Liber la dor! „Visul unei nopți de Țară...”

 

Simptomul definitoriu al oricărui Covid este frica prin care se manifestă și cu a cărei epidemie propovăduită boala asta îi poate îmbolnăvi, decisiv – din păcate, și pe alții! Iar dorul rămâne cea mai adâncă dintre legile spiritului...singura putere în trupul deplin ca Democrația Creației! Ce-ar fi să fie alegerea ținutului acelei libertăți care transcende oricărei democrații ruginite de profit corporat! Dar mai există un asemenea zăcământ sau, mai degrabă, orologii care să-l contragă prin ancorele de zbor? Ori, de s-ar fi ascuns în pânza freatică a trecutului, ar mai deține resortul dereticării prezentului de a răsări către ceva-viitor?! Hei-hei, tinerețe, declară-le tu cum de năvălitor ți-au suspendat cursele de raliuri ale dorului împins în surghiun, crezând ei că-i pot tăia decolările cu care se poartă așa de colindător și să le arunce la fierul ăla vechi de prăselele orânduirii lor ariviste! Doar că rețeta de dor nu se poate uita și nici tipări cu maghernițele banilor sângeroși...Ea rămâne ADN-ul suveran al fiecărui trup spiritualizat și cu elixirul vaccinului antiapocalipsă, anticorpii încărcați de tăietura dulce a dorului vor traversa Omenirea tot pe atât de departe – precum va fi el de nestins. Așadar, ridicați-vă ca din rădăcini ale stindardelor pornite din trecutul care tot își mai flutură cărările visurilor către viitorul olărit cu mângâieri dizidente!

Dați mâna unul cu altul de să nu vă mai despărțiți din trunchiul națiunii pe limba căreia ați învățat să nu mai puteți uita cum viața e ca o sete de căprioară ce se tot reîntoarce să mai bea din izvorul cu bucurii; dați tonul răscolitor al muzicilor pe care să se încingă o horă internațională a popoarelor blajin de eterne! Iar dacă Inteligența Universală tot v-a programat în pereche...habar de muritori să n-aveți când vi se întâlnesc adoratele gânduri de a fi și voi împreună de fericiți, cum mărșăluiți doi-câte-doi, chiar și cu lacrimi dinadins mai trecătoare pentru așa eroi cotidieni ai Umanității ce sunteți! Eliberăm zâmbetul coborât din aula privirii, ce dacă rănile tinereții durează mai mult cu încă fiece clipă râvnită la maximum, dac-ar ști ei cum poate fi de maiestuos un stindard zdrențuit de atâta exil!? Ca pâraie curgătoare de pe creștet de munți sunt #Tinerii LaPutere când va să-și aștearnă #ReformaDemocrației ca pe o modă de primăvară-vară-toamnă a tinereții în care se va preface până și iarna cea înmugurind sub colindele unui perpetuu anotimp asemenea întreit! Și bine-ați reveni pentru totdeauna, elevi! Dar unde a fost înlănțuită studențimea?! Abia când ei, cu toții, se vor elibera de sub măștile Balului mondial de organizat (pentru a nu se mai ști cine sunt jefuitorii), Patria va reveni, și ea, la viață!

Fiecare să ia România în palme, se poate – v-o jur!, și să rostească vreo parolă – ceva (măiestria lui!), astfel încât să nu poți fi uitat de cum ai învățat și tu o țară... să se înalțe ca o atmosferă de nemaipărăsit!

Celei (celui) care pleacă

                                (Ion Minulescu)

„Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări.
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
.......
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!”