La întrebarea lui Gh. Brătianu dacă în cazul în care România ar dezvolta relaţiile economice cu Germania, aceasta ar sprijini-o „împotriva revendicărilor revizioniste ungureşti”, Hitler a răspuns pozitiv: „Aş merge în cazul acesta foarte departe şi aş spune-o, în mod public şi oficial, la Roma şi la Budapesta, şi mai cu seamă la Budapesta” (Ion Calafeteanu, Români la Hitler, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, p. 16). Întors în ţară, Gh. Brătianu a informat factorii politici responsabili despre conţinutul acestei discuţii. Constantin Argetoianu a aflat detalii de la Ilcuş, ataşatul de presă al României la Berlin: Hitler a cerut ca la discuţii să asiste un secretar de stat, care „să noteze cuvintele sale pentru încheierea unui protocol care să rămînă în arhivele Cancelariei (Reich-ului)”. Potrivit relatării lui Ilcuş, Fuhrer-ul „a rugat pe Brătianu să comunice regelui că nu are nici cea mai mică intenţie să susţină Ungaria în acţiunea ei revizionistă (…). Tot ce vă cerem este să nu adoptaţi o atitudine şi o politică ostilă Germaniei” (C. Argetoianu, însemnări zilnice, voi. II, Ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, p. 17-18). În loc să profite de această declaraţie, liderii politici de la Bucureşti – regele Carol al II-lea, preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de Externe, Victor Antonescu -, după ce s-au consultat cu guvernanţii de la Paris şi Praga, au transmis ministrului României la Berlin instrucţiuni, semnate de Victor Antonescu, potrivit cărora „România rămîne, fară şovăire, credincioasă alianţelor şi politicii ei”. Cu alte cuvinte, nu era interesată de dezvoltarea relaţiilor cu Germania. O asemenea decizie era luată în contextul în care pentru oricine era limpede că Franţa şi Marea Britanie porniseră pe calea concesiilor („conciliatorismului”) cu Reich-ul. La 7 martie 1936, Germania ocupase zona demilitarizată a Renaniei, iar cele două mari democraţii occidentale s-au împăcat cu faptul împlinit. Această politică de „conciliere” avea să culmineze cu „acordul de la München”, din 30 septembrie 1938, prin care liderii Franţei si Marii Britanii consimţeau ca Germania să ocupe o parte din Cehoslovacia (regiunea sudetă). Aşadar, integritatea unui stat aliat era sacrificată de guvernanţii de la Paris şi Londra pentru a da satisfacţie lui Hitler.
Profund îngrijorat de situaţia creată, regele Carol al II-lea (v. „Dosarele Istoriei” nr. 5/45, 2000) a efectuat, în zilele de 15-18 noiembrie 1938, o vizită a Londra, urmată de una la Paris (19-21 noiembrie), în cursul cărora a încercat să impulsioneze schimburile economice ale României cu Marea Britanie şi cu Franţa, să obţină garanţii de securitate pentru ţara sa. În fapt, vizitele au constituit un eşec, cele două mari puteri nepromiţînd nimic concret României. Primul-ministru britanic, A. Chamberlain, a declarat chiar că „în prezent este inevitabil ca Germania să se bucure de o poziţie predominantă în domeniul economic”. La întoarcerea în ţară, Carol al II-lea s-a oprit în Germania pentru a se întîlni cu Hitler. Este semnificativ faptul că vizitele în Marea Britanie şi Franţa au fost puternic mediatízate, presa (supusă cenzurii) relatînd pe larg „succesele istorice înregistrate”, iar postul naţional de radio a făcut transmisii, în direct, de la Londra şi Paris. În contrast cu această propagandă excesivă, vizita în Germania a fost prezentată ca avînd un caracter particular, regele dorind să-şi vadă rudele, iar întîlnirea cu Hitler era doar una de curtoazie (nu se putea ca suveranul României, aflat în Germania, să nu aibă o discuţie cu conducătorul acestui stat). Întîlnirea dintre Carol al II-lea si Hitler s-a desfăşurat la Berchtesgaden, în ziua de 24 noiembrie. Hitler a adoptat un alt ton faţă de România, comparativ cu cel din noiembrie 1936. El a pus accentul pe forţa Germaniei, care „dispune nu numai de armata terestră cea mai puternică din lume, ci şi de cea mai puternică aviaţie şi va avea grijă ca această situaţie să rămînă aşa”. Regele s-a pronunţat pentru dezvoltarea relaţiilor economice între cele două state, sugerînd construirea unei autostrăzi care să lege cele două ţări. Hitler s-a declarat de acord cu intensificarea schimburilor economice, dar construirea autostrăzii trebuia „bine clarificată problema nevoilor cărora trebuie să le corespundă”. În legătură cu „poziţia Germaniei faţă de aspiraţiile revizioniste ale Ungariei faţă de România” – problemă ridicată de Carol al II-lea -, Führer-ul s-a mărginit să spună că un „conflict româno-ungar nu priveşte în mod direct Germania şi, în consecinţă, ea nu are de ce să ia poziţie în acest caz” (Ion Calafeteanu, op. cit., p. 19-20). Aşadar, Germania nu mai era dispusă să acorde garanţii de securitate pentru România. Întors în ţară, regele a dat dispoziţii ministrului de Interne, Armand Călinescu să-1 lichideze pe Corneliu Zelea Codreanu, care declarase că „în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938, C.Z. Codreanu şi alţi 13 legionari au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Rîmnicu Sărat la cea din Jilava (v. „Dosarele Istoriei”, nr. 4/9, 1997). Un asemenea act a fost interpretat la Berlin ca fiind ostil Germaniei, ca o dovadă a faptului că România nu era decisă să pornească pe calea cooperării între cele două state. Pentru orice om politic realist era limpede că Germania devenise prima putere a Europei şi că ea „făcea jocurile” pe continent. Dar, pentru liderii de la Bucureşti, această realitate nu exista; ei erau, în continuare, dominaţi de o „idee fixă”: alianţa cu Franţa şi Marea Britanie. Chiar dacă aceste două mari state democratice se aflau într-o continuă defensivă faţă de agresiunea Germaniei. Această situaţie a ieşit şi mai puternic în evidenţă, la 14 martie 1939, cînd trupele germane au ocupat Cehoslovacia, desfiinţînd-o ca stat. Guvernele de la Paris şi Londra s-au mărginit la declaraţii platonice, care nu l-au impresionat pe Hitler. În condiţiile în care armata Germană se afla la graniţa de nord a României, regele Carol al II-lea şi primul-ministru Armand Călinescu au acceptat, la 23 martie 1939, semnarea unui Tratat economic cu Germania, pe care însă nu s-au grăbit să-1 pună în aplicare. Pe de altă parte, liderii de la Bucureşti au acordat o mare credibilitate „garanţiilor unilaterale” primite, în aprilie 1939, din partea Marii Britanii şi Franţei. Aceste garanţii erau, practic, declaraţii făcute de Neville Chamberlain şi de Edouard Daladier, potrivit cărora în cazul unei agresiuni împotriva României sau a Greciei, care „ar ameninţa în mod clar independenţa” celor două state, iar guvernele de la Bucureşti şi Atena „ar socoti că este în interesul lor vital să reziste cu forţele naţionale”, atunci Marea Britanie şi Franţa „s-ar socoti angajate să le dea imediat întreaga asistenţă ce le stă în putinţă”. Declaraţiile nu au fost urmate de negocierea unor acorduri tehnice, care să prevadă ajutorul militar concret ce urma să fie acordat de Franţa şi Marea Britanie celor două ţări. În fapt, „garanţiile” nu au făcut decît să-1 irite pe Hitler, care a apreciat că România (ca şi Grecia) continua să considere Germania ca stat agresor, făcînd jocul guvernelor de la Londra şi Paris. Plutind deasupra realităţilor, trăind într-o lume numai de ele ştiute, cercurile conducătoare româneşti au privit cu mult optimism tratativele anglo-franco-sovietice începute, în 12 august 1939, la Moscova. Ele erau convinse că Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică vor încheia un acord vizînd crearea unui front comun împotriva Germaniei. După 10 zile de discuţii zadarnice, partea sovietică a cerut suspendarea lor, la 22 august. În aceeaşi zi, primul-ministru român, Armand Călinescu, nota: „Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic. Socotesc situaţia foarte gravă. S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”. Într-adevăr, la 23 august 1939, a fost semnat, la Kremlin, Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Germania şi Uniunea Sovietică îşi împărţeau „sferele de interes” în spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Marea Neagră. Conform protocolului adiţional secret, Uniunea Sovietică manifesta un „deosebit interes” pentru Basarabia, în timp ce Germania se „dezinteresa” de acest teritoriu. Nici măcar în ceasul al 12-lea, liderii politici români nu au înţeles faptul că „alianţa” cu Franţa şi Marea Britanie nu le este de nici un folos; ei continuau să promoveze o atitudine anti germană pentru că aşa cereau Londra şi Parisul. Armand Călinescu nota: „Merg cu Gafencu (ministrul de Externe al României, n.n.) la rege. Îl găsesc impresionat, dar neschimbat în opinii! Tot anti german şi pro francofil, pro anglofil. Crede că am urmat o bună politică”.
Peste cîteva zile, la 1 septembrie 1939, a izbucnit cel de-al II-lea război mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania. La 17 septembrie, Armata Roşie a intervenit pentru a prelua partea ce „i se cuvenea” din „fostul stat polonez”, conform Pactului din 23 august 1939. Peste mai puţin de o săptămînă, la 21 septembrie, primul-ministru român, Armand Călinescu, era asasinat de legionari (v. „Dosarele Istoriei”, nr. 6/34, 1999). În replică, regele Carol al II-lea a dispus o cruntă represiune împotriva legionarilor, aproape 200 dintre aceştia fiind ucişi şi expuşi în pieţe publice. Era o replică la presiunile Gennanifii, care pusese la cale asasinatul.
La sfîrşitul lui 1939, Carol al II-lea a înţeles, în sfîrşit, că nu mai putea practica o politică anti germană. În discursul rostit cu prilejul Anului Nou 1940, a lansat chemarea la „reconciliere naţională”. Liderii Partidului Naţional-Ţărănesc şi cei ai Partidului Naţional Liberal au respins oferta. În schimb, legionarii – oarecum surprinzător, avînd în vedere relaţiile lor de pînă atunci cu Carol al II-lea – au acceptat-o. A urmat o suită de decrete de amnistie, în urma cărora, în martie-aprilie 1940, legionarii au fost eliberaţi din lagăre şi închisori. Ei au început să se organizeze, în aşteptarea momentului cînd vor putea declanşa atacul decisiv împotriva regimului patronat de Carol al II-lea. În primăvara lui 1940, Germania a declanşat o puternică ofensivă pe frontul de Vest. La 22 iunie 1940, Franţa a capitulat, iar clasa politică românească era complet debusolată. Diplomatul Alexandru Cretzeanu scria: „Invincibilitatea armatei franceze a fost multă vreme o dogmă, o axiomă, un dat fundamental în orice discuţie politică (…). Nu voi încerca să descriu, aici dimensiunile influenţei înspăimîntătoare pe care a avut-o asupra noastră prăbuşirea Franţei. Este de ajuns să spun că regele, primul-ministru şi şefii militari păreau să-şi piardă, dintr-o dată, cele mai scumpe iluzii şi, totodată, luciditatea raţiunii. Pur şi simplu nu puteau găsi forţa necesară pentru a înfrunta calamitatea” (Ocazia pierdută, Iaşi, Institutul European, 1995, p. 64). O explicaţie a acestei iluzii, întreţinută timp de peste două decenii, poate fi aceea că aproape toţi liderii politici români făceau parte din aceleaşi familii masonice cu cei din Franţa sau Marea Britanie. Masoneria fiind interzisă în Germania de Hitler, nu s-a putut realiza o colaborare pe linia acestei organizaţii secrete şi nu s-a putut pătrunde în intimitatea politicienilor de la Berlin. Pe acest fond de derută a guvernanţilor români, Uniunea Sovietică – de comun acord cu Germania – a transmis, la 26 iunie 1940, ministrului României la Moscova o notă ultimativă, prin care cerea ca România să „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi „să transmită” partea de nord a Bucovinei (v. „Dosarele Istoriei”, nr. 6/46, 2000). Deşi Kremlinul declarase în repetate rînduri că nu recunoaşte actul de la 27 martie 1918 privind unirea Basarabiei cu România, liderii politici români au fost surprinşi de nota ultimativă sovietică. Regele Carol al II-lea nota, la 27 iunie 1940: „Această ştire m-a trăznit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad”. Întrunit în grabă, Consiliul de Coroană a propus începerea de negocieri cu Uniunea Sovietică, dar Kremlinul a transmis, la 28 iunie, o nouă notă ultimativă, urmată de ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa de către Armata Roşie. Dezagregarea Statului Naţional Unitar Român începuse (v. „Dosarele Istoriei”, nr. 12/28, 1998). Abia acum, Carol al II-lea a decis „să se adapteze la realităţi”. Pentru a cîştiga bunăvoinţa Germaniei, i-a introdus pe legionari în guvern, la 28 iunie, a renunţat la „garanţiile” engleze şi franceze, din aprilie 1939, iar la 4 iulie, noul prim-ministru, Ion Gigurtu, a anunţat că România va urma o politică de aderare „sinceră” la Axă. În aceeaşi zi, regele Carol al II-lea i-a scris lui Hitler o scrisoare, prin care-i solicita ca „în aceste vremuri de grea încercare” să trimită o misiune militară germană în România. Acţiunile şi solicitările precipitate ale guvernanţilor români nu puteau avea credibilitate la Berlin. De această dată, Hitler s-a arătat neînduplecat şi decis să-1 trateze pe „Hohenzöllernul de la Bucureşti” fară nici un fel de menajamente. În scrisoarea pe care i-a trimis-o la 15 iulie 1940, Führer-ul îi cerea lui Carol al II-lea să înceapă, de îndată, negocierile cu Ungaria şi Bulgaria pe baza cedării de teritorii în favoarea acestor state. E1 îi atrăgea atenţia regelui: „întreaga mea viaţă am fost un om al deciziilor fundamentale şi numai de la acestea aştept succese decisive. Orice încercare de a înlătura prin manevre tactice de vreun fel sau altul pericolele care ameninţă ţara dumneavoastră trebuie să sufere şi va suferi un eşec. Sfîrşitul, mai devreme sau mai tîrziu – şi poate în foarte scurt timp – ar putea fi chiar distrugerea României”. Vizita primului-ministru, Ion Gigurtu, şi a ministrului de Externe, Mihail Manoilescu, în Germania şi discuţia avută cu Hitler, la 26 iulie, la Berghof, nu a putut schimba cu nimic punctul de vedere al celui care era „stăpînul Europei”. Cei doi demnitari s-au ales cu noi reproşuri pentru politica de „încercuire” a Germaniei promovată de România la solicitarea Franţei şi Marii Britanii, precum şi pentru faptul că guvernanţii de la Bucureşti au refuzat „mîna întinsă” de Führer în urmă cu mai mulţi ani. Deoarece tratativele româno-maghiare de la Turnu Severin au eşuat, Hitler a decis să „arbitreze” conflictul dintre cele două state. Cu mîna sa a trasat, la 27 august, noua graniţă între România şi Ungaria, care avea să fie comunicată miniştrilor de Externe ai celor două ţări la Viena, la 30 august 1940.
A urmat, la 7 septembrie 1940, cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, aşa cum ceruse Hitler în scrisoarea sa, din 15 iulie, către Carol al II-lea. Astfel, în mai puţin de 3 luni, România a pierdut 99 738 km pătraţi (33,8% din suprafaţă) şi 6 821 000 locuitori (33,3% din populaţie).
Fără îndoială, sfărîmarea României Mari a fost rezultatul politicii de forţă şi dictat a celor două mari puteri totalitare: Uniunea Sovietică şi Germania, în acelaşi timp, nu poate fi absolvită de răspundere clasa conducătoare din România, care a promovat o politică externă orientată într-o singură direcţie – spre Franţa şi Marea Britanie.
Nici măcar atunci cînd se vedea limpede că cele două mari puteri democratice nu erau interesate de situaţia României şi că o foloseau mai mult pentru a irita Germania, liderii politici de la Bucureşti nu au practicat o diplomaţie pragmatică, de salvgardare a interesului naţional.
Politica are meandrele ei, nu poate fi privită linear, idealizată, scoasă din contextul concret-istoric.
Foarte adesea discursurile publice sînt menite să înşele opinia publică şi să întindă curse politicienilor creduli, care se simt „onoraţi” de cuvintele frumoase rostite la adresa lor, fară să-şi dea seama că „în spatele uşilor capitonate” li se pregătesc lovituri năpraznice. Bine ar fi dacă politicienii români de astăzi ar învăţa ceva din lecţiile Istoriei…
IOAN SCURTU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu