avizul pozitiv acordat de către Inspectoratul de securitate judeţean Hunedoara. C.N.E.F.S., cu adresa nr. 5357 din 6 aprilie 1981, a comunicat Direcţiei de paşapoarte că la finele turneului cei împricinaţi au dispărut de la hotel cu paşapoartele şi bagajele personale. Măsurile preliminare au vizat instituirea sechestrului pe bunurile materiale aparţinând celor trei „trădători”, cum au fost ei etichetaţi de regim, precum şi audierea rudelor sau altor legături apropiate[21].

Scrisoare care să uşureze acceptarea plecării:„Cauzele rămânerii mele aici sunt personale, nu politice”

La 7 aprilie 1981, Ambasada României a fost înştiinţată că soţii Károly, ambii în vârstă de 38 ani, părinţii unei fete de 7 ani aflată în România, şi coregraful Poszar, de 31 ani, căsătorit şi tatăl unui copil, au cerut azil politic în Statele Unite. Bill Archer, reprezentantul republicanilor din Texas, a înaintat o scrisoare ambasadei române, prin care solicita guvernului de la Bucureşti să grăbească vizele de ieşire pentru familiile fugiţilor. Scrisoarea a fost semnată de 13 membri ai subcomitetului pentru comerţ din cadrul Comitetului pentru căi şi mijloace al Camerei Reprezentanţilor, care revizuia anual statutul României de ţara cea mai favorizată în comerţul cu S.U.A.

În plus, Károly – pentru a justifica gestul şi pentru a obţine dezlegarea plecării fiicei sale – a expediat familiei din ţară o scrisoare, evident interceptată de structurile informative, prin care a subliniat unele aspecte care îl ajutau în demersul său. Reţinem din textul scrisorii:„Oricât de negândită ar părea să fie hotărârea noastră, aceasta este totuşi rezultatul unor serii de abuzuri care au venit din partea Federaţiei… Regret că cel puţin ulterior nu pot explica cauzele tuturor celor care acasă ne-au ajutat şi au stat alături de noi, mai ales organelor de stat, angajaţilor de la Comitetul de Cultură, Educaţie Fizică şi Sport al oraşului Deva, care pot considera pasul nostru ca trădare de patrie... Cauzele rămânerii mele aici sunt personale, nu politice, fapt pe care l-am accentuat peste tot, pe care l-am comunicat şi conducerii ambasadei române din Washington.…Sper că autorităţile de stat române vor cântări loial pasul nostru şi ne vor ajuta la venirea Andreei pentru a ne face posibilă revederea în viitor”[22].

Încercările de a o scoate din România pe Andreea Károly, fata tehnicienilor

Convorbirile telefonice şi corespondenţa purtată între antrenori şi familiile acestora, intens supravegheate de Securitate, recompun episodul acordării vizei Andreei Károly. La 25 mai 1981, antrenorul cerea mamei sale să o contacteze pe Maca (Bacsa), rudă apropiată, cea care o avea în îngrijire pe fiica lui, şi totodată să obţină formulare pentru plecarea definitivă din ţară. Pasul următor consta în contactarea telefonică a ambasadei americane din România, iar pentru a fi mai convigătoare i s-a recomandat menţionarea numelui Dad Becker, secretar la Departamentul de Stat al SUA. Totuşi, situaţia fiicei nu s-a rezolvat telefonic. Irene Károly a expediat o scrisoare fiului său, xerocopiată de lucrătorii Securităţii, din conţinutul căreia aflăm:„…am reuşit să rezolv problema de care mi-ai spus, însă numai la Bucureşti. Desigur nu aşa cum te-ai gândit tu, prin telefon, pentru că am încercat de şapte ori să rezolv, însă până la urmă mi s-a spus că trebuie să completez nişte formulare şi să discut despre toate aspectele. Acum să-ţi spun ce trebuie să faci tu acolo şi să trimiţi pe adresa Consulatului din Bucureşti. Este vorba de un «Act de garanţie»care se compune din:Affidavit of support şi Bank statement employer letter”[23].

Deznodământul fericit a fost conturat şi mai clar după o misivă trimisă părinţilor Marthei, din Odorheiul Secuiesc:mesajul reda satisfacţia antrenorilor pentru soluţionarea pozitivă a cererii de reîntregire a familiei. Cu toate acestea, Béla nu a uitat să-l evoce pe congresmanul Archer, cel mai fervent susţinător al cauzei tehnicienilor, datorită căruia s-a rezolvat doleanţa lor. Momentul reunirii familiei s-a consumat în septembrie 1981, deşi documentele de arhivă nu fac referiri la plecarea minorei.

Familia Károly:consacrare pe tărâm american

După două luni de peregrinări, cei doi antrenori s-au stabilit la Oklahoma;Béla a primit un post didactic în cadrul universităţii din localitate, unde preda cursuri de gimnastică şi handbal. Din luna noiembrie 1981, soţii Károly şi-au deschis o şcoală privată de gimnastică pentru copii în vârstă de 7-9 ani, cu peste 100 de cursanţi.

La prima vedere, tehnicienii români nu ar fi beneficiat de sprijinul nemijlocit al oficialităţilor de resort, dar ascensiunea pe tărâm american, din anii 1982-1984, a fost strâns legată de prietenia cu vicepreşedintele Federaţiei americane de gimnastică, Las Sasvary, emigrant maghiar. Participarea la diverse competiţii internaţionale preolimpice şi rezultatele gimnastei Mary Lou Retton la Jocurile Olimpice de la Los Angeles – sportiva a obţinut medalia de aur la individual compus, două medalii de argint şi două de bronz la concursul pe aparate – le-au adus soţilor Károly consacrarea, inclusiv pe tărâm american. De altfel, ofertele au curs neîntrerupt şi alegerea de a se muta la Houston era logică în contextul unor condiţii de pregătire superioare şi a acordării de recompense financiare substanţiale. Cariera didactică şi, în primul rând, extinderea centrului de gimnastică (circa 1.300 elevi şi 18 profesori şi antrenori) le-au adus Marthei şi lui Béla nenumărate satisfacţii profesionale şi materiale.

Nostalgiile vizavi de activitatea profesională desfăşurată în România s-au regăsit constant în discursul celor doi tehnicieni, inclusiv în discuţiile purtate cu diverşi conaţionali. Rigurozitatea, talentul, pregătirea centralizată au fost ingredientele succesului în ţara natală;în comparaţie, în America au reuşit să impună un regim alimentar strict, însă libertatea de acţiune a fost sensibil limitată.

Măsurile aparatului de Securitate:influenţarea pozitivă şi scurtcircuitarea relaţiilor cu „Europa Liberă”

Deşi Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.) nu a beneficiat de elemente esenţiale în prevenirea „trădării” antrenorilor Károly şi a coregrafului Pozsar, totuşi, activitatea informativă a cunoscut o anumită efervescenţă după episodul produs în primăvara lui 1981. Principalele direcţii au vizat influenţarea pozitivă– prin intermediul familiei sau a reţelei informative, având drept scop menţinerea unei poziţii conciliante faţă de regimul politic, faţă de gimnastica românească şi neangrenarea în acţiuni ostile statului – şi scurtcircuitarea relaţiilor cu postul de radio „Europa Liberă”.

Corespondenţa purtată de Béla Károly cu oficialii sportului românesc insista pe şicanele făcute de conducerea federaţiei de specialitate, ca element primordial în refuzul de a reveni în ţară, iar declaraţiile radiofonice completau scrisorile-protest la adresa unor diriguitori ai fenomenului sportiv autohton. Securitatea îşi pregătise însă tactici de contracarare, prin înscrisuri, dar şi prin discuţii cu reprezentanţi ai federaţiei americane de gimnastică. Sursele „Lia Muri” şi „Popescu” îi comunicau astfel lui Károly, în scris, respingerea afirmaţiilor şi, mai mult, le catalogau defăimătoare. Mai mult:sursele „Monica” şi „Lia Muri” au contactat oficialităţi americane şi le-au transmis „dezinteresat” informaţii despre condiţiile deosebite avute de antrenorii Károly, sprijinul şi înţelegerea dovedită de autorităţile române pentru reîntregirea familiei sale, dar şi că ar fi fost cazul să se abţină de la acţiuni necorespunzătoare[24].

Ce s-ar fi întâmplat dacă antrenorul continua să acuze. Tonul lui Károly se îndulceşte

Dacă măsurile de influenţare nu ar fi dat roade, atunci s-ar fi trecut la acţiuni concrete de compromitere. Sursa „Lia Muri” s-ar fi adresat lui „Katona” făcând referiri la metodele sale „pedagogice” de pregătire a gimnastelor, precum şi la contribuţia altor antrenori la succesele şcolii de la Deva. Viorel Jianu, preşedintele C.J.E.F.S. Hunedoara, îi reamintea tehnicianului despre spiritul său mercantil, despre abuzurile şi ilegalităţile comise pe durata exercitării funcţiei de antrenor al lotului naţional.

Criticile neîntrerupte ale antrenorului ar fi atras noi demersuri de discreditare. În acest caz, soluţia finală era conceperea unei scrisori, interceptată de serviciile secrete americane, care insinua legătura obiectivului „Katona” cu Securitatea Statului. Sprijinul politicienilor americani şi tonul îndulcit al tehnicianului vizavi de conducătorii sportului românesc optzecist au anulat, în mare parte, activităţile defăimătoare pregătite de serviciile de informaţii româneşti.

În timp, faima şi câştigurile financiare ale urmăritului „Katona” au crescut continuu, relaţiile cu statul român au intrat pe un făgaş normal, iar monitorizarea acestuia s-a rezumat la declaraţiile şi notele date de sursele şi persoanele de sprijin trimise la diverse competiţii în Statele Unite ale Americii.

www.historia.ro

#CentenarulRoşu: O sută de ani de la startul Marii Revoluţii Socialiste, momentul în care comunismul a luat naştere

Agenţia MEDIAFAX la lansat Campania #CentenarulRoşu, la 100 de ani de la revoluţia rusă, momentul în care comunismul a început să prindă rădăcini. O campanie eveniment despre istoria cunoscută şi mai puţin cunoscută, efectele revoluţiei ce avea să producă unele dintre cele mai mari transformări.

Era 7 noiembrie 1917 când bolşevicii au cucerit (eroic, spun relatările lor) Palatul de iarnă din Sankt Petersburg şi astfel, cu un proiectil orb tras cu un tun, a fost dat startul Marii Revoluţii Socialiste, scrie Mediafax.

Ţarul Nicolae al II-lea abdicase deja în 15 martie, acelaşi an, iar în noaptea de 16-17 iulie 1918, Ţarul a fost executat, împreună cu toată familia sa, din ordinul expres al lui Lenin. În primele rânduri ale revoluţiei s-a aflat celebrul Vladimir Ilici Lenin – Ulianov (1870-1924) recent întors din Occident, unde huzurea ideologic încă din 1907, plătit fiind de jafurile şi furăciunile pe care le făceau bolşevicii rămaşi la vatra Mamei Rusii.

După "Marea Revoluţie Socialistă din Rusia" (1917), pandemia comunismului a cuprins o bună parte din lume: Coreea de Nord (din 1948), China (din 1949), Cuba (din 1959), Vietnam (din 1975), Laos (din 1975), Iugoslavia, Albania, România, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană (după al II-lea Război mondial).

Revoluţia bolşevică produsă în urmă cu un secol şi criza financiară mondială izbucnită acum un deceniu au multe în comun, scrie Financial Times, notând că ambele evenimente se bazează pe "minciuni", comunismul, pe utopia societăţii egalitare, capitalismul, pe valoarea ireală a activelor financiare.

”Revoluţia bolşevică a instaurat o dictatură care s-a remarcat de-a lungul secolului 20 concurând pentru hegemonie cu fascismul (în prima etapă), iar ulterior cu liberalismul bazat pe economia de piaţă. La rândul său, criza financiară a clătinat modelul apărut victorios după Războiul Rece (...) Dacă planul cincinal din Blocul sovietic era o mare minciună, iată şi minciuna capitalismului - că valoarea de piaţă a activelor financiare şi de alte tipuri reflectă precis valoarea economică. Ceea ce s-a întâmplat acum zece ani a fost conştientizarea înspăimântătoare că activele financiare acumulate în etapa precedentă a anilor de creştere economică nu generaseră de fapt valoare, că viitorul producţiei economice era insuficient pentru onorarea în totalitate a valorii activelor. Pe scurt, bogăţia pe care oamenii credeau că o deţineau de fapt nu exista", scrie editorialistul FT Martin Sandbu într-un articol intitulat "De la Lenin la Lehman - marile minciuni. Cei care vor salvarea capitalismului trebuie să observe efectele Revoluţiei ruse".

Mărturiile milioanelor de victime stau ”ascunse” în cărţi, dosare prăfuite sau pur şi simplu merg mai departe purtate de cei care au pierdut oameni dragi într-un regim care a acaparat tot. Campania #CentenarulRosu vă aduce în atenţie poveştile unor victime ale regimului comunist pentru care ”torţionarii” erau cei care decideau cine trăieşte şi cine moare.

Sunt istorisiri despre mistificări onomastice şi despre cum adorau comuniştii să adopte "nume de scenă" politică, dar şi cine erau femeile din spatele celor mai temuţi bărbaţi.

Bazele teoretice ale distopiei comuniste au fost puse la anul 1848, când Europa era cuprinsă de valul de revoluţii de emancipare naţională, de către doi tineri, pe atunci, germani, care au publicat, la Londra, o cărţulie. Junii nemţi erau Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895), iar cartea lor se numea "Manifestul Partidului Comunist" şi proorocea apariţia comunismului, cea mai dreaptă dintre toate orânduirile sociale, societatea fără clase, o lume a egalităţii absolute.

”O stafie umblă prin Europa — stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfîntă hăituială împotriva aceste stafii”, scriau Marx şi Engels în Manifestul pentru Comunism. Principiile definitorii ale comunismului se referă, în termeni simpli, la idei politice şi economice care au ca obiectiv înlocuirea proprietăţii private şi economiei capitaliste cu proprietatea publică (a statului) şi deţinerea controlului în comun asupra mijloacelor principale de producţie şi resurselor naturale.

Campania #CentenarulRoşu, lansată de MEDIAFAX, trece în revistă toate evenimentele, începând cu 1917 şi până la urmările din zilele noastre.

Iată câteva dintre acestea:

1918 - Pacea de la Brest-Litovsk, Unirea Basarabiei cu România,

1919 – Revoltele comuniste în Germania, crearea URSS,

1939 - Pactul Molotov-Ribbentrop, Guvernul Antonescu, instalarea guvernului Petru Groza, cum a ajuns Nicolae Ceuşescu să preia partidul,

1955 - Tratatul de la Varşovia,

1968 – ‘’Primăvara de la Praga’’ şi până la momentul în care comunismul a pierdut teren.

Strada vrea un Protest autentic - doar al ei !

Dar macar v-a trecut prin mintile ingalvite de ura si potol capitalist ca Strada Tineretii si-ar dori eliberarea intr-un Protest pur, ca tinerii se rusineaza ca fiecare atitudine a lor e murdarita de umbrele voastre incolonate in spatele lor puternic si amplu, ca alura lor princiara e batjocorita de asmutirile voastre icnite din alcovurile destrabalarii de-a puterea pierduta si ravnita cu atata naduf, ca ei, tinerii, s-au saturat sa-i tot prefaceti in niste necunoscatori pe care doar voi ati sti sa-i manevrati cum trebuie pe acest camp de batalie din care doar realitatea cotroceana va avea de castigat?! Chiar nu va este rusine nicicum si atunci cand baracati, alternativ, in colosseumul guvernarii jefuitoare credeti ca sunteti stapanii de sclavi, foc de smerechiti de miliardele carabanite democratic, acordandu-va dibacia ca, atunci cand se cam golesc conturile mizerabil de off-shore-ite, sa va delectati cu luptele la care ii intaratati pe tineri impotriva lor, crezand ca-i puteti imparti in tineri de dreapta si de stanga, precum sunteti voi de ingusti, inutili si flecari?! Da, tinerii au tot dreptul din lume sa protesteze, si acest drept e unul permanent, dar nu sa va frecati voi, de bucurie idioata, palmele alea unsuroase ! Tinerii vor sa protesteze si chiar o fac, insa le murdariti mereu momentul lor de glorie.

Dar de ce nu mai are tineretea dreptul sa protesteze in felul ei autentic, de ce va impopotonati cu vigoarea lor si le-o aratati, in media, falsificat de plina de umorile voastre imbatranite de securismul cotrocean?! Cum e posibil sa va amagiti ca tinerii vor vrea sa dea jos doar guvernul balbait al stangii si nu vor avea cheful total de a va pravali pe toti la groapa istorie?! Cu care cuvinte sa va explicam ca tinerii nu vor vrea niciodata sa apere o gasca atat de securistoida si care, cu tot DNA-ul si alte alea de forta corupta, n-are niciun gram de sange de merit de a conduce, dupa cum se vede, tara, devreme ce-i implora, cu lacrimile statului paralel de drept, pe tineri sa le tot salte bracinarii in fotoliile de care, de 30 de ani, ii tot deposedeaza tocmai pe acesti imperturbabil de misteriosi si merituosi “Tineri la Putere!”. Astfel ca lasati-i in durerea lor autentica, eliberati media - pentru a se putea vedea ce inseamna un protest mirific de autentic. Si sa nu va auzim smiorcaiala de dreapta sau de stanga, atunci cand tinerilor le va veni pofta de-o Putere autentica!  #Tineretea ia totul !

Autonomia pe criterii multinationale

La ora asta si in perioada imediat urmatoare, nu se stie cum se va finaliza pofta de independenta economica a catalanilor. Dar ni se ascunde ca, de fapt, se provoaca si o atitudine din partea opiniei publice internationale – in vederea eventualului perpetuum mobile declansat in mijlocul Europei Unite. Iar acela dintre noi care inca mai crede ca motivele reale sunt cele care i se servesc are, deja, o problema! Nimic din ce se intampla la Barcelona nu e de capul lui Puigdemont, totul are un rost bine prestabilit si care trebuie sa fie credibilizat si de plierea pe anumitele deziterate istorice. Oricum, este pentru intaia oara cand se recunoaste adevarul care a stat, de-a lungul vremurilor nedrept de insangerate, la baza tuturor autonomiilor si separatismelor: interesele economico - imperialiste reglate intre marile puteri decidente. Inceputul mileniului 3 ne arata ca, in aceasta mondializare a economiei, multinationalele constituie varful de aisberg al dominatiei dintotdeauna. Nu o spunem cu patima, ci constatam numai  ca societatile transnationale isi fac intrarea cu surlele si trambitele nenumaratelor privilegii acordate de statele aspirante la lumea buna a democratiei, neavand de gand sa contribuie cu ceva la bugetele acestor maini nationale de lucru ieftin. Inocularea santajului cu relocarea in alte parti ale lumii ii face pe angajati sa devina radical de fideli oricaror demersuri dusmanos intermediate de acestea. Iar daca le vei cere sa-si plateasca darile, vei avea de-a face cu o riposta teribil de organizata. In peisajul acestui santaj va fi sfaramata Europa Unita (chipurile!), care va incepe sa se rezume, daca le vei impozita multinationalele, la frontierele in care au cea mai mare densitate a intereselor.

Astfel ca acolo de unde isi vor cara fabricile de facut bani va ramane prapadul declansat de adevarate razboaie civile ale disputelor interne pe fondul carora relocarea migrantilor va fi trecuta cu vederea... Estimam ca frumoasa noastra Uniune Europeana se va restrange, in viitorul mai mult sau mai putin indepartat, in jurul gramezilor de bani acumulate si din care se vor infrupta doar anumite tari, asta pana se va inventa un alt mod de atragere a popoarelor in sclavie. Trebuia sa stim si sa nu mai uitam niciodata ca Occidentul e chiar imbolnavit cronic de capital. De fapt, nimeni nu poate scapa de boala asta, dar orisicat!

Iar daca Romania “deranjeaza”, precum se si impune, multinationalele - mi-e teama ca se va trece si la autonomia Ardealului. De aceea vin tinerii cu o impunatoare dreptate sa va intrebe: “Ce-ati facut cu industria nationala?!” Dar e prea tarziu pentru toate epavele noastre politice, acum se joaca prea tare… Si doar “Tinerii la Putere!” vor putea cladi frontierele vii ale Patriei, ei sunt singurii care se pot opune devalorizarii nationale, ei sunt, in mod paradoxal si in pofida izgonirilor democratice, nebuni “de acasa”, tineretea va putea tine pasul cu adrenalina vremurilor… Ramane cum vorbeam: #Tineretea ia totul !

Momentul în care omenirea a fost la un pas de DISPARIŢIE

Celebra şi totodată controversata criză a rachetelor din Cuba a fost fără îndoială, cel mai important moment al Războiului Rece, derulat în trecut între blocul sovietic şi cel ocidental. În urmă cu aproape cincizeci de ani, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au fost mai aproape ca niciodată de declanşarea Armaghedonului. Când în luna octombrie a anului 1962, J.F. Kennedy - preşedintele american din acea vreme a fost informat că un avion de spionaj americand e tip U-2 a descoperit rachete cu încărcătură nucleară trimise de sovietici în Cuba, bastionul lor comunist din Caraibe, acesta şi-a dat seama că este în mijlocul unei situaţii limită. Timp de 13 zile fatidice, cât timp Kennedy s-a confruntat cu Hruşciov, întreaga lume a trăit probabil cele mai încordate momente din întreaga noastră istorie. Cele două superputeri aveau nu doar posibilitatea de a se distruge reciproc, ci şi pe cea de a stinge definitiv lumina pe Terra. Din fericire, lucrurile s-au terminat altfel. Însă detaliile crizei din 1962 rămân şi astăzi extrem de interesante. Mai ales în prisma situaţiei actuale. Care nu este deloc una liniştitoare.


Situaţii tensionate


Imediat după ce a obţinut puterea deplină în Cuba anului 1969, liderul revoluţionar cubanez Fidel Castro a avut ca obiectiv principal, şi logic până la un punct, stabilirea unei alianţe trainice între ţara sa şi Uniunea Sovietică. Sub regimul său, Cuba s-a dezvoltat ca o ţară dependentă ombilical de URSS datorită ajutorului militar şi economic oferit de aceasta. Guvernul lui Castro era iniţial neutru competiţiei multiple dintre cele două superputeri.

URSS-ul iniţial nu era interesată de Cuba, iar Fidel Castro chiar vizitase Statele Unite în decursul anului 1959. Dar când reformele socialiste implementate de Castro au ameninţat intersele americanilor proprietari de pâmânturi din Cuba, brusc Castro a devenit un personaj indezirabil în toate cercurile de putere din Washington. Ostilitatea relaţiilor cubaneze-americane a oferit o ocazie mult aşteptată de Uniunea Sovietică care dorea instalarea unui avanpost militar în coasta americanilor. SUA a decis atunci să înceteze în anul 1961 orice relaţie diplomatică cu Cuba.

 În acelaşi timp sovieticii erau în plin Război Rece (1945-1991) cu americanii şi aliaţii lor occidentali, perioadă presărată pe atunci cu numeroase confruntări politice şi economice. Cele două blocuri au intrat în probabil cea mai tensionată fază a relaţiei lor imediat după ce pilotul unui avion de spionaj de tip U-2 care zbura la mare altitudine deasupra Cubei pe data de 14 octombrie 1962 a fotografiat asamblarea mai multor rachete sovietice cu rază medie de acţiune de tip SS-4 care erau asamblate pentru o ulterioară instalare.

Două zile mai târziu, preşedintele Kennedy a fost informat oficial despre situaţie, fapt care l-a făcut să convoace de urgenţă un grup de strategi şi consilieri, grup care avea să fie cunoscut ulterior sub numele de Comitetul Executiv sau pe scurt, ExCom. În cadrul acestui for suprem activau cei mai importanţi oameni din SUA, precum Secretarul de Stat Dean Rusk, Secretarul Apărării Robert McNamara, directorul CIA, John McCone şi mulţi alţii. Timp de aproape două săptămâni, preşedintele Kennedy şi echipa sa urmau să se lupte cu criza diplomatică deja instalată între cele două superputeri, la fel cum în Kremlin, Nikita Hruşciov convocase un for asemănător.

Pentru americani, situaţia era deopotrivă una fără precedent şi de neacceptat. La aproximativ 145 kilometri sud de Florida, rachetele sovietice puteau atinge uşor ţinte situate în tot sud-estul SUA. Dacă americanii ar fi permis amplasarea rachetelor sovietice în Cuba, situaţia ar fi dus la înclinarea balanţei în defavoarea americanilor care conduseseră până atunci cursa înarmărilor nucleare.
Trebuie reţinut totuşi că se ajunsese la acest punct din vina iniţială a americanilor.

Uniunea Sovietică ajunsese să-şi instaleze rachetele în Cuba din două mari motive:
Pentru a face o demonstraţie de forţă ameninţând SUA dinspre Caraibe, şi pentru a întări poziţiile de negociere în încercările repetate ale Moscovei de a forţa alipirea Berlinului de Vest la Germania comunistă. Ca motive de ordin secundar mai figurau apărarea Cubei de o eventuală invazie americană şi sporirea prestigiului sovietic la ONU.

Însă nimic din cele de mai sus nu s-ar fi întâmplat dacă americanii care se pregăteau febril şi precipitat de un eventual război nuclear în Europa nu ar fi amplasat primii rachete nucleare în ţările aliate din NATO. SUA a decis astfle să plaseze baterii de rachete în ţara care avea graniţă directă cu URSS-ul de atunci. Este vorba de Turcia, stat NATO care avea pe atunci graniţă cu două foste state sovietice, Georgia, respectiv Armenia.


Ameninţări, blocada navală, şantaj reciproc şi Glasul Raţiunii


Surprinşi de mişcarea nebănuită a sovieticilor, mulţi membri din ExCom au intrat în panică şi au cerut atacarea şi distrugerea rachetelro nuclare din Cuba înainte ca acestea să devină operaţionale. Preşedintele Kennedy a fost liantul păcii, cel care nu dorea să se ajungă atât de repede la un război cu consecinţe devastatoare şi nebănuite. În schimb, Kennedy a decis instituirea unei blocade maritime asupra Cubei pentru a preveni astfel instalarea altor rachete sovietice.

Chiar dacă această măsură nu a dezamorsat criza, blocada Cubei a dus la evitarea unui atac direct şi i-a oferit preşedintelui american mai mult timp pentru discuţii diplomatice. Până atunci însă, sovieticii instalaseră deja între 36-42 rachete SS-4 cu rază medie de acţiune. Şase dintre rachete erau falsuri făcute din carton pentru a înşela astfel un potenţial atac american. Rachetele aveau o rază de acţiune de 2036 kilometri şi puteau atinge oraşe precum New Orleans. Miami şi chiar capitala Washington DC. Fiecare rachetă avea o încărcătură explozivă de o megatonă , echivalentul unui milion de tone de dinamită. O singură rachetă a sovieticilor era de 60 de ori mai puternică decât bomba care a căzut la Hiroshima, bombă care avea „doar” 16 kilotone, adică echivalentul a 16.000 tone de dinamită.

Sovieticii mai instalseră în Cuba o baterile de 12 rachete nucleare de tip Luna cu o rază de acţiune de 32 kilometri, rachete care erau destinate să fie folosite doar dacă americanii încercau o invazie terestră. Comandanţii sovietici primiseră dreptul să folosească rachetele Luna după cum credeau de cuviinţă, fără să mai aştepte ordinul Moscovei. Situaţia s-a schimbat după data de 27 octombrie când Kremlinul nu le-a mai dat voie să le acţioneze nici pe acestea fără ordinul său direct. Asupra SUA mai erau aţintite 80 de rachete debaterie de tip Sopka, care erau amplasate pe plajele cubeneze. Atunci, în Cuba staţionau peste 40.000 de soldaţi sovietici.

Kennedy se gândea în continuare la o măsură care să ducă la detensionarea situaţiei nu la escaladarea ei. După ce a ordonat marinei militare americane instaurarea blocadei, preşedintele american a trimis un ultimatum Kremlinului care cerea retragerea rachetelor. În cadrul apariţiei sale televizate de-a dreptul istorice din  data de 22 octombrie 1962, JFK i-a informat pe cetăţenii americani de prezenţa rachetelor sovietice, şi-a explicat decizia cu privire la blocadă şi a asigurat întreaga lume că SUA  era hotărâtă să-şi folosească întreaga capacitate militară pentru a neutraliza ceea ce ea percepea drept o ameninţare directă la siguranţa sa.

În urma acestei declaraţii publice, milioane de oameni din întreaga lume aşteptau cu teamă răspunsul URSS. Numeroşi americani au intrat în panică şi au crezut că vine Apocalipsa, după care au fugit să-şi facă provizii de alimente şi combustibil. Un moment crucial în desfăşurarea faptelor avea să survină pe data de 24 octombrie când navele militare sovietice s-au întâlnit în apele Cubei cu cele americane. Orice încercare a acestora de a sparge blocada ar fi dus foarte probabil la o confruntare militară care ar fi excaladat uşor într-un război nuclear. Însă navele sovietice nu au forţat blocada.

Discuţiile tensionate dintre cele două superputeri au continuat în decursul întregii săptămâni, iar pe data de 27 octombrie, situaţia s-a tensionat brusc căci un avion american de recunoaştere a fost doborât pe când zbura pe deasupra Cubei, iar o forţă de invazie era deja pregătită în Florida. De fapt, se poate considera că pilotul de 35 de ani, maiorul Rudolf Anderson, care a murit în avionul doborât a fost singura victimă din criza rachetelor. „ Atunci am crezut că a fost ultima sâmbătă pe care am trăit-o ”, îşi aminteşte în memoriile sale, fostul Secretar al Apărării, Robert McNamara.

Din fericire, în ciuda tensiunilor uriaşe, liderii sovietici şi americani au găsit o calede scăpare onorabilă. Singura, de altfel. În timpul crizei, liderii de la Washington şi Moscova nu au încetat să comunice între ei prin intermediul telefoanelor şi faxurilor. Diplomaţia şi comunicare aveau aşadar să-şi mai divedeasăc încă o dată valoarea incomensurabilă în astfel de situaţii. Pe data de 26 octombrie, Hruşciov i-a trimis un mesaj lui Kennedy în care se oferea să-şi retragă rachetele din Cuba în schimbul promisiunii că americanii nu vor invada această ţară. În ziua următoare, Hruşciov a forţat, anunţând că-şi va retrage rachetele doar dacă americanii şi le vor retrage pe ale lor din Turcia.

Înainte de acest moment, cele două superputeri căzuseră deja de acord să-şi retragă rachetele din Turcia, sovietici ştiau despre hotârârea americanilor,prin intermediul spionilor lor, dar de dragul aparenţei şi al diplomaţiei trebuiau să le lase acestora o cale de retragere onorabilă. Procurorul General al SUA, generalul Robert Kennedy i-a trimis personal mesajul de retragere ambasadorului URSS la Washington, iar începând cu ziua de 28 octombrie, criza rachetelor urma să se detensioneze. Atât sovieticii, cît şi americanii au fost speriaţi la modul serios de acest incident tensionat.

În anul următor, ambele părţi au convenit asupra instalării unei linii de comunicaţie directă între Washinton şi Moscova pentru a servi la dezamorsarea unor eventuale situaţii viitoare. Era începutul tratativelor prin care cele două superputeri aveau să cadă de acord asupra reducerii arsenalelor nucleare. Totuşi Războiul Rece era departe de sfârşit, iar sovieticii s-au lansat pe de altă parte în dezvoltarea unor rachete intercontinentale capabile să lovească SUA direct de pe teritoriul URSS.

Restul este istorie binecunoscută, dar din nefericire escaladarea tensiunilor din prezent de pe scena internaţională, ne readuce în memorie situaţia crizei rachetelor din Cuba.

www.descopera.ro

Programul eliberarii de manipularile psihotrope

Pentru ca ne-ati si plictisit cu atata democratie terfelita. Asta dupa ce vom fi fost si incantati sau momiti de atatea manipulari psihotrope, apoi, si pe masura ce ne trezeam la realitatea crunta a mintilor voastre meschine prin mediocritate, chiar ingroziti de biciul occidental ridicat catre patriile atator copii si tineri pe care tocmai ce-i talhareati. Asa ca e timpul sa va explicam de ce totul se va sfarsi (daca nu s-o fi si sfarsit!): nu exista democratie, stimabili dominatori netrebnici, asupritii sunt incompatibili cu un asemenea concept. Doar daca, inversunati cum sunteti sa implementati democratia mondialista, veti lasa de la voi si veti accepta sa va restructuram uzinele alea mamut, sa ne vindeti (vorba vine!) bogatiile solului, subsolului si aerosolului, sa va supunem unui mecanism punitiv de verificare a paielor de razboi pe care le tot puneti pe jarul pacii tot de voi astfel instaurate, sa va batem obrazul corupt de atata imperialism feroce… Insa n-avem timp de pierdut cu niste fiare pe care-i unesc, intr-un mod teribil de periculos pentru Omenire, tocmai inimaginabilele crime comise impotriva tuturor valorilor umane “povestite”, insa, mereu democratic! Cu tipologia democratica de cyborg, altfel nu se poate explica felul nemilos de nerusinat cu care desconsiderati generatiile vitregite de viitor…

Tinerii din toate tarile se vor organiza, pana la urma, punand in aplicare Programul lor tacut de eliberare a vietii nationale. Generatiile cu tatuaje de viitor nu pot fi invinse de batjocoritoarele voastre nevoi bolnav de imbatranite, nu intelegeti?! Prin definitie, copiii si tinerii nu pot fi democrati, ci neinfrant de liberi si independenti. Si degeaba tot va incrancenati sa-i rariti cu prozelitismul oengist al pederastiei, cu imbolnaviri programat de afaceriste, cu condamnari la foame sau si inchisoare, cu atacuri teroristoide sau criminale instaurari de pace prefacute in genocide, cu revolutii securist de mirositoare, dar si primaveri arab de insangerate, ori incendieri #colective, precum si vesnice proteste #rezistent de multinationale… A venit timpul sa va spunem, totusi, ceea ce nu puteti intelege - dreptul adevarului: #Tineretea ia totul !

Inchisorile manipularii Alcatraz

 Sunt astfel organizate incat cu adevarat sa nu te poti elibera decat in sicriu! Minti diabolice au exploatat si vor exploata, intotdeauna, ignoranta, mediocritatea si spiritul de neaparata inrolare care caracterizeaza omul ca entitate sociala. Fara a comite pacatul de lez-umanism si a nega confortul interior pe care ecumenismul bisericesc il confera atator amarati ai sortii, nu putem sa nu mentionam, totusi, negura feudalista a trairii cu care ne imbie una dintre cele mai profitabile afaceri – religia, sesizand si diversionismul prin care si-a asigurat opozitia din interior – cultele politice. S-a impanzit pamantul de cultele avocatesti ai caror preoti iti subjuga viata actuala, dar te asigura de cea de apoi! Nu omitem perpetuele manipulari imperialiste ale serviciilor secrete, organizatiilor de tot felul masonic sau oengist, nu le uitam nici pe cele ale anumitor securisti tradator de ancorati la organizari multi-dominatoare. Ce ne facem, insa, cu marea manipulare prin politica ideologizata pana la fisiune nucleara?! In fond, prin politica statului modern trebuia sa se asigure domnia internationala a marilor principii care sa ordoneze Umanitatea, cand colo, ce sa vezi?! Politica nu constituie altceva decat pervertirea oricarui reflex de bun-simt, cine nu se transforma (o spune intreaga media!) intr-un “animal” aferent, nu poate fi un politician bun pentru democratie… Sa ridici la rang de virtuti minciuna sfruntata, tradarea lacoma a compromisului, veninul inculturii si dezumanizarii care propaga, in toate cele din urma, atatea tragedii si razboaie - nu reprezinta numai o noapte a mintii, ci pare sa fie o boala fara de scapare. In aceste inchisori Alcatraz ale manipularii, prizoniere sunt mintile si propriile judecati, adica totul! Si lagarele astea au cuprins intreaga statalitate a Omenirii, economia ei producatoare de bunuri reale. Cei ce se incapataneaza sa ramana cu mintea si spiritul libere sunt impinsi pe un fel de insula ucigator de austera.

Pentru ca nu se poate inca intrevede cum ar putea reusi tinerii sa-si implineasca idealurile de generatie, in vreme ce li se vor izbi piepturile cu injositorul icnet al celor ce naruiesc, de decenii, Patriile: “Li-ber-ta-te!”. Doar ca libertatea sta numai si numai in puterea propriei minti si a propriului spirit, de aceea sunt eu atat de fericit de convins ca “Tinerii la Putere!” sunt adevarata vindecare a convietuirii statale. Ei detin cele trei componente fundamentale ale Patriei: teritoriul mintilor inteligente, populatia spiritelor ideatice si institutiile altruismului revigorant… Si spre deosebire de tineretea izbavitoare, imi poate spune cineva de care ideal pot fi banuiti neterminatii de drept ai democratiei statului ratacit si pentru care se razboiesc in mocirla electorala a politicii securistoide ?!

Noul curent cultural mondial: creativismul teribilist

Asa se adapa din dragoste si speranta aceste generatii care se hranesc pentru a trai, iar cui nu-i place sau a devenit prea strain de genunile tineretii n-are decat sa invete ca viata se poate trai si altfel, nu doar sub cadenta dictaturii egoismului cu care, indeobste, te invaluie cea de-a doua parte a trairii. Si spunem asta numai si numai pentru ca, zi de zi, se confirma un adevar colosal de dureros, acela ca tineretea lumii este conjurata de generatiile puterii invechite la toate contractele cu statul social, economic, politic…Ce le ramane tinerilor sa faca?! Sa razbata ajutati doar de inteligenta lor penetranta si mult noroc, sau, dimpotriva, sa devina (oh, ce stampa a tristetii infinite!) slugile atator oameni care traiesc numai pentru a manca. Cele mai “indraznete” creatii au fost, de-a lungul istoriei, ale unor tineri scaparatori. E varsta big-bang-ului in univers personal, asa ca se formeaza cate o stea… E cel mai frumos spectacol pe care-l poti intalni si daca stii sa privesti. Dar politicienii, guvernantii oficiali si secreti, mai sunt ei, oare, pe traiectoriile unor orbite umane, mai sunt ei capabili sa asigure cadrul natural perpetuarii judicioase a vietii biologice, profesionale, ideatice? Dar tocmai ca nu, de aceea e nevoie exact de modul in care elitele tineretii de azi se raporteaza la viata, de un nou curent cultural – creativismul teribilist. Si cum de se impaca termenul ultim cu un adevarat demers cultural?

Nu s-ar obosi nimeni sa va raspunda, neputinciosilor la putere, daca n-am sti cum asteptati sa le culegeti teribilismul inevitabil si sa-i inrolati in razboiul cel de toate zilele voastre prapadite! 

Doar ca tineretea este singurul modus-vivendi modern, de-acum chiar ca e prea tarziu sa mai intelegeti si voi, cei ce conduceti pieirea Omenirii, ca tineretea se confunda, in mod natural, cu Puterea!

Terorismul organizatiilor secrete

Daca se traieste, cu adevarat si la nivel institutional al Occidentului, tristetea fara de margini a unor asemenea tragedii care se repeta cu o simplitudine ingrozitoare, atunci a sosit vremea sa judecam cu mintea intreaga a fiecaruia dintre noi si sa intrezarim puzzel-ul adevarului care se petrece. Este plauzibil si, deci, evident ca teroristii actioneaza sub presiunea manipularii unui astfel de stat islamic absurd. Dar acei tineri care ucid cu atata usuratate nu pot actiona altfel decat avand mintile ratacite: imbolnavite de o ideologie satanic de revansarda, imbolnavite si de sistemul economic sau social al democratiilor occidentale. In mod sigur (si nu e nevoie de amanunte medicale) acesti tineri jertfiti, la randul lor, de anumitele forte secret de oculte, au mintile imbolnavite de psihoze, depresii sau si alte boli psihiatrice – tocmai pe aceste criterii fiind ei, probabil, recrutati. Ni se livreaza, mai nou, ca teroristii de la Barcelona au fost recrutati de un imam ale carui date sunt cunoscute. Dati-ne voie, atunci, sa spunem raspicat ca actiunile neputincioase ale institutiilor specifice (secrete, de ordine publica) devin cu atat mai suspectibile. Sunt cativa ani buni de cand in Europa se tot moare dupa un sablon pe care nu mai trebuie sa-l inghitim – chiar daca dupa fiecare tragedie, mass-media mondiala este invadata de agentii de influenta care detin adevarul absolut livrat de-a gata, or’, sa fie clar, aceste batalioane ale desantului informatics nu sunt naïve si nici natange. Am curajul sa sustin ca oamenii care umplu ecranele si retelele informatiei, indivizii astia care traiesc (si cat de bine!) doar din astfel de interventii, nu fac altceva decat sa disimuleze adevarul celor petrecute atat de groaznic. Nu se asteapta efectuarea niciunei cercetari, verificari – si statul occidental s-a si derobat de orice fel de vina. Este evident ca in spatele acestor dezastre umanitare se afla numai si numai organizatii secrete, dar nu dintre oricare, ci dintre acelea care detin bani, media, putere. Oricum, de nedreptatile sociale si economice care pot lua mintile unor oameni ati auzit?! Cunoasteti ceva despre cartelurile pe care le directionati in marea afacere institutionala cu drogurile care ii pot face pe unii tineri rataciti sa actioneze in mod criminal?! Despre voi, cei constituti in societatile secrete care decid totul, ati auzit cate ceva?! De tinerii care isi pierd, tot mai des, mintile fragede ale trupurilor ratacitoare?! Pentru ca, in modul normal al logisticii, acel stat islamic despre care tocmai mass-media occidentala ne tot informeaza cu atata “propovaduinta” staruitoare ar trebui sa fie la unghia degetului mic al interventiei din Orientul Mijlociu, preopinentii lui sa se regaseasca in prim-planul bazelor de evidenta a riscului, in miezul actiunilor de prevenire si anihilare… Dar cata si abjecta suficienta in fata careia devii obligat sa spui: derbedeilor, criminalilor, secretilor!

Iar daca nu sunteti capabili sa aparati vietile cetatenilor, la o parte: “Tinerii imperiali la putere”! Doar ei sunt cei ce vor cu adevarat si vor institui Pacea, acea stare care nu suporta organizatii secrete. Dar spuneti-ne: Statul islamic sau Statul occidental?

Sistemul Imunitar al Omenirii - Marea Schisma Politica

Frontul tineretii se va fi nascut din umilinta cu care aceste 3 decenii s-au napustit asupra tinerilor de ieri si de azi. Tineri de o incomensurabila speranta si cu atat mai loviti de o mereu mai degradanta izgonire in ghearele pribegiei straine. Tot ce s-a intamplat astfel constituie proba neiertatoare pentru lustrarea intregii clase politice, o schisma politica definitiva si neiertator de plina de invataminte pentru viitor. N-avem atata vreme si nici nu ar avea prea mult rost sa le dam explicatii celor ce au naruit atata multime de invioratoare sperante - doar pentru a-si prezerva indesarea “ghiozdanelor” si a conturilor nesatule. Sistemul imunitar al Omenirii va crea anticorpii plini de tinerete devastatoare. Aceasta pervertita democratie a expirat tocmai pe principiul de a aplica si respecta arbitrar si discriminant acele perorate principii pe care, de fapt, tinerii le au tatuate in bunul lor simt si le respecta prin educatie.

Ei au trecut demult la un “next level”, cum ati vrea sa-i tintuiti cu catusele umorilor voastre politice, ingrozitor de expirate si plictisitor de rudimentare?! Tinerii trebuie sa se rupa de tot ce a fost – si a fost tradator de rau si urat de meschin – si sa priveasca prin ochii de viitor care le arata cum se conduce o Patrie cladita cu iubiri induiosatoare, cum se respecta dreptul de a fi demn din poarta casei parintesti si pana in gandul aninat de coltul unei calatorii spre o ultima stea, cum trebuie sa calci pe pamantul de tarana a Tarii si ce vorbe se cuvine sa-ti rasara prin talpile care ard de iubire…Si, tinerii?!. Da, ei – cei care iarta tot, dar nu vor uita niciodata!

Imperiile sclaviei moderne

Politica ramane o sminteala generalizata. Insa noi trebuie sa ne vedem de cea nationala! Aceea pe care o mai gustam, din reflexul minciunilor istorice ori viceversa - numai noi, vechile generatii. Dar cu care trairile tinerilor au devenit profund incompatibile, de aceea incearca ei, din cand in cand si bineinteles ca deseori eronat, anumite miscari, constructii, demersuri… Si caror manipulari (ba chiar obscure puneri la cale) le cad prada doar din dorinta fireasca de a contribui, si ei, la o proprie viata ! Nu au inca timp pentru a intelege toate aceste prostii planetare, ca in spatele acestor rostiri natange sta armamentul greu al organizarii scelerate prin care capitalul si dominatia vor sa-si permanetizeze imperiile sclaviei moderne. In democratia expirata de-a binelea nu veti vedea ca o guvernare care ti-a taiat nivelul de trai sa fie luata la goana cu pietre – ea face doar parte din planuirile sistemului ei machiavelic. Dar veti vedea, matematic, cum suntem impinsi sa ne alimentam cu pietrele necesare luarii la goana a guvernarilor care vor (dintr-o intamplare a imprejurarilor, evident) sa ne urneasca spre un alt nivel de viata – asta face democratia bazata numai pe dominatie intermediata prin astfel de politicieni si servicii de manipulare. 

Din fericire pentru viitorul Omenirii (dar din pacate pentru o eventuala lupta contra acestor microbi veninosi ai informatiilor platite la greu), tinerii se ocupa inca de adevaratele teme pe care viata doreste sa le ridice, de-a pururi, in spatial ei public: dragostea, prietenia, altruismul, devenirea si idealurile visate in colturile de rai pamantenesc ale sperantei…Acestea ne salveaza cu ADN-ul lor etern de tanar! Celelalte ne omoara cu viciile canceros de milenare!