Dovezi incredibile
Următorul articol a apărut în publicaţia „Herald Tribune” din New York pe 16 februarie 1947 (şi, din nou, în ediţia din ianuarie 1970 a revistei „Pursuit“, condusă de Ivan T. Sanderson): „Cînd prima bombă atomică a explodat în New Mexico, nisipul din deşert s-a transformat în sticlă verde topită. Acest fapt, potrivit revistei «Free World», i-a speriat pe anumiţi arheologi. Ei au săpat în valea antică a Eufratului şi au descoperit un strat de cultură agrară vechi de 8.000 de ani, un strat de cultură a păstorilor, mult mai vechi, şi o cultură şi mai veche a omului cavernelor. Recent, au ajuns la un alt strat… de sticlă verde topită. Reflectează la asta, cititorule!” Se ştie că detonările atomice care au loc peste sau deasupra unui deşert nisipos topesc siliconul din nisip şi transformă suprafaţa pămîntului într-o foaie de sticlă. Dar dacă foi antice de sticlă se găsesc în deşerturi din diverse părţi ale lumii, să însemne oare acest lucru că în lumea antică s-au purtat războaie atomice sau că cel puţin au avut loc testări atomice în epocile îndepărtate ale Istoriei? Este o teorie surprinzătoare, dar una care nu duce lipsă de dovezi, întrucît astfel de foi antice de sticlă deşertică reprezintă un fapt geologic. Fulgerele pot uneori să topească nisipul, admit meteorologii, dar acest lucru se realizează, întotdeauna după un tipar distinctiv, radicular. Aceste ciudăţenii geologice se numesc fulgurite şi se manifestă ca forme tubulare ramificate mai degrabă, decît ca foi plate de nisip topit. Prin urmare, trăznetul este, în general, exclus dintre cauzele unor asemenea descoperiri ale geologilor, care preferă să susţină teoria unei lovituri de meteorit sau cometă. Problema cu această teorie este că, de obicei, nu există nici un crater asociat cu aceste foi de sticlă anormale. Brad Steiger şi Ron Calais relatează în cartea lor „Mysteries of Time and Space” că Albion W. Hart, unul dintre primii ingineri care a absolvit Institutul de Tehnologie din Massachusetts, a primit un proiect de tehnologie pe teritoriul Africii. În timp ce el şi oamenii săi călătoreau spre o regiune aproape inaccesibilă, au trebuit mai întîi să traverseze o mare întindere deşertică. „La momentul respectiv a fost nedumerit şi incapabil să explice o mare întindere de sticlă verzuie care acoperea nisipurile cît vedea cu ochii”, scrie Margarethe Casson într-un articol despre viaţa lui Hart publicat în revista „Rocks and Minerals“ (nr. 396,1972).
Casson continuă: „Mai tîrziu, peste ani (…) a trecut pe lîngă zona White Sands după prima explozie atomică de acolo şi a recunoscut acelaşi tip de topire a silicelui pe care o văzuse cu 50 de ani în urmă, în deşertul african”.
Următorul articol a apărut în publicaţia „Herald Tribune” din New York pe 16 februarie 1947 (şi, din nou, în ediţia din ianuarie 1970 a revistei „Pursuit“, condusă de Ivan T. Sanderson): „Cînd prima bombă atomică a explodat în New Mexico, nisipul din deşert s-a transformat în sticlă verde topită. Acest fapt, potrivit revistei «Free World», i-a speriat pe anumiţi arheologi. Ei au săpat în valea antică a Eufratului şi au descoperit un strat de cultură agrară vechi de 8.000 de ani, un strat de cultură a păstorilor, mult mai vechi, şi o cultură şi mai veche a omului cavernelor. Recent, au ajuns la un alt strat… de sticlă verde topită. Reflectează la asta, cititorule!” Se ştie că detonările atomice care au loc peste sau deasupra unui deşert nisipos topesc siliconul din nisip şi transformă suprafaţa pămîntului într-o foaie de sticlă. Dar dacă foi antice de sticlă se găsesc în deşerturi din diverse părţi ale lumii, să însemne oare acest lucru că în lumea antică s-au purtat războaie atomice sau că cel puţin au avut loc testări atomice în epocile îndepărtate ale Istoriei? Este o teorie surprinzătoare, dar una care nu duce lipsă de dovezi, întrucît astfel de foi antice de sticlă deşertică reprezintă un fapt geologic. Fulgerele pot uneori să topească nisipul, admit meteorologii, dar acest lucru se realizează, întotdeauna după un tipar distinctiv, radicular. Aceste ciudăţenii geologice se numesc fulgurite şi se manifestă ca forme tubulare ramificate mai degrabă, decît ca foi plate de nisip topit. Prin urmare, trăznetul este, în general, exclus dintre cauzele unor asemenea descoperiri ale geologilor, care preferă să susţină teoria unei lovituri de meteorit sau cometă. Problema cu această teorie este că, de obicei, nu există nici un crater asociat cu aceste foi de sticlă anormale. Brad Steiger şi Ron Calais relatează în cartea lor „Mysteries of Time and Space” că Albion W. Hart, unul dintre primii ingineri care a absolvit Institutul de Tehnologie din Massachusetts, a primit un proiect de tehnologie pe teritoriul Africii. În timp ce el şi oamenii săi călătoreau spre o regiune aproape inaccesibilă, au trebuit mai întîi să traverseze o mare întindere deşertică. „La momentul respectiv a fost nedumerit şi incapabil să explice o mare întindere de sticlă verzuie care acoperea nisipurile cît vedea cu ochii”, scrie Margarethe Casson într-un articol despre viaţa lui Hart publicat în revista „Rocks and Minerals“ (nr. 396,1972).
Casson continuă: „Mai tîrziu, peste ani (…) a trecut pe lîngă zona White Sands după prima explozie atomică de acolo şi a recunoscut acelaşi tip de topire a silicelui pe care o văzuse cu 50 de ani în urmă, în deşertul african”.
Misterul tectitelor
Literatura geologică dezbate uneori subiectul marilor întinderi deşertice presărate cu globule misterioase din „sticlă” – cunoscute ca tectite. Se crede că aceste bile de „sticlă întărită” (sticla este de fapt un lichid) ar fi, în majoritatea cazurilor, rezultatul ciocnirii cu meteoriţi, însă dovezile arată că, de cele mai multe ori nu există nici un crater de impact.
O altă posibilitate ar fi că tectitele au o explicaţie terestră – una care include războiul atomic sau arme de înaltă tehnologie capabile să topească nisipul. Dezbaterea pe tema tectitelor a fost rezumată într-un articol din „Scientific American“ (august 1978) semnat de John O’Keefe şi intitulat „The Tektite Problem”. Iată ce scria O’Keefe: „Dacă tectitele sînt terestre, înseamnă că există un anumit proces prin care solul sau rocile obişnuite pot fi transformate instantaneu în sticlă omogenă, fără apă şi bule de aer şi pot fi propulsate în atmosferă la înălţimi de mii de kilometri. Dacă tectitele provin de pe Lună, pare să rezulte că pe Lună există cel puţin un vulcan puternic care a erupt cel mai tîrziu acum 750.000 de ani. Nici una dintre posibilităţi nu este uşor de acceptat. Însă una tot trebuie acceptată; consider că este convenabil să o alegem pe cea mai rezonabilă şi să o respingem pe cea mai puţin probabilă.
Cheia pentru a rezolva problema tectitelor e să insistăm asupra unei ipoteze rezonabile din punct de vedere fizic şi să refuzăm ferm să ne lăsăm impresionaţi de simple coincidenţe numerice cum e asemănarea dintre sedimentele terestre şi materialul din structura tectitelor. Consider că ipoteza vulcanismului lunar este singura posibilă din punct de vedere fizic şi că trebuie să o acceptăm. Dacă ea conduce la concluzii neaşteptate, dar nu imposibile, atunci aceasta trebuie să-i fie utilitatea. Pentru a cita doar un exemplu al utilităţii sale, originea lunară a tectitelor susţine cu tărie ideea că Luna s-a format prin fisiunea Pămîntului. Adevărul e că tectitele seamănă cu rocile terestre mai mult decît ne-am aştepta de la un agregat accidental. Dacă tectitele provin din magma lunară, atunci, adînc, în solul Lunii, trebuie să existe material foarte asemănător cu mantaua Pămîntului – care seamănă mai mult cu mantaua decît cu părţile mai de la suprafaţă ale Lunii, din care provin bazalturile lunare de suprafaţă. Dacă Luna s-a format prin fisiunea Pămîntului, atunci obiectul care a devenit Luna s-a încălzit intens, din exterior, şi a pierdut mare parte din masa iniţială, cu precădere elementele volatile. Lavele din care este alcătuită în principal suprafaţa actuală a Lunii au erupt devreme în istoria Lunii, atunci cînd căldura era concentrată în zona sărăcită aflată foarte aproape de suprafaţă. În perioadele recente reprezentate de căderile de tectite, sursele de vulcanism lunar au fost cu siguranţă mult mai adînci, astfel încît vulcanii din care provin tectitele au antrenat materialul lunar care suferise cel mai puţin în timpul perioadei de ablaţiune şi, în consecinţă, seamănă foarte mult cu materialul nemodificat din mantaua terestră. În mod ironic, acest lucru ar explica de ce tectitele seamănă în anumite privinţe mai mult cu rocile terestre decît cu rocile de pe suprafaţa Lunii”.
Literatura geologică dezbate uneori subiectul marilor întinderi deşertice presărate cu globule misterioase din „sticlă” – cunoscute ca tectite. Se crede că aceste bile de „sticlă întărită” (sticla este de fapt un lichid) ar fi, în majoritatea cazurilor, rezultatul ciocnirii cu meteoriţi, însă dovezile arată că, de cele mai multe ori nu există nici un crater de impact.
O altă posibilitate ar fi că tectitele au o explicaţie terestră – una care include războiul atomic sau arme de înaltă tehnologie capabile să topească nisipul. Dezbaterea pe tema tectitelor a fost rezumată într-un articol din „Scientific American“ (august 1978) semnat de John O’Keefe şi intitulat „The Tektite Problem”. Iată ce scria O’Keefe: „Dacă tectitele sînt terestre, înseamnă că există un anumit proces prin care solul sau rocile obişnuite pot fi transformate instantaneu în sticlă omogenă, fără apă şi bule de aer şi pot fi propulsate în atmosferă la înălţimi de mii de kilometri. Dacă tectitele provin de pe Lună, pare să rezulte că pe Lună există cel puţin un vulcan puternic care a erupt cel mai tîrziu acum 750.000 de ani. Nici una dintre posibilităţi nu este uşor de acceptat. Însă una tot trebuie acceptată; consider că este convenabil să o alegem pe cea mai rezonabilă şi să o respingem pe cea mai puţin probabilă.
Cheia pentru a rezolva problema tectitelor e să insistăm asupra unei ipoteze rezonabile din punct de vedere fizic şi să refuzăm ferm să ne lăsăm impresionaţi de simple coincidenţe numerice cum e asemănarea dintre sedimentele terestre şi materialul din structura tectitelor. Consider că ipoteza vulcanismului lunar este singura posibilă din punct de vedere fizic şi că trebuie să o acceptăm. Dacă ea conduce la concluzii neaşteptate, dar nu imposibile, atunci aceasta trebuie să-i fie utilitatea. Pentru a cita doar un exemplu al utilităţii sale, originea lunară a tectitelor susţine cu tărie ideea că Luna s-a format prin fisiunea Pămîntului. Adevărul e că tectitele seamănă cu rocile terestre mai mult decît ne-am aştepta de la un agregat accidental. Dacă tectitele provin din magma lunară, atunci, adînc, în solul Lunii, trebuie să existe material foarte asemănător cu mantaua Pămîntului – care seamănă mai mult cu mantaua decît cu părţile mai de la suprafaţă ale Lunii, din care provin bazalturile lunare de suprafaţă. Dacă Luna s-a format prin fisiunea Pămîntului, atunci obiectul care a devenit Luna s-a încălzit intens, din exterior, şi a pierdut mare parte din masa iniţială, cu precădere elementele volatile. Lavele din care este alcătuită în principal suprafaţa actuală a Lunii au erupt devreme în istoria Lunii, atunci cînd căldura era concentrată în zona sărăcită aflată foarte aproape de suprafaţă. În perioadele recente reprezentate de căderile de tectite, sursele de vulcanism lunar au fost cu siguranţă mult mai adînci, astfel încît vulcanii din care provin tectitele au antrenat materialul lunar care suferise cel mai puţin în timpul perioadei de ablaţiune şi, în consecinţă, seamănă foarte mult cu materialul nemodificat din mantaua terestră. În mod ironic, acest lucru ar explica de ce tectitele seamănă în anumite privinţe mai mult cu rocile terestre decît cu rocile de pe suprafaţa Lunii”.
Sticla misterioasă din deşertul egiptean
Unul dintre cele mai bizare mistere ale Egiptului antic este acela al foilor mari de sticlă care au fost descoperite abia în 1932. În luna decembrie a acelui an, E. Clayton, un inginer topograf din cadrul Departamentului Egiptean de Prospecţiune Geologică, mergea cu maşina printre dunele din Imensa Mare de Nisip, în apropiere de Platoul Saad, în zona nelocuită aflată la nord de coltul sud-vestic al Egiptului, cînd a auzit cauciucurile călcînd pe ceva ce nu era nisip. S-a dovedit că erau bucăţi mari de sticlă transparentă de culoare galben-verzuie. De fapt, nu era o sticlă obişnuită, ci o sticlă pură care conţinea, în mod uimitor, 98% bioxid de siliciu. Clayton nu era primul care a întîlnit acest cîmp de sticlă: nenumăraţi vînători şi nomazi „preistorici” descoperiseră, în mod evident, sticla din deşertul libian, astăzi faimoasă (LDG – Libyan Desert Glass). Sticla fusese utilizată în trecut pentru a face cuţite şi alte unelte ascuţite sau diverse alte obiecte. Un scarabeu sculptat din LDG a fost descoperit în mormîntul lui Tutankamon, semn că sticla era uneori folosită pentru bijuterii.
Într-un articol din revista ştiinţifică britanică „New Scientist” (10 iulie 1999), semnat de Giles Wright şi intitulat „Misterul nisipurilor”, se spune că LDG este cea mai pură sticlă din silice naturală găsită vreodată. Peste 1.000 de tone sînt împrăştiate pe sute de kilometri din deşertul pustiu. Unele bucăţi cîntăresc 26 de kilograme, dar cele mai multe sînt bucăţi mici, cu muchii ascuţite, asemeni unor cioburi rămase după ce o sticlă verde uriaşă a fost spartă de forţe gigantice. Potrivit articolului, aşa pură cum este, LDG conţine mici bule de aer, mănunchiuri albe şi vîrtejuri negre ca smoala. Incluziunile albicioase sînt minerale refractare, de exemplu, cristobalit. Vîrtejurile negre sînt bogate în iridiu, semn al unui impact extraterestru, un meteorit sau o cometă, susţine ştiinţa convenţională. Teoria generală este că sticla a fost creată la impactul unui proiectil cosmic cu suprafaţa Pămîntului, prin topirea nisipului.
Există însă multe semne de întrebare în legătură cu această teorie, spune Wright, şi multe enigme despre această întindere pustie care conţine sticlă pură. Principala întrebare: de unde provine această imensă cantitate de cioburi de sticlă împrăştiate pretutindeni? Nu există nici o dovadă a vreunui crater de impact; suprafaţa Imensei Mări de Nisip nu indică nici un semn privind existenţa vreunui crater uriaş, după cum nu indică nici analizele cu microunde realizate la mare adîncime în nisip de radarele prin satelit. În plus, LDG pare să fie prea pură pentru a fi rezultatul unei colizi-uni cosmice dezordonate. (Va urma)
Unul dintre cele mai bizare mistere ale Egiptului antic este acela al foilor mari de sticlă care au fost descoperite abia în 1932. În luna decembrie a acelui an, E. Clayton, un inginer topograf din cadrul Departamentului Egiptean de Prospecţiune Geologică, mergea cu maşina printre dunele din Imensa Mare de Nisip, în apropiere de Platoul Saad, în zona nelocuită aflată la nord de coltul sud-vestic al Egiptului, cînd a auzit cauciucurile călcînd pe ceva ce nu era nisip. S-a dovedit că erau bucăţi mari de sticlă transparentă de culoare galben-verzuie. De fapt, nu era o sticlă obişnuită, ci o sticlă pură care conţinea, în mod uimitor, 98% bioxid de siliciu. Clayton nu era primul care a întîlnit acest cîmp de sticlă: nenumăraţi vînători şi nomazi „preistorici” descoperiseră, în mod evident, sticla din deşertul libian, astăzi faimoasă (LDG – Libyan Desert Glass). Sticla fusese utilizată în trecut pentru a face cuţite şi alte unelte ascuţite sau diverse alte obiecte. Un scarabeu sculptat din LDG a fost descoperit în mormîntul lui Tutankamon, semn că sticla era uneori folosită pentru bijuterii.
Într-un articol din revista ştiinţifică britanică „New Scientist” (10 iulie 1999), semnat de Giles Wright şi intitulat „Misterul nisipurilor”, se spune că LDG este cea mai pură sticlă din silice naturală găsită vreodată. Peste 1.000 de tone sînt împrăştiate pe sute de kilometri din deşertul pustiu. Unele bucăţi cîntăresc 26 de kilograme, dar cele mai multe sînt bucăţi mici, cu muchii ascuţite, asemeni unor cioburi rămase după ce o sticlă verde uriaşă a fost spartă de forţe gigantice. Potrivit articolului, aşa pură cum este, LDG conţine mici bule de aer, mănunchiuri albe şi vîrtejuri negre ca smoala. Incluziunile albicioase sînt minerale refractare, de exemplu, cristobalit. Vîrtejurile negre sînt bogate în iridiu, semn al unui impact extraterestru, un meteorit sau o cometă, susţine ştiinţa convenţională. Teoria generală este că sticla a fost creată la impactul unui proiectil cosmic cu suprafaţa Pămîntului, prin topirea nisipului.
Există însă multe semne de întrebare în legătură cu această teorie, spune Wright, şi multe enigme despre această întindere pustie care conţine sticlă pură. Principala întrebare: de unde provine această imensă cantitate de cioburi de sticlă împrăştiate pretutindeni? Nu există nici o dovadă a vreunui crater de impact; suprafaţa Imensei Mări de Nisip nu indică nici un semn privind existenţa vreunui crater uriaş, după cum nu indică nici analizele cu microunde realizate la mare adîncime în nisip de radarele prin satelit. În plus, LDG pare să fie prea pură pentru a fi rezultatul unei colizi-uni cosmice dezordonate. (Va urma)
DAVID HATCHER CHILDRESS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu