Stalin si apocalipsa (2)

După ce Hitler a îngenunchiat Vestul, cu excepţia Angliei, într-un interval de timp neverosimil de scurt, planurile de atac asupra României şi Germaniei au trebuit regîndite. Căci Stalin, dîndu-i mînă liberă Germaniei în Vest, sconta pe un război de durată. Reţineţi afirmaţia lui Stalin făcută înainte de izbucnirea războiului: capitaliştii se vor lupta între ei „ca şi cîinii” şi astfel se vor „epuiza” reciproc. Spre surprinderea tuturor, în primul rînd a lui Stalin, democraţiile occidentale n-au reuşit să-i reziste lui Hitler decît cîteva săptămîni, dovedind că, temporar, din punct de vedere militar, au fost, într-adevăr, „putrede”, după expresia favorită a tiranului de la Kremlin. De aici furia şi dispreţul lui Stalin faţă de Franţa şi Anglia, înfrîngerea lor oferindu-i, după mărturia unui personaj din anturajul său, prilejul de a spune cuvinte grele la adresa celor două state. Stalin mizase pe rezistenţa de durată a armatelor franco-britanice în războiul cu Germania, timp în care Uniunea Sovietică putea să-şi definitiveze toate pregătirile de ofensivă. Căci, în planurile ultrasecrete ale Kremlinului, Uniunea Sovietică trebuia să ia cu asalt Europa în 1942. Ori, prăbuşirea militară a Vestului a schimbat radical datele problemei. Wehrmachtul, victorios în Vest, nu suferise mari pierderi pînă la armistiţiul de la Rethondes (22 iunie 1940), forţa sa ofensivă rămînînd intactă, fapt dovedit de operaţiunile militare purtate, în aprilie-mai 1941, împotriva Iugoslaviei şi Greciei. Cu Hitler stăpîn în Vest, Stalin a intrat în criză de timp. Trebuia schimbată data cînd Armata Roşie urma să treacă la „eliberarea” Europei. Într-o primă fază, chiar a doua zi după ce Franţa capitulează şi încheie armistiţiul cu Germania nazistă, Uniunea Sovietică trece la „eliberarea” Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, ocupîndu-le. Ajungînd la gurile Dunării, Stalin ordonă concentrarea pe braţul Chilia a unei întregi flotile de război pentru a trece la operaţiuni şi pe albia marelui fluviu, pe direcţia de atac Galaţi-Belgrad-Budapesta-Viena. U.R.S.S. n-a „eliberat” în întregime România, în vara lui 1940, din cauză că Armata Sovietică nu era încă îndeajuns de pregătită să înfrunte deschis armata germană. În vara lui 1940, Stalin devansează data la care Uniunea Sovietică trebuia să înceapă „eliberarea” Europei: 6 iulie 1941. Desigur, intenţiile agresive ale U.R.S.S. n-au rămas necunoscute dictatorului german. Hitler ştia că, în ciuda pactului semnat la Moscova, U.R.S.S. urmărea să se poziţioneze, din punct de vedere strategic, cît mai bine în vederea unui atac. A înţeles şi de ce Stalin, în iunie-iulie 1940, cînd a atacat România, nu s-a mulţumit cu Basarabia, cerîndu-i imperativ să-i cedeze, în faza iniţială, toată Bucovina, pentru ca, în faţa protestelor Führerului, să se limiteze, temporar, la nordul acestei provincii româneşti. Atacînd un stat vecin, paşnic şi neutru – vorbesc despre România – Stalin nu era deloc mulţumit cu teritoriul pe care acesta i-l cedase. Obiectivul său fundamental, şi pentru care a anexat Basarabia, era cu totul altul: Valea Prahovei. Ca şi Hitler, Stalin ştia că, dacă ocupă zona petroliferă românească, Germania va fi pusă în situaţia de a nu mai putea continua războiul. Acesta-i motivul principal pentru care Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia în iunie 1940, şi anume pentru a-şi stabili poziţii ofensive pe Prut, astfel ca, la momentul oportun, cei 60 de kilometri ce-o mai despărţeau de cîmpurile petrolifere româneşti să fie depăşiţi dintr-un singur salt. În lunile imediat următoare ocupării provinciilor româneşti sus-menţionate, Stalin a concentrat, pe noua „frontieră” sovieto-română, forţe impresionante, inclusiv o armată de desant aerian, o puternică flotilă de război, cu scopul de a ocupa Valea Prahovei, şi pentru a desfiinţa România ca stat. În consecinţă, după ce am cedat cu atîta vinovată uşurinţă şi fără nici măcar să fi încercat un simulacru de rezistenţă în Basarabia şi Nordul Bucovinei, România se afla în pericol de a fi ocupată în întregime. Intenţiile agresive ale Kremlinului în privinţa României, şi după iunie 1940, s-au manifestat constant, timp de un an de zile, prin exercitarea unei presiuni extraordinare asupra Statului Român mutilat: sute/mii de incidente la frontiera comună, cu victime în rîndul Armatei Române, toate provocate de sovietici, dar puse, culmea, pe seama noastră; sute de încălcări ale frontierei terestre, fluviale şi aeriene româneşti; declaraţii agresive la adresa Statului Român; întîrzierea/blocarea activităţii comisiei bilaterale româno-sovietice, ce avea drept scop delimitarea noii frontiere comune; refuzul de a repatria prizonierii români capturaţi în vara lui ’40 etc. Desigur, Germania a înţeles care era obiectivul real al U.R.S.S. în ceea ce privea România, şi că Sovietele se pregătesc, în cel mai mare secret, să poarte un război ofensiv atît asupra României, cît şi a Germaniei. Din acest motiv, după ce în urma unor puternice presiuni exercitate de Germania, România este nevoită să cedeze Ungariei, la 30 august 1940, la Viena, nord-vestul Transilvaniei. Hitler declară, chiar în aceeaşi zi, că frontierele României sînt inviolabile. Garanţiile germano-italiene date României, imediat după Diktatul de la Viena, au nemulţumit profund Kremlinul, care, în ciuda aşteptărilor sale, fusese exclus de la „reglementarea” aşa-zisului diferend teritorial româno-ungar. În continuarea garanţiilor acordate României, la cererea regelui Carol al II-lea, din 2 iulie 1940, cerere reînnoită de generalul Ion Antonescu, la 7 septembrie 1940, Hitler va trimite în ţara noastră o Misiune militară germană, pusă sub comanda generalului Erik Hansen, care avea ca obiectiv principal protejarea/apărarea regiunii petroliere româneşti în faţa unui atac al Uniunii Sovietice, dînd un semnal clar Kremlinului că Germania nu-i va permite U.R.S.S. să mai facă un pas la vest de Prut. Tensiunile dintre Germania şi U.R.S.S. au crescut din cauză că Hitler pusese stavilă expansiunii Kremlinului în Sud-Estul Europei. Percepînd garanţiile date României ca pe un afront şi ca o „încălcare” (!) a prevederilor Articolului 3 din Protocolul secret semnat la 23 august 1939, la Moscova, în sensul că Berlinul a ignorat „interesele” sovietice în ţara noastră, Stalin îl va trimite pe Molotov în capitala Germaniei (12-14 noiembrie 1940), ca să negocieze un nou pact bilateral. În întîlnirile pe care Molotov le-a avut cu Hitler şi Ribbentrop, pe 12 şi 13 noiembrie 1940, la Berlin, deşi oficialii germani s-au arătat impresionaţi de tonul serios, ponderat arătat de musafirul sovietic, şi în ciuda comunicatului oficial, după care între cele două părţi a avut loc „o conversaţie liberă care a atins toate problemele”, în realitate, trimisul lui Stalin „s-a arătat exigent, indiscret şi plin de pretenţii”. La prima întîlnire cu Hitler, din 12 noiembrie 1940, Molotov a ridicat, brusc, problema garanţiilor (30 august 1940 – n.n.) pe care Germania şi Italia le-au dat României, şi pe care guvernul sovietic le-a perceput ca pe un gest neamical faţă de Uniunea Sovietică, solicitîndu-i Führerului ca acestea să fie anulate. Hitler i-a răspuns lui Molotov că garanţiile acordate României angajează necondiţionat al III-lea Reich, chiar şi împotriva Uniunii Sovietice, dacă aceasta ar atenta la integritatea teritorială a României, şi că nici nu se pune problema anulării lor. De altfel, cu prilejul negocierii şi semnării Protocolului secret, Hitler îi declarase lui Molotov că Uniunea Sovietică îşi arătase interesul doar pentru Basarabia. Oare avea U.R.S.S. şi alte interese în România? În continuare, Führerul l-a întrebat pe Molotov dacă ocuparea nordului Bucovinei de către sovietici nu depăşise prevederile articolului 3 al Protocolului secret, constituind o „noutate” în pretenţiile U.R.S.S. După „problema” României şi a garanţiilor pe care Germania refuzase să le anuleze, sub presiunea sovietică, Molotov îi declară lui Hitler că Uniunea Sovietică se simte ameninţată de Finlanda (!) şi că statul sovietic va lua măsuri în consecinţă. Din acest motiv, Germania trebuia să-şi retragă trupele din Finlanda, iar în cazul unui conflict să nu-i acorde statului nordic nici un fel de ajutor/asistenţă. Ca şi în cazul României, Hitler îl pune, şi de această dată, la punct pe Molotov, observînd că deşi Reichul nu are nici un interes politic în Finlanda, nu va permite ca U.R.S.S. să poarte un nou război împotriva „micului popor finlandez”, fapt ce i s-ar părea „inadmisibil”, şi că „ameninţarea” finlandeză la adresa U.R.S.S. i se pare cu totul exclusă. A treia chestiune, pe care Molotov o ridicase la întîlnirile cu Hitler, privea Bulgaria. U.R.S.S., susţinea Molotov, ar vrea să trimită trupe în Bulgaria, după cum Germania trimisese în România, fapt pentru care era gata să ofere garanţii statului bulgar, la fel cu cele pe care Reichul le oferise României. În caz că Germania era de acord, Molotov promisese că nu-l va alunga de pe tron pe regele Bulgariei, Boris! Apoi, Molotov l-a tatonat pe Hitler în legătură cu ceea ce Rusia, fie ea sovietică, sau nu, urmărea, începînd din vremea lui Petru cel Mare: problema Strîmtorilor. În această chestiune, mesagerul lui Stalin solicita acceptul Germaniei ca Uniunea Sovietică să-şi amplaseze „cîteva baze importante în Dardanele şi Bosfor”. Era limpede pentru Hitler că Molotov dezvăluise, cu ocazia vizitei sale la Berlin, intenţiile agresive ale U.R.S.S. faţă de România, Finlanda, Bulgaria, cît şi dorinţa acesteia de a ocupa cele două Strîmtori, planurile de expansiune sovietice intrînd, violent, în contradicţie cu cele ale celui de-al III-lea Reich. Cu prilejul întîlnirilor cu Hitler, Molotov mai solicitase Germaniei acceptul ca soarta României, unde, în opinia sa, U.R.S.S. are „mari interese”, să fie decisă nu doar de germani, ci şi de sovietici. Aceleaşi pretenţii le avea U.R.S.S. şi cu privire la Ungaria. În ambele cazuri, se ştie că cererile sovietice au fost refuzate de germani. La cele două întîlniri, din 12 şi 13 noiembrie 1940, Molotov a exprimat pe faţă nemulţumirea sovieticilor faţă de garanţiile acordate României de Germania şi Italia, garanţii care, după cum am mai spus, constituiau, în opinia Kremlinului, o încălcare a articolului 3 din protocolul secret, pentru că cele două părţi trebuiau să-şi reglementeze interesele prin negocieri directe. În toamna anului 1940, poziţia strategică a Germaniei era alta, mai ales după ce ocupase Vestul. Dacă în august 1939 aceasta îşi declinase orice interes politic faţă de „acele regiuni” sau „teritorii” (din Europa de Sud-Est – n.n.), în toamna anului 1940, şi după ce U.R.S.S. demonstrase că avea un „apetit” expansionist ce depăşise cadrul înţelegerilor de la Moscova (23/24 august 1939 şi 28 septembrie 1939) – cazul revendicării de către Kremlin a întregii Bucovine, Hitler nu mai voia să cedeze nimic Uniunii Sovietice. De altfel, aşa cum i-a declarat Molotov lui Hitler, U.R.S.S. a dat o semnificaţie antisovietică garanţiilor oferite Statului Român. Tocmai din acest motiv, Molotov îi solicită lui Hitler anularea garanţiilor date României de cel de-al III-lea Reich. Aceste garanţii oferite României au reprezentat un motiv real de nemulţumire pentru U.R.S.S., iar refuzul lui Hitler de a le anula făcea imposibilă o viitoare agresiune a Sovietelor. Cu toate că Molotov i-a declarat, tot la Berlin, lui Hitler că U.R.S.S. n-avea de gînd să renunţe la Bucovina de Sud, adevăratul scop al acestei cereri, în cazul în care dictatorul german ar fi acceptat anularea garanţiilor, nu era altul decît ocuparea regiunii petroliere româneşti. De aceea, îl deranjau pe Stalin garanţiile oferite de germani României la Viena, imediat după odiosul Diktat, din 30 august 1940: îl puneau în imposibilitatea de a mai ataca România. Toate cererile lui Molotov, privind „sferele de interese” ale Uniunii Sovietice în Europa de Sud-Est, s-au izbit de refuzul Berlinului. Practic, Stalin l-a trimis pe Molotov la Berlin să negocieze cu Hitler un nou plan de împărţire a Europei, de la Marea Baltică la Marea Egee, în care, de această dată, partea ce ar fi revenit Uniunii Sovietice ar fi fost mult mai consistentă. Demn de subliniat este şi următorul fapt: în vizita sa din 12-14 noiembrie 1940, la Berlin, Molotov primise împuterniciri din partea lui Stalin să negocieze şi să semneze aderarea U.R.S.S. la Pactul Tripartit, semnat la 27 septembrie 1940 de către Germania, Japonia şi Italia. Ca membră a Pactului Tripartit (doar pretenţiile sale exorbitante privind România, Bulgaria şi Strîmtorile au împiedicat ca acest lucru să devină realitate), U.R.S.S. dorea să participe la o nouă împărţire a lumii, fiecărei părţi revenindu-i o zonă precisă de „interese” sau influenţă. Cînd Hitler i-a sugerat lui Molotov că nimeni şi nimic nu poate împiedica U.R.S.S. să se extindă spre Sud – în India, dar şi spre Golful Persic – acesta, deşi n-a respins oferta, a ezitat s-o accepte. Altele erau priorităţile strategice ale „paşnicei” Uniuni Sovietice la 1940, iar printre aceste priorităţi se afla, în primul rînd, ţara noastră. Cerbicia cu care Molotov presat, pe cale telegrafică de Stalin, a atacat garanţiile germano-italiene date României, dovedeşte că, în 1940, toamna, Stalin luase în cel mai mare secret hotărîrea de a „elibera” Europa de sub stăpînirea „canibalului” Hitler. Deşi nu avea certitudini, Hitler bănuia că, la prima ocazie favorabilă, U.R.S.S. va ataca pe la spate Germania şi România, deoarece se simţea frustrată de cîştigurile teritoriale puţine, dobîndite în anii 1939-1940! „Patria păcii” şi a „prieteniei” între popoare voia mai mult! Greşeala lui Stalin a constat în faptul că „prietenul” i-a luat-o înainte. El era convins că, pînă în vara lui 1941, avea timpul necesar să atace nimicitor atît al III-lea Reich, cît şi cel mai important aliat strategic al acestuia: România. După vizita lui Molotov la Berlin, cînd Hitler interzice Uniunii Sovietice să-şi continue dorinţa expansionistă pe seama popoarelor vecine acesteia, începea o perioadă scurtă, de 10 luni, numită „Veghea armelor”, veghe provocată de „opoziţia tot mai flagrantă dintre scopurile Reichului şi interesele U.R.S.S. în Balcani şi la Strîmtori”. Aşadar, Hitler, în 1940, nu a permis Uniunii Sovietice să distrugă România, nici să-şi extindă stăpînirea peste Bulgaria şi peste cele două Strîmtori. Între timp, Führerul fusese informat cu privire la masacrele ordonate de sovietici în teritoriile anexate în 1939-1940, din statele baltice pînă în Basarabia, pentru ca România şi Bulgaria să devină, după expresia sa, un „pustiu bolşevizat”. Desigur, afirmaţiile lui Hitler nu erau decît propagandă. Altele, după cum se ştie, erau motivele adevărate, reale ce l-au determinat să refuze o nouă împărţire a Sud-Estului Europei cu „tătucul popoarelor”, Stalin. De asemenea, nu ne îndoim că Hitler fusese informat de existenţa unor planuri strategice sovietice privind un război al U.R.S.S. împotriva Germaniei şi a Europei, aflată sub controlul său. Însă, informaţiile de care dispunea nu-i dezvăluiseră amploarea fără precedent a pregătirilor sovietice. Căci Stalin, începînd cu noul an 1941, accelerează pregătirile ofensive, păstrînd un secret absolut asupra datei atacului asupra Europei. În acest sens, fiecare unitate militară sovietică primise un plic ultrasecret cu instrucţiuni precise ce urma să fie deschis doar în Ziua M, ziua invaziei. Orice încălcare a ordinului ar fi atras, după cum prevedea articolul 58 din Constituţia U.R.S.S., articol prezentat pe larg şi de Alexandr Soljeniţîn în cartea sa intitulată „ Arhipelagul Gulag”, imediat şi irevocabil, pedeapsa cu moartea prin împuşcare. Ca „duşman al poporului” sovietic, desigur. Din mărturiile unor numeroşi ofiţeri sovietici, care au deschis plicul ultrasecret la 22 iunie 1941, reiese că instrucţiunile documentului se refereau doar la acţiunile ofensive ale Armatei Roşii, acţiuni care trebuiau purtate pe teritoriul inamic (România, Germania etc.). Plicul nu conţinea nici un plan după cum trebuiau să se desfăşoare operaţiunile defensive. Oricît ar părea de necrezut, Directiva 21, din 18 decembrie 1941, cu nume de cod „Barbarossa”, a fost ordonată de Hitler ca răspuns la planurile agresive ale Kremlinului.
(Va urma)
Prof. univ. dr. GICĂ MANOLE
Tricolorul