Pentru că, în democraţie, sistemul economic se bazează pe principiile pieţei libere. Iată şi deosebirea fundamentală între un Serviciu de Informaţii al unui regim etatist, faţă de instituţiile similare ale unui stat democratic. Marile firme şi companii ale lumii democratice îşi realizează, prin sisteme proprii, securitatea, înţeleasă ca element de prosperitate, în legalitate. Intelligence-ul de corporaţie, sau concurenţial, cum mai este numit în lucrările de specialitate, îşi stabileşte o serie de funcţii, între care cunoaşterea concurenţei şi realizarea unor studii de piaţă (marketing) ocupă un loc strategic bine definit, fiind fundamentale pentru dezvoltarea companiilor şi protecţia propriilor interese şi secrete.
Pe parcursul vizitei sale la Moscova, din 20 august 1970, efectuată cu ocazia Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a avut prilejul, cu bunăvoinţa liderului sovietic Leonid Brejnev, să vadă la faţa locului cum se produc diamantele sintetice şi ce utilitate practică au acestea în diferite ramuri industriale, cum ar fi, în primul rînd, cele bazate pe extracţie şi pe şlefuire. URSS producea, încă din 1951, alături, dar independent, de Suedia şi S.U.A., diamante sintetice. Avînd în vedere proiectele ambiţioase pe care şi le propusese – între acestea numărîndu-se Transfăgărăşanul, Metroul bucureştean,
Casa Poporului, forările la mare adîncime pentru extracţia de gaze şi petrol din ţară şi din străinătate, adică în ţările cu care România avea astfel de contracte etc. -, Nicolae Ceauşescu a înţeles imediat cît de rentabilă ar fi, pentru economia românească, producerea, în ţara noastră, a diamantelor sintetice. Într-un astfel de context, ordinul comandantului suprem pentru Direcţia de Informaţii Externe (Serviciul de Spionaj al Securităţii) a fost foarte clar: implicarea instituţiei în obţinerea de documentaţie pentru tehnologii avansate şi utilaje pentru fabricaţia de diamante sintetice.
Cei care s-au mişcat mai repede, şi cu folos, au fost ofiţerii de informaţii care lucrau pe spaţiul ţărilor nordice. Un anume locotenent Alexandru (probabil, nume conspirativ) a reuşit, după 2 ani de studiu şi investigaţii complexe, să intre în legătură cu un specialist străin, pe care l-a convins să-i facă rost de planuri şi tehnologii utilizate în procesul de fabricaţie a diamantelor. Acţiunea a fost încununată de succes, mai ales că specialistul, numit, conspirativ, „Cap luminat”, a acceptat să vină şi în România pentru a da o mînă de ajutor colegilor români. Un alt moment important al acţiunii a fost înfiinţarea, ca primă etapă, a unei staţii-pilot, care a lucrat cu 6 oameni, reuşindu-se, astfel, pornirea procesului de producţie.
Ulterior, cu experienţa cîştigată, acest punct de lucru a continuat să se dezvolte, pînă cînd a căpătat conturul unei fabrici rentabile. În 1974, generalul Ion Mihai Pacepa, cel care s-a ocupat din partea DIE de coordonarea acţiunii, i-a dăruit lui Nicolae Ceauşescu, cu prilejul aniversării zilei de naştere a acestuia, un cadou de excepţie: cîteva diamante sintetice produse în România. Certificatul de naştere al fabricii a fost emis de Ceauşescu în august 1974, sub titulatura Unitatea de Producţie Specială „Dacia”.
În 1975, Ministerul de Interne a înaintat la Cabinetul nr. 1 o notă, vizată de Gheorghe Oprea, prim viceprim-ministru al Guvernului României, prin care şeful Statului, Nicolae Ceauşescu, era informat că ,,instalaţiile-pilot de sinteză pentru diamante produc (60 kg)” şi că ,,a fost asimilată, în întregime, tehnologia de fabricaţie, nemaifiind necesare eforturi valutare pentru procurarea acestor diamante din import”. Prin acelaşi document, se solicita înfiinţarea unei unităţi de producţie specială în cadrul Securităţii, organizată pe principiul bugetar. Personalului civil al Fabricii de diamante sintetice i se asigurau o retribuţie cu 20% mai mare decît a celorlalţi specialişti civili din Ministerul de Interne, precum şi alte sporuri de confidenţialitate (secret, secret de importanţă deosebită etc.). În 1976, Nicolae Ceauşescu a semnat Decretul de înfiinţare a Unităţii Militare PS (Producţie Specială), care avea în schemă 140 de posturi – 130 ofiţeri, 9 subofiţeri şi 118 personal civil. Printr-un alt Decret, cu nr. 163/29 decembrie 1976, se mărea numărul de posturi la 526.
Finanţarea activităţii se făcea conform art. 55 „Cheltuieli speciale”, iar primul sediu al unităţii a fost stabilit în Str. Bujoreni. Din raţiuni de stat, Decretul de înfiinţare a acestei Unităţi Militare de Producţie Specială nu a fost publicat în Buletinul Oficial. În acelaşi document se prevedea: „Contractarea de către Ministerul de Interne, în anii 1976-1978, a echipamentului şi a utilajelor necesare dotării noii dezvoltări a capacităţii de producţie, precum şi trecerea fondurilor în valută la Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), într-o poziţie specială şi într-un cont separat”.
Prin acest decret, Securitatea era autorizată să cumpere echipamentele şi materialele, precum şi materiile prime, fie direct, fie prin Intreprinderi de Comerţ Exterior (ICE). şeful DSS, Tudor Postelnicu, raporta şefului Statului că obiectul special („PS”) ajunsese la 2,92 milioane carate (885 kg) şi că oferea mari disponibilităţi la export. Era şi motivul pentru care solicita ca materiile prime – pirolita, cobaltul, grafitul special etc. – să fie procurate prin mijloacele muncii „speciale”, cu derogare de la unele reguli generale de import. Mai trebuie precizat că producerea diamantelor sintetice era protejată de patentele deţinute de concernele General Electric Company (SUA) şi De Beers (Republica Sud-Africană), ceea ce făcea prohibitivă vînzarea directă. Prin urmare, Securitatea s-a orientat ca valorificarea producţiei să fie făcută prin societatea „Sunitron”, sau alte firme intermediare. În acest sens, la 12 iunie 1978, Nicolae Ceauşescu a semnat Decretul nr. 144, pentru Obiectivul „PS”, în care se prevedea exceptarea de la controlul vamal intern a produselor exportate, sumele de bani urmînd să fie trecute în contul „OVS” (Operaţiuni Valutare Speciale).
După 1982, operaţiunile comerciale vor reveni ICE „Dunărea”, o altă unitate militară din DSS, cu indicativul 0107. Întreaga operaţiune specială de fabricare a diamantelor sintetice a avut nume de cod „Stelele”, fiind încredinţată Brigăzii SD (ştiinţă – Dezvoltare), condusă de generalul maior inginer Teodor Sîrbu, apreciat de foştii săi subalterni drept un foarte bun specialist în domeniu. La scurtă vreme după dezertarea lui Mihai Pacepa, generalul inginer Teodor Sîrbu a decedat, în urma unei explozii „întîmplătoare”, produsă în garajul său, ceea ce demonstrează, încă o dată, dacă mai era nevoie, că lumea frontului secret este extrem de dură. Oricum, la sfîrşitul anilor ’70, Fabrica de diamante sintetice, aflată în directa responsabilitate a Securităţii, ajunsese la un nivel de dezvoltare care o situa pe locul al treilea în ceea ce priveşte calitatea diamantelor şi pe locul al patrulea, pe piaţa mondială, în privinţa cantităţii produse. Interesant este faptul că memorialiştii fostei Securităţi, implicaţi în această acţiune, susţin că trădarea lui Pacepa, din 28 iulie 1978, nu a adus atingere intereselor afacerii cu diamante, ci, dimpotrivă, în anii următori, s-a constatat o rentabilitate mult sporită.
Generalul (r) Giartu Istifie, fost director al Fabricii de diamante, a mărturisit unor ziarişti de investigaţie că, după acest episod, al trădării lui Pacepa, majoritatea ofiţerilor români acoperiţi din străinătate, retraşi de la post pentru a nu fi deconspiraţi, au fost angajaţi, ulterior, la Fabrica de diamante. Noul aflux de profesionişti a jucat un rol pozitiv în dezvoltarea fabricii, pentru că toţi aceştia căpătaseră experienţă în întreprinderile din Occident în care lucraseră. Iată şi un aspect pozitiv – dacă se poate accepta aşa ceva pe frontul secret – de pe urma unei trădări. De fapt, mai toţi specialiştii şi angajaţii Fabricii de diamante sintetice erau ofiţeri. Instituţia a promovat o politică de cadre chibzuită din acest punct de vedere. A racolat şefii de promoţie de la Facultăţile de fizică şi chimie din Universităţile româneşti, dar şi pe cei din Institutele Politehnice din ţară, mai ales pe absolvenţii de Mecanică. Colonelul (r) Ion Mariţescu, fost director al fabricii în perioada 1991-1994, confirmă faptul că tehnologia utilizată în unitatea pe care a condus-o era de provenienţă occidentală, iar procurarea ei s-a făcut prin implicarea activităţii de Informaţii externe.
Aşa s-ar explica şi secretomania din jurul afacerii. Unul dintre primii angajaţi ai fabricii a oferit următoarea explicaţie: „Nimeni nu putea refuza un astfel de loc de muncă; era tehnologie mai mult decît de ultimă generaţie, erau lucruri provocatoare de care nu mai auzise nimeni. Iar, pe lîngă asta, mai era şi un mediu interesant, totul era ultrasecret şi nimeni nu ştia ce faci”. La începutul anilor ’80, se produceau circa 10 milioane de carate pe an, iar valoarea unui carat (ca unitate de măsură pentru aceste diamante) era socotită la aproximativ 9-10 dolari. La jumătatea anilor ’80, Fabrica de diamante a atins apogeul productivităţii: 20 milioane de carate pe an, atunci cînd preţul urcase la 12 dolari pe carat. Potrivit estimărilor unor specialişti implicaţi în producţia de diamante sintetice, încasările ajungeau şi la 240 milioane de dolari pe an. Un alt domeniu care-i adusese fabricii sume importante de bani a fost recuperarea metalelor nobile din catalizatorii uzaţi. Lunar, se repuneau în circulaţie 25 de kg de platină.
Prof. univ. dr. CRISTIAN TRONCOTĂ
TRICOLORUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu