Moaştele religioase

Moaştele religioase, a căror poveste poate fi citită într-o fascinantă lucrare scrisă de James Bentley, „Restless Bones” (1985), reprezintă un monument nu numai de credulitate umană, dar şi al puterii magice a unui cadavru şi a părţilor care-1 compun. Preocuparea faţă de moaşte a atins apogeul în Evul Mediu, însă moaştele au jucat un rol important de-a lungul întregii istorii a creştinătăţii, ducînd atît la acte de veneraţie, cît şi la crime, corupţie şi înşelăciune. Unele dintre cele mai timpurii rămăşiţe umane se află în Köln, oraş ce a avut „cea mai vastă colecţie europeană. O regină britanică (Ursula), pe drumul de întoarcere spre casă, după o vizită făcută Papei la Roma, a fost decapitată de huni la Köln, în anul 238 d.Chr.; se povesteşte că, în acelaşi timp, au fost masacrate şi 11.000 de fecioare care o însoţeau. Rămăşiţele reginei Ursula, cu excepţia capului, au fost expuse într-un altar împodobit cu pietre preţioase în Bistrica St. Ursula din Köln. Osemintele fecioarelor ucise o dată cu ea – în realitate numai 11 – acoperă pereţii Capelei Camerei Aurite din aceeaşi biserică.
Creştinii timpurii recunoşteau oficial cultul moaştelor, iar sinoadele bisericeşti de la Gangra (345 d. Chr.) şi Niceea (787 d. Chr) au hotărît ca aceia care dispreţuiau sau defăimau moaştele să fie excomunicaţi. Sinodul de la Cartagina (801, 813 (d.Chr.) a dispus distrugerea altarelor care nu erau împodobite cu moaşte. În Evul Mediu se credea că atingerea unui cadavru, a unei părţi a acestuia sau a unor moaşte conferea puteri magice şi vindeca diverse boli. Despre moaşte, prezentate în cadrul unor procesiuni religioase, se credea că pot proteja întreaga comunitate. Acestea erau ţinta pelerinajelor, putînd îmbunătăţi atît soarta nobililor, cît şi pe cea a oamenilor simpli; moaştele erau transportate şi la locul de desfăşurare a bătăliilor. Erau cumpărate, vîndute, disputate, pierdute, găsite, furate. Creştinii timpurii au considerat că răspîndirea rămăşiţelor pămînteşti ale martirilor în toată lumea ar ajuta la răspîndirea puterii şi influenţei lor. Morţii erau martirizaţi cu o asemenea uşurinţă, încît cei care ucideau un potenţial martir aveau grijă să-i incinereze corpul pentru a nu fi hăcuit de cei prea avizi de moaşte. Pînă şi cenuşa începuse să devină un fel de moaşte, Cînd Thomas Becket a fost ucis de cavalerii regelui în Catedrala din Canterbury pe 29 decembrie 1170, călugării şi oamenii din oraş au adunat nu numai resturile de creier de pe podea, dar şi sîngele vărsat, cu ajutorul unor bucăţi de pînză. Biserica i-a exploatat la maximum cadavrul, pelerinii medievali fiind nevoiţi să viziteze nu mai puţin de 4 altare. Primul dintre acestea se afla în locul unde fusese ucis cu o lovitură de sabie care i-a retezat creştetul capului, unde se găseau o parte din creier şi vîrful unei săbii. Al doilea altar avea o casetă cu restul creierului, lîngă care se afla o fîntînă a cărei apă fusese colorată cu sîngele său (din care se putea cumpăra). în cel de-al treilea era partea superioară a craniului, iar în al patrulea, scheletul. Rămăşiţele au fost mutate într-un alt altar în anul 1220, expunîndu-se o falangă şi alte cîteva fragmente. Mormîntul a fost deschis, iar oasele examinate de experţi după bombardamentul din timpul celui de-al II-lea război mondial; apoi rămăşiţele au fost îngropate într-un alt loc, dar, în prezent, nu se cunoaşte ce s-a întîmplat cu celelalte oseminte.
Oasele sînt cele mai durabile moaşte, dar nu sînt singurele. Sîngele poate pune unele probleme colecţionarilor. Atunci cînd Sf. Ciprian, episcop de Cartagina, era pe punctul de a fi decapitat, în Secolul III creştin, discipolii săi au aruncat pe jos bucăţi de pînză pentru a le transforma în moaşte stropite cu sînge. Se povesteşte că, în Secolul IV d. Chr., călugării sirieni turnau ulei printr-o pîlnie în sicriele sfinţilor şi îl extrăgeau cu ajutorul unui cep instalat dedesubt; esenţa astfel obţinută era foarte căutată de pelerini. Au fost şi cantităţi mai mari de lichid? În Catedrala din Napoli există două fiole de sticlă pline cu un material negru, despre care se spune că ar fi sîngele Sfîntului Januaris, martirizat prin decapitare acum 1.700 de ani. Uneori sîngele se lichefiază, semnificînd faptul că martirul este viu în Rai, iar în Napoli va urma un an de prosperitate. Capul sfîntului este aşezat între fiole, iar restul corpului se află într-o criptă specială din catedrală.
Catedrala din Aachen are un altar despre care se spune că adăposteşte scutecele lui Isus, feşele pe care le-a purtat în jurul şalelor pe cruce şi un spin din coroana care-i fusese făcută de romani. Moaştele lui Isus sînt printre cele mai căutate, deşi, potrivit Bibliei, acesta s-a ridicat direct la ceruri fară a lăsa nici o urmă din corpul său pe pămînt. Aşadar, cele mai multe sînt „moaşte secundare”, sub forma unor fragmente din cruce, piroanele sau coroana de spini, deşi uneori s-a pretins că ar exista unghii de la mînă, dinţi de lapte, şuviţe de păr, mostre de sînge sau de lacrimi sfinte. Prezenţa prepuţului sfînt a fost reclamată în cel puţin 8 locuri diferite. Unul dintre aceste prepuţuri sfinte, alături de presupusul cordon ombilical sfînt, au fost păstrate cu mult timp în urmă, într-un crucifix cu ulei, în capela privată de la Laterano, Roma. Dar acest tip de moaşte au început să deranjeze biserica, iar în 1900 au fost scoase în afara legii, iar aceia care scriau sau vorbeau despre sfîntul prepuţ erau ameninţaţi cu excomunicarea. Mama lui Isus, Maria, a fost şi ea o sursă de moaşte, printre cele mai căutate numărîndu-se şuviţele de păr, diverse obiecte de îmbrăcăminte, tampoane menstruale. Au existat şi fragmente care ar fi aparţinut lui loan Botezătorul, de exemplu o parte din maxilar sau vîrful capului, regăsindu-se în cel puţin 7 locuri din Europa. Evident, o mare parte dintre moaşte sînt falsuri, dar acest lucru nu le-a redus din influenţă. Cei care se aflau în posesia unor rămăşiţe umane beneficiau de favoruri papale, de exemplu reducerea timpului petrecut în Purgatoriu. Moaştele erau valoroase, avînd preţul lor. Într-adevăr, acestea reprezentau unele dintre cele mai preţioase obiecte printre jafurile de război, iar cruciaţii care au prădat Constantinopolul în 1203 au încărcat care întregi cu moaşte, cu scopul de a le vinde la întoarcere acasă. În 1425, decanul şi membrii conducerii Universităţii Eton i-au înmînat regelui Edward al III-lea o listă cu proprietăţile universităţii; printre acestea se numărau un os al Sf. Anton, un braţ al Sf. Gheorghe, un dinte al Sf. Nicolae, fragmente din Sf. Ştefan şi altele, precum şi bucăţi din Sfînta Cruce.
Jean Calvin (1509-1564) a atacat dur cultul moaştelor, ridiculizînd abuzul la care acestea erau supuse. El a remarcat că, la fel ca „mormanul de oase”, existau suficiente fragmente din Crucea Sfîntă pentru a „construi o navă solidă” şi suficienţi spini din Coroana lui Christos pentru a face un gard viu. Martin Luther (1483-1546) s-a alăturat şi el acestor critici, în ciuda faptului că patronul său, principele elector Frederick, deţinea o colecţie de 5 005 fragmente de sfinţi şi moaşte secundare. Au existat, totuşi, şi susţinători erudiţi ai cultului moaştelor. Umanistul francez Charles Rohault de Fleury a calculat în 1870 că volumul Sfintei Cruci ar fi fost de aproximativ 178 milioane de milimetri cubi, în timp ce volumul tuturor moaştelor existente era de numai 3,9 milioane de milimetri cubi.
Statutul moaştelor existente nu este clar nici în prezent. Unele dintre acestea ar putea fi autentificate de Vatican, prin metode cum ar fi datarea cu carbon radioactiv, dar s-a apelat foarte rar la această metodă.
Un exemplu al dezmembrării treptate a unui cadavru, în scopul de a obţine moaşte este dat de Sf. Francis Xavier, un misionar catolic mort în China în 1552. Discipolii săi i-au acoperit corpul cu var nestins şi l-au îmbarcat pe un vas care mergea la Goa. Din corp au început să-i cadă treptat diferite fragmente. O aristocrată portugheză, din adoraţie pentru sfint (sau din dorinţa de a obţine moaşte), i-a smuls cu dinţii degetul mic de la piciorul drept. L-a înapoiat după ce, în mod miraculos, în locul unde fusese degetul a apărut un firicel de sînge, iar sfîntul a fost aşezat într-o raclă separată. În 1636, mai multe organe interne ale sfîntului au fost trimise spre biserici din întreaga lume, iar ceva mai tîrziu s-a întîmplat acelaşi lucru şi cu braţul drept. În 1694, moaştele se aflau într-o stare de conservare remarcabilă. Rămăşiţele, aşezate într-o raclă din marmură şi argint, sînt expuse la fiecare 10 ani, ultima dată fiind în 1984, cînd au atras zeci de mii de turişti şi pelerini.
CEDRIC MIMS