„Istoria se răzbună, repetîndu-se!”, spunea Nicolae Iorga, aşa că cine nu învaţă din istorie, riscă să o repete. Unii, însă, o repetă la nesfîrşit şi degeaba. O vorbă de duh spune că omul deştept învaţă din greşelile altora, omul obişnuit, din greşelile sale, iar omul prost, deloc. Să fie românii atît de proşti, încît să nu înţeleagă nimic din greşelile Istoriei? Îmi vine greu să cred şi, totuşi, se pare că aşa este. Dacă mă uit la războaiele pe care le-a purtat acest popor, la greşelile sau trădările care au dus, de fiecare dată, la înfrîngerea, umilirea şi subjugarea acestui neam, la ruperea unor bucăţi din acest pămînt, observ că, toate, au avut ca numitor comun: manipularea, amestecul străin şi trădarea unor politicieni sau conducători aflaţi la Putere. Nici faptele bune sau, să le spunem, măreţe, nu s-au făcut dintr-un imbold intern. Revoluţia din 1821 a fost pornită, dirijată şi falimentată de ruşi şi Eterie, cea de la 1848, exportată de francezi, cea din ’89, de serviciile străine ostile lui Ceauşescu şi naţiunii române. Istoria s-a repetat şi se va repeta, pentru că nu sîntem în stare să învăţăm din istorie.
România nu mai are conducători, are stăpîni, interni şi externi
Să admitem că, pînă de curînd, lumea nu avea atîtea posibilităţi de informare, de studiere şi verificare a unor date pentru a putea lua o decizie în cunoştinţă de cauză. Dacă avem în vedere explozia informaţională a ultimelor decenii, s-ar putea spune că, acum, este imposibil să mai prosteşti pe cineva. Aiurea! Acum este şi mai uşor să prosteşti, pentru că au apărut atît de multe „surse”, atît de diverse, atît de contradictorii şi atît de accesibile, încît cine vrea să se documenteze pe un subiect dă un clic şi are zeci, poate sute de puncte de vedere, care mai de care mai originale, încît nici dacă vrea să afle cît face 2 x 2 nu mai este sigur că va găsi numai un singur rezultat. Asta, ca să nu mai spun ce se întîmplă cînd un sistem media – deja putem vorbi de sisteme media, nu doar concerne, patroni sau moguli – vrea să manipuleze un anumit subiect. Şi, atunci, se pune întrebarea: cînd şi cum putem să învăţăm ceva, după cine să ne luăm? Aici e durerea, aici e marea dilemă a veşnicului „cetăţean turmentat”, care este românul. Românul, matrafoxat sau nu, a avut mereu nevoia să se ia după alţii, să îi spună cineva ce să facă, unde să se uite, ce să spună, cu cine să facă alianţe, pe cine să înjure, cui să dea peşcheşul şi de la cine să aştepte răsplata. Această meteahnă nu se manifestă numai la omul de rînd. Ea este proprie românului pe orice treaptă s-ar afla el, ba, cu cît este mai sus, cu atît este mai aplecat către şoaptele, cuvintele sau ordinele din afară, ori de la pupitre. Ţăranul de jos, obiditul (nu mai pot spune muncitorul, pentru că această categorie a dispărut din peisajul socio-economic român, acum avem doar angajaţi pe termen limitat, sau nelimitat), muritorul de foame nu prea are nevoie de instrucţiuni ca să dea cu sapa, să pună cîrca la bătaie, sau să tragă în jug, el o face instinctiv, reflex, automatic, iar eventualele ajustări le primeşte cu capul jos, fără să ciulească urechile, fără să întrerupă activitatea de umplere a buzunarelor celor care îl stăpînesc. România nu mai are conducători, nu mai are guvernanţi, nu mai are conducere, pentru că asta presupune anumite calităţi şi anumite relaţii sociale, care au dispărut. România are stăpîni, interni şi externi.
Nerespectarea dreptului la muncă
În acest context, pe cine mai miră, cine să se mai sesizeze, cine să se întrebe şi cine să se revolte, cînd stăpînii împing biata ţară acolo unde vor ei, fără să le pese de ce se va întîmpla cu angajaţii, aceşti sclavi moderni care nu mai au timp nici să se întrebe de ce au ajuns să îşi piardă copiii, fie plecaţi să muncească sau să fure prin alte părţi, fie ucişi de boli despre care bunicii lor habar nu aveau? Dureros este nu doar faptul că ne pleacă copiii la muncă, negăsind de lucru în România, deşi cei 740.000 de şomeri (aflaţi în evidenţă, fără a-i socoti pe cei neînregistraţi care nu iau indemnizaţia de şomaj sau pe cei plecaţi din ţară pe acelaşi motiv), ar trebui să dea în judecată Statul Român pentru nerespectarea dreptului la muncă, în România drept garantat în Constituţie. Durerea constă în faptul că aceştia, cei tineri, în mod special, cînd pleacă din ţară, la muncă, la furat sau la dracu’ în praznic, pleacă înjurînd acest pămînt, această ţară, acest popor de uituci, o dată cu stăpînii care sînt vinovaţi de toate astea, pentru că i-au adus în situaţia să plece în altă parte, în necunoscut, şi nimic nu îi va mai aduce înapoi, pentru că şcoala i-a învăţat cine este Barroso, cine este Van Rompuy, cine este Angela Merkel, au văzut cum arăta ea cînd era jună şi neliniştită, au învăţat că acolo, la ei, sînt bani, iar aici, doar foamete, bătaie de joc, sărăcie şi şomaj. Mulţi dintre ei habar nu au unde le sînt îngropaţi bunicii, nu ştiu nici măcar cum se numeau sau ce scrie pe crucile lor, nu ştiu unde este capul lui Mihai şi de ce Tudor Vladimirescu a fost măcelărit şi aruncat într-o fîntînă. Şi atunci, pentru ce să rămînă aici, pentru cine să lupte, de ce să se mai întoarcă. Tudor Vladimirescu, Dej, Ceauşescu şi generalul Guşă sînt singurii conducători de stat sau armată care au avut curaj să înfrunte conducătorii unor armate „prietene” mai puternice şi să le ceară să iasă din ţară, sau să rămînă în locurile lor. Pentru asta au plătit toţi.
Pămînturile româneşti sînt vîndute en gros şi en detaille, cu ştirea şi aprobarea guvernului
Astăzi, România se află în faţa unui nou prag, a unui nou eveniment, a unei noi provocări, a unui nou brînci dat de stăpînii din afară. La graniţa de Est este mişcare, mişcare pornită de alţii, pe care românii sînt împinşi să o rezolve, sau la care sînt chemaţi, împinşi să participe. Li se spune de către cei care fac legile, legea celui mai puternic şi legea banului, că aşa trebuie, că aşa este bine, că asta înseamnă democraţie, să respecţi voinţa celui mai tare. Din nou, nu putem gîndi cu propriul nostru cap, din nou, primim mutările în plic, din nou, sîntem pionii de sacrificiu pe tabla de şah a marilor puteri. Nu învăţăm, şi nu ne învăţăm minte niciodată. Ai crede că România este plină de trupuri fără cap, că sîntem toţi blestemaţi, de la trădarea lui Mihai, să umblăm fără cap, aşa cum a fost el lăsat pe Cîmpia Turzii, sau sîntem toţi copii de brâncoveni. Şi pentru ca românii să nu se întrebe de ce sînt vîrîţi la înaintare într-un conflict declanşat de marile puteri din ambiţie sau plictiseală, li se spune că fraţii moldoveni sînt în pericol şi că este momentul să se unească, dar fără să aibă un referendum în Moldova care să stabilească dacă asta vor moldovenii. Pe de altă parte, în timp ce românii stau cu ochii aţintiţi pe graniţa de Est, nu văd că, pe la spate, mişeleşte, pe graniţa opusă şi pe întreg teritoriul Transilvaniei pămînturile româneşti sînt vîndute sat cu sat, oraş cu oraş, bucată cu bucată, en-gross şi en-detaille, cu ştirea şi aprobarea tacită a Guvernului, aşa cum a trecut şi legea subordonării S.T.S. de către M.A.I.
Jalnică ţară, cea în care pînă şi eroii săi sînt stabiliţi de o putere străină
Stăpînii se fac că nu văd şi nu aud ce se întîmplă în Transilvania, pămînturile ne sînt furate cu ajutorul administraţiei de stat şi a unor judecători corupţi, iar noi ne uităm peste Prut şi plîngem de mila ucrainienilor şi a ruşilor din Crimeea, care au cerut să se unească cu ţara, ceea ce moldovenii noştri încă nu au făcut şi nu ştiu dacă o să o facă. Românii sînt din nou amăgiţi, trimişi la luptă în interesul altora, din nou li se promite cîte ceva, ca la alegerile româneşti, o mărire de pensie, o ieftinire la pîine, dar pe partea cealaltă se scumpesc gazele, energia, combustibilul, deci viaţa. Nu învăţăm, nu vrem să învăţăm deloc din istorie, din experienţă, din greşeli, din trecut. Oare ce blestem purtăm în noi? Să fie al lui Burebista, al lui Decebal, al lui Ioan Vodă, sau al celuilalt Ion, cel al cărui nume românii nici nu mai au voie să îl rostească, tot la îndemnul stăpînilor străini care ne stabilesc nu numai pe cine să iubim, sau pe cine să urîm, cu cine să bem, sau ce să mîncăm, ce să sărbătorim, pe cine să punem la Justiţie sau ce legi să votăm, ne impun şi eroii şi trădătorii, după cum s-au purtat, sau au turnat la ei. Jalnică ţară cea în care pînă şi eroii săi sînt stabiliţi de o putere străină! Ce soartă poate să aibă o astfel de ţară, în care cetăţenii ei nu învaţă, nu se învaţă minte, nu vor să gîndească cu propriul cap, umblă ca nişte moroi într-o lume ireală?
Colonel (r) MARIN NEACŞU
TRICOLORUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu