Mafia, iată numele unei fantastice organizaţii, care a făcut, de-a lungul vremii, să curgă mult sînge, căpătînd o celebritate de neinvidiat. Cuvîntul ,,mafia“ este prezent în oricare enciclopedie din lume, în marile dicţionare ale limbilor moderne, inclusiv româna. Dar care poate fi originea acestui nume, ce semnificaţie iniţială a avut el? Rafturi întregi de volume, cuprinzînd studii, cercetări şi analize de tot felul, disecă fenomenul mafiot şi, bineînţeles, încearcă să lămurească fondul, cauza care l-a determinat.
Indiferent cum s-ar aborda problema, nu se poate ajunge la nici un rezultat, dacă se eludează istoria, atît de frămîntată şi de senzaţională, a Siciliei, insula care a cunoscut cele mai numeroase şi mai crîncene încleştări omeneşti nu numai din trecutul Italiei, ci şi din trecutul întregii Europe.
Străvechii locuitori ai marii insule italiene au fost siculii. Băştinaşii s-au pomenit invadaţi de corăbieri străini, care, deîndată, au luat în stăpînire vechile lor terenuri de vînătoare, pămîntul lor strămoşesc. Era vorba de greci, originari din Chalcis şi din Insula Naxos, care, în scurt timp, au întemeiat colonia Naxos. Evenimentul se petrecea în anul 708 î.Chr. Navele greceşti continuă să debarce noi colonişti pe coastele Siciliei, iar aceştia se grăbesc să întemeieze cetăţi.
Un secol mai tîrziu, siculii, oameni liberi şi mîndri, cad complet sub tirania grecească, dar se opun, cu mînă armată, noilor veniţi. Bineînţeles, şi-au dat seama că nu-i puteau înfrunta pe invadatori pe un cîmp de război, sau asediindu-le cetăţile, asemenea încercări fiind, inevitabil, sortite eşecului. Şi atunci, au inventat lupta de… partizani, care a dus, în final, la o uriaşă răscoală, soldată cu înfiinţarea unui stat al siculilor, sub conducerea lui Duketios, avînd capitala la Police (457 î. Chr.). Nu s-a instaurat liniştea, căci străinii nu renunţau la frumoasa insulă. Războiul devine general. În lupta pe viaţă şi pe moarte, Confederaţia siculilor se destramă, dar sicilienii nu vor renunţa la libertate, atacîndu-i, deopotrivă, pe atenieni şi pe cartaginezi, pentru ca, în cele din urmă, să fie striviţi de armatele... romane (212 î. Chr.). Siculii nu se lasă îngenuncheaţi. Ei luptă şi împotriva romanilor, atacîndu-i fără încetare. Sînt bine organizaţi, nu pot fi mituiţi spre a-şi divulga căpeteniile, preferă moartea, dar nu-şi întinează onoarea. Sub conducerea lui Cleon, reuşesc să-i înfrîngă pe romani şi-şi proclamă ţara - regat. Romanii revin după 5 ani şi-i înfrîng. Lupta, însă, nu se sfîrşeşte. Exasperaţi, romanii iau în captivitate şi deportează triburi rebele de siculi, de la marginea imperiului, în Cîmpia Panonică. Acolo, teribilii luptători siculi vor fi găsiţi de chazari şi de migratorii unguri, care îi vor folosi spre a cuceri Transilvania, împingîndu-i, apoi, pînă în Carpaţi. În scurt timp, aceştia au fost maghiarizaţi, dar nu-şi vor uita numele de siculi (apoi, secui). În limba vechilor siculi, cuvîntul ,,mafia“ avea semnificaţia de îndrăzneală, curaj, de om mîndru, care nu suportă aroganţa, oprimarea, nici asuprirea străină. Sensul cuvîntului transpare şi din conţinutul jurămîntului prestat, în Evul Mediu, de cel care intra în rîndurile mafioţilor. Acesta se angaja să fie un om de onoare, care îi ajută pe cei săraci, pe oamenii persecutaţi şi asupriţi de străini, să fie iubitor de neam şi de familie, cinstit, drept şi neînfricat. Mafiotul jura, de asemenea, să-şi cîştige pîinea din propria-i muncă, să nu fure, să nu batjocorească femeile, să răzbune orice ştirbire a onoarei sale, prin vendetta, adică prin uciderea celui care i-a pătat numele, sau care a încălcat legile nescrise siciliene.
Siculii au sfîrşit prin a fi romanizaţi, la fel cum s-a petrecut şi cu alte populaţii europene străvechi. Ei şi-au pierdut, treptat, limba vorbită de strămoşii lor - deşi cuvinte ale acestora, inclusiv „mafia“ se regăsesc în siciliană - dar şi-au păstrat trăsăturile care-i caracterizează, în primul rînd, mîndria şi orgoliul, temperamentul înflăcărat şi neînfricarea. După cucerirea romană, Sicilia nici pe departe nu s-a supus ocupanţilor. Mafioţii, adică cei care doreau libertatea, continuau să lupte cu cuţitul în mînă, apărînd justiţia mafiotă, în care credeau şi căreia i se supuneau toţi sicilienii. Unii istorici numesc acest segment de istorie „perioada Mafiei bune“.
Piraţii Mediteranei
Imperiul Roman de Apus şi-a încetat existenţa la 28 august 476, cînd împăratul Romulus Augustulus a fost doborît de Odoacru, căpetenia herulilor, care, după victorie, a trimis insignele imperiale la Constantinopol. Sicilia, însă, era, în acea perioadă, supusă de vandali, dominaţie care va continua pînă în anul 534, cînd aceştia vor fi zdrobiţi de trupele generalului byzantin Belizarie.
Sicilia, supusă, doar cu numele, cînd de unii, cînd de alţii, era, practic, un bastion al piraţilor Mediteranei. Locuitorii insulei deprinseseră pirateria încă de pe timpul lui Sextus Pompeius, care reuşise, în anii de după asasinarea lui Cezar (15 martie 44 î. Chr.), să-şi construiască un puternic imperiu maritim pirateresc. Corăbiile de luptă ale lui Sextus Pompeius, cel mai mare pirat al Antichităţii, aveau echipaje constituite din neînfricaţii marinari sicilieni, iar, ca baze, toate oraşele de pe coasta insulei. Pirateria era legată de comerţ, iar acesta depindea, în vremurile acelea, numai de ,,stăpînii Mării“. Timp de cîteva secole, vestul Mediteranei a fost marcat de activitatea piraterească. Atacurile piraţilor, ţinute în frîu, într-o oarecare măsură, de romani şi byzantini, vor izbucni cu violenţă în Evul Mediu timpuriu, acestea pornind, în general, de pe Coasta Berberă (numele se trage de la berberi, populaţie răspîndită în Africa, pînă în Insulele Canare), dar şi din Sicilia. După dezmembrarea Imperiului Roman, majoritatea corăbiilor piratereşti aparţinea sarazinilor (mauri, de religie islamică). Sarazinii se instalaseră în Sicilia, de unde porneau în incursiuni, avînd, printre ei, şi mulţi bărbaţi din insulă. Atît de îndrăzneţi ajunseseră piraţii, încît, în anul 846, au intrat în Roma şi au jefuit Biserica Sfîntului Petru, luînd cu ei odoarele de pe mormîntul Apostolului şi tezaurul Vaticanului. Nu a fost nici primul, şi nici ultimul atac al piraţilor asupra oraşelor din Peninsula Italică. În contact cu sicilienii, piraţii sarazini vor împrumuta de la aceştia cuvîntul ,,mafia“. El va ajunge în limba arabă sub forma „mahias“, cu semnificaţia de semeţie, neînfricare, obrăznicie. „Mafia“ va da şi termenul „maha“, din limba arabă (pronunţat „mafa“), avînd ca înţeles „loc de refugiu“. (Poate de aici vine cuvîntul „mahala“ – nota red. R.M.). Dominaţia arabă asupra Siciliei începe, efectiv, prin ocuparea oraşelor Mazara (827) şi Palermo (831), şi ia sfîrşit prin cucerirea insulei de către normanzi. Normanzii au ajuns în Sicilia ca să facă ordine în această insulă - aflată, practic, sub stăpînirea localnicilor mafioţi -, chemaţi fiind de emirul de Catania, în anul 1061. Sicilienii, oamenii neînfricaţi, care îşi iubeau mai presus de orice pămîntul natal, dar şi religia creştină, îi măcinau, sistematic, în maniera mafiotă, pe sarazini, fără ca aceştia să poată riposta. Emirul, informat despre redutabila forţă armată a normanzilor, a crezut că face o treabă bună chemîndu-i să reinstaureze dominaţia arabă. Bineînţeles, s-a înşelat, căci aceştia s-au instalat la Messina, de unde n-au mai plecat. Apoi, au pus stăpînire pe Palermo (1072), pe Salerno (1077) şi Siracuza (1088), ajungînd să cucerească, pînă la urmă, în 1091, întreaga insulă, izgonindu-i pe sarazini şi întemeind, mai întîi, un comitat, condus de Roger I, proclamat mare conte de Sicilia şi Calabria. Şase decenii mai tîrziu, odată cu extinderea stăpînirii lui Roger II asupra sudului Peninsulei Italice, comitatul se transformă în Regatul Apuliei şi al Siciliei (1130). Normanzii francezi se comportau autoritar, draconic chiar, cu sicilienii care, evident, nu puteau, prin firea şi tradiţiile lor, să se lase dominaţi. Aşa a luat naştere, în 1282, mişcarea mafiotă pentru izgonirea invadatorilor normanzi, avînd ca motto „MORTE AI FRANCESI ITALIA ANELA“ (Italia doreşte moartea francezilor), sau, prescurtat, MAFIA.
Sîngele vendettei
Iniţial, Sicilia a fost, după anul 1062, un simplu comitat, stăpînit de Roger I, fiul lui Tancred de Hauteville, învestit, în 1072, ca Mare Conte de Sicilia şi Calabria, cel ce a pus capăt stăpînirii arabe în insulă şi i-a înfrînt pe piraţii Mediteranei, aciuiţi şi ocrotiţi de localnici. Fiul acestuia, Roger II, a primit titlul de Duce de la Papa Honoriu al II-lea, în anul 1128, apoi, pe cel de Rege al Apuliei şi Siciliei, în 1130, fiind confirmat de Papa Inocenţiu al II-lea. Cu aceste personaje a fost instaurată dinastia normandă Hauteville. Regii Guillaume I cel Rău (1154-1166), Guillaume II cel Bun (1166-1189), Tancred (1189-1194), şi Guillaume III (1194) n-au făcut altceva decît să-i întărîte pe localnici, ruinînd insula, din cauza birurilor şi opreliştilor draconice pe care le-au impus, pentru a putea întreţine o armată de mercenari francezi, care se purtau arogant şi dur. Fireşte, sicilienii s-au răsculat împotriva ocupanţilor, luptînd în felul lor secular: loveau inamicul oriunde şi oricînd şi răzbunau moartea fraţilor lor prin moarte. În toiul tulburărilor, care se ţineau lanţ, Heinrich VI, împăratul Germaniei, îl ia prizonier pe Guillaume III şi preia, el, în stăpînire Sicilia. Ocupantul francez este schimbat de cel german, iar dinastia Hauteville este înlocuită cu dinastia Hohenstaufen. Nici o schimbare pentru sărmanii sicilieni! În 1250, în timp ce regii Franţei şi împăraţii Germaniei se încăierau pentru succesiunea unui tron care nu li se cuvenea, sicilienii, sub conducerea lui Pietro Ruffo, au ieşit din ascunzători spre a-i izgoni pe străini. Din păcate, n-au reuşit decît să-i favorizeze pe francezi, astfel încît Carol I de Anjou a izgonit dinastia de Hohestaufen, şi a întemeiat-o pe cea de Anjou, încoronîndu-se ca rege, în 1266, şi mutînd capitala, de la Palermo, la Neapole. A fost primul gest de sfidare a sicilienilor, urmat de numeroase alte acte nepopulare, culminînd cu prigonirea şi executarea unor localnici. Într-o asemenea conjunctură inflamabilă, dominată de interminabile răzbunări, întemniţări, torturări şi asasinate, la Palermo a luat naştere, în 1280, o societate secretă, al cărei scop era izgonirea definitivă a francezilor din insulă. Era, în realitate, o organizaţie cu caracter ocult, constituită după modelul confreriilor din fostul Imperiu Roman, condusă de un grup de bărbaţi foarte stimaţi şi ale căror îndemnuri erau ascultate şi urmate de concetăţenii lor. Organizaţia, denumită (prescurtat) MAFIA, a fost capabilă să declanşeze, la 31 martie 1282, la Palermo, o sîngeroasă răscoală împotriva francezilor, intrată în istorie sub denumirea de „Vecerniile siciliene“. În scurt timp, răscoala a cuprins întreaga insulă. Teribilii mafioţi care conduceau lupta i-au ucis pe toţi francezii din insulă, înlăturînd, prin foc şi sabie, dinastia de Anjou.
Giovanni da Procida, marele şef al Cupolei mafiote, unul din vîrfurile aristocraţiei siciliene, duşman de moarte al francezilor, a convocat un original Parlament sicilian. Noua structură creată de Mafia, care era constituită numai din „onorabili cavaleri“, a recurs la un gest ce ar putea părea bizar în ochii unui om care nu înţelege spiritul eroic şi justiţiar al localnicilor! Parlamentarii au hotărît să ofere coroana regatului nu unui nobil sicilian, ci regelui spaniol Pedro el Grande al Aragonului, căsătorit cu Constance, fiica lui Manfred de Taranto, fost rege al Siciliei în anii 1254-1266, care fusese ucis, cu mîna lui, de Carol de Anjou. Cînd Pedro a sosit la Palermo, unde s-a încoronat ca rege la 4 septembrie 1282, mulţimea de sicilieni l-a ovaţionat frenetic, strigînd: „Vendetta“ (Răzbunare). Pedro s-a conformat, flota sa, comandată de amiralul calabrez Roger de Lauria, obligîndu-l pe Carol de Anjou, care se pregătea să revină în Sicilia, să-şi ia tălpăşiţa, după ce l-a învins într-un şir de bătălii navale. Luptele au culminat cu distrugerea corăbiilor franceze în Golful Neapole, prilej cu care însuşi fiul regelui angevin a căzut prizonier.
Legile de fier secrete
Înfiinţarea, la Palermo, în 1280, a societăţii secrete MAFIA a dus, imediat, nu doar la apariţia unor formaţiuni paramilitare clandestine, ci şi la cea a unor structuri cu totul inedite în privinţa organizării, respectiv, în grupuri politico-sociale absolut confidenţiale, cu rolul de a coordona şi a conduce din umbră întreaga viaţă a insulei, pe deasupra administraţiei, justiţiei, bisericii şi a sistemului statal, în general. În esenţă, nu era ceva nou pentru sicilieni, pentru ei însemnînd doar o disciplinare şi adaptarea la situaţie a vechilor confrerii locale.
Confreriile, cu rădăcini în tradiţiile antice, se conduceau după norme foarte riguroase, transmise printr-o serie de cutume, ale căror origini se pierdeau în negura timpurilor. Mafia, în noua sa configuraţie, avea 3 trepte ierarhice: Cupola, nobilii cavaleri şi mafioţii propriu-zişi. Adunările Cupolei, forul suprem, nu erau altceva decît un fel de Parlament al marii nobilimi siciliene, care lua hotărîri majore, prin vot democratic, acestea fiind obligatorii pentru întreaga populaţie a insulei. La aplicarea şi respectarea acestor decizii vegheau, îndeaproape, mafioţii, care erau conduşi de nobilii cavaleri. Aceştia din urmă, recrutaţi din rîndul celor mai avuţi şi stimaţi sicilieni, constituiau un fel de feude, cu graniţe invizibile, unde fiecare dintre ei îşi exercita autoritatea de fier, avînd grijă să nu violeze teritorii ce nu îi aparţineau şi să nu dicteze măsuri incomode pentru ceilalţi şefi locali mafioţi. Un nobil cavaler dispunea de puteri nemăsurate, el avînd drept de viaţă şi de moarte asupra celor din subordinea lui. Forţa acestuia izvora nu numai din atribuţiile conferite de organizaţia secretă, din disciplina oarbă a mafioţilor, ci şi din legăturile sale de rudenie cu marea majoritate a colectivităţii în care trăia. Familia era baza organizării mafiote. Din ea făceau parte nu numai rudele de sînge, dar şi finii, care îşi aduceau în organizaţie propriile neamuri. Astfel, un nobil cavaler ajungea, la un moment dat, să fie naşul unei populaţii extrem de numeroase, el fiind respectat şi prin tradiţiile impuse de religia catolică. O asemenea încrengătură era indestructibilă şi greu, dacă nu imposibil, de penetrat de vreun intrus. Membrii Mafiei trebuiau să fie oameni de onoare, a căror conduită se cerea a fi una ireproşabilă atît din punct de vedere moral, cît şi din punct de vedere material. La intrarea în organizaţie, el jura să respecte un Cod de Onoare nescris, dar perfect cunoscut, prin tradiţie, de toţi sicilienii. Acesta prevedea ca bogatul să ajute săracul, ca fiecare să trăiască numai din muncă şi să-şi stimeze fraţii mafioţi, să-şi iubească Patria şi familia, jertfindu-se, la nevoie, pentru ele. Alte reguli ale codului respectiv impuneau ca femeile să fie ocrotite şi să nu fie implicate, sub nici o formă, în acţiunile organizaţiei, iar ordinele primite de la superiori să fie executate fără şovăire, chiar cu riscul pierderii propriei vieţi. De asemenea, era obligatoriu ca regula răzbunării nedreptăţilor să funcţioneze permanent, iar cea a respectării, cu stricteţe, a obiceiurilor şi tradiţiilor siciliene să fie transmisă de la mamă la copil. Printre regulile învăţate din fragedă pruncie de oricare sicilian se numără nu numai vendetta (răzbunare), ci şi omerta (legea tăcerii) asociată cu prima. Omerta provine din principiul tradiţional al neutralităţii pasive, al credinţei, de nezdruncinat, că oricine intervine în treburile altuia pierde respectul comunităţii, îşi pierde onoarea, ba chiar şi viaţa. Tocmai această lege formidabilă a tăcerii constituie forţa Mafiei, ea fiind aceea care a făcut ca organizaţia să rămînă puternică de-a lungul timpului, să-şi impună hotărîrile pe deasupra legilor statale, dictate, administrativ, de ocupanţii insulei. În faţa acestei Legi a Tăcerii, toate instituţiile statului (poliţie, armată etc.) pălesc şi devin incapabile să funcţioneze. În Sicilia s-a impus dictonul, intrat în mentalul tuturor insularilor, ,,Chi tace campa“ (Cine tace trăieşte). Circulă, în Sicilia, o anecdotă populară, ilustrînd aplicarea Legii Tăcerii, care poate fi rezumată astfel. Profesorul le povesteşte copiilor despre asasinarea lui Iuliu Cezar de către membrii unei conspiraţii, condusă de Brutus. A doua zi, ca să verifice dacă au reţinut lecţia, dascălul îi întreabă pe elevi: ,,Cine l-a ucis pe Iuliu Cezar?“. Prompt şi cu seninătate, fiecare copil a dat acelaşi răspuns: ,,Nu ştiu, n-am văzut nimic!“.
În fine, o altă lege majoră a Mafiei, dar şi a întregii populaţii siciliene, este cea a umilinţei - ,,Umilta“. Ea provine din preceptul creştin, din credinţa întrajutorării şi a iertării aproapelui. Pentru mafiotul de odinioară, a oferi sprijin unui semen aflat în nevoie, sau persecutat de autorităţi, era o virtute sinonimă cu nobleţea de cea mai înaltă expresie. Nici chiar un principe nu se simţea umilit, dacă lua asupra lui nevoile unui nefericit, dacă se cobora la nivelul celui mai de jos sicilian, aflat în suferinţă. Tocmai această lege a umilinţei a stat la baza unui sistem de apărare colectivă a individului şi care, mai apoi, a devenit racilă. Aceasta, deoarece mafioţii, asumîndu-şi responsabilitatea securităţii unuia sau a altuia, au sfîrşit prin a pretinde recompense, sau chiar taxe, pentru ,,serviciile“ lor. Ba mai mult, celor care le refuzau, li se impuneau cu forţa.
Regulile nescrise ale mafioţilor s-au aplicat tuturor rangurilor, de la membrii Cupolei, la simplul soldat (frate). Încălcarea lor era sancţionată drastic, ajungîndu-se la pedeapsa capitală, indiferent cine se făcea vinovat – nobil, sau muritor de rînd. Pronunţarea unei sentinţe ajungea să fie cunoscută de toţi, prin răspîndire de la om la om, în secret, aceasta parvenind, astfel, şi condamnatului, care aştepta, resemnat, punerea ei în aplicare. Respectivul ştia că orice încercare de a se sustrage era inutilă, fiind ajuns şi supus pedepsei oriunde s-ar ascunde. Mîna de foc a Mafiei era capabilă să aplice vendetta acasă, în Sicilia, dar şi în lume, peste mări şi ţări.
Privind lucrurile în mod obiectiv, trebuie remarcat că tocmai aceste norme de convieţuire, perpetuate de-a lungul veacurilor, au cimentat morala sicilienilor, făcîndu-i solidari. De asemenea, le-au insuflat un patriotism fierbinte şi au dat ţăranului şi nobilului, deopotrivă, sentimentul mîndriei şi pe cel al umilinţei creştine. Sicilianul de ieri şi de azi este un exemplu european unic de vitalitate şi duritate sufletească, de tenacitate în păstrarea tradiţiilor, de patimă şi spirit de jertfă, de ospitalitate dusă la extrem, de dragoste şi de ură, de simţ al proprietăţii, dar şi de solidaritate dezinteresată.
Cine doreşte să afle ce este, în realitate, fenomenul mafiot, în desfăşurarea sa istorică, de la începuturile rudimentare, încărcate de străluciri morale, pînă la decadenţa din zilele noastre, nu poate face abstracţie tocmai de trăsăturile specifice ale sicilianului, de povestea palpitantă şi mereu însîngerată a Siciliei, acel laborator uman al civilizaţiei Mediteranei, care revarsă continuu în lume milioane de emigranţi, fără ca, prin aceasta, populaţia insulei să scadă vreodată numericeşte. Şi această caracteristică explică, azi, uriaşa răspîndire a Mafiei, în lume. Sigur, se mai poate pune întrebarea dacă fenomenul mafiot, dincolo de factorii legaţi de normele locale de convieţuire, de specificul etnic, a influenţat istoria Siciliei. Bineînţeles, răspunsul este pozitiv. Dar Mafia a devenit, treptat, părtaşă la istoria întregii Italii. Vizibilă este această nouă caracteristică, apărută spre începutul Secolului al XVIII-lea, cînd iau fiinţă gărzi particulare ale nobililor sicilieni, conduse de ,,supraveghetori“, avînd misiunea de a apăra proprietăţile feudale. Aceste ,,gărzi“ nu erau altceva decît forme legale ale unor structuri paramilitare, de factură mafiotă, care respectau, cu cea mai mare rigurozitate, legile nescrise ale Siciliei şi, evident, ale Mafiei. În fapt, această organizare, care va fi copiată în întreaga Italie, traversînd, apoi, şi Oceanul, nu este altceva decît embrionul Mafiei moderne şi contemporane, din care au luat naştere organizaţii de temut, precum ,,Mîna neagră“, ,,Cosa nostra“ etc. Formele de organizare mafiotă vor servi drept model francmasoneriei, franctirorilor, maquisarzilor, partizanilor, agenturilor de spionaj actuale.
Tocmai această formidabilă şi indestructibilă organizare a constituit forţa revoltelor siciliene, apoi, ale întregii Italii, care au traversat peninsula în 1815, 1820, 1830, 1860, culminînd cu victoria strălucită a generalului Giuseppe Garibaldi şi crearea statului naţional italian, sub sceptrul regelui Vittorio Emmanuele II (1861). Fanaticii mafioţi, legaţi de idealul unei Italii Mari, nu au ezitat să-l condamne la moarte pe însuşi împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, care, ca reacţie la numeroasele atentate pregătite împotriva sa, a ajuns să-şi modifice atitudinea negativă faţă de italieni. După o serie de tratative secrete purtate cu Cavour, şeful Guvernului din regatul Sardiniei, istoria a luat un alt curs. Destinele Franţei şi Italiei, precum şi - în ansamblu, cu bătaie lungă - cele ale întregii Europe s-au schimbat. Napoleon al III-lea, care nu urmărea unificarea Italiei, ci, dimpotrivă, fărîmiţarea ei, temîndu-se de forţa unui asemenea stat la frontierele Franţei, a sfîrşit prin a-şi pune chezaş propria viaţă. Ca să scape de ameninţarea, reală, a complotiştilor conduşi de Mazzini, care îi juraseră moartea, i-a propus lui Cavour o alianţă împotriva Austriei, invadatoare a unei părţi importante din teritoriul Italiei. Alianţa s-a realizat, Austria a fost învinsă în război, iar regatul Sardiniei, biruitor, alături de Franţa, a căpătat un teritoriu imens, de la Alpi la Marea Adriatică, punîndu-se, astfel, bazele Italiei, sub conducerea Casei de Savoia. Napoleon al III-lea a devenit, astfel, din „criminal“ al naţiunii italiene, un idol al acesteia. În asemenea condiţii, italienii, cunoscînd forţa şi curajul patrioţilor săi, puteau să condamne Sicilia? Evident, nu. Să amintim că Mafia a stat, de asemenea, la baza unor teribile acţiuni, care au contribuit la zdrobirea fascismului italian.
GIORGIO VERGULINI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu