În cultura română există o dezbatere mai veche între istorici în legătură cu modul în care Dimitrie Cantemir îi descrie pe moldoveni şi obiceiurile sau tradiţiile lor. Pe scurt, imaginea conaţionalilor autorului – dacă ne putem exprima aşa, nu fără o doză de ironie – apare cam „şifonată” în cartea domnitorului român, motiv pentru care mulţi cercetători s-au întrebat care ar putea fi explicaţia. A fost Cantemir „obiectiv” şi, dacă nu, ce motive ar fi avut să fie aşa? A fost prost informat, ca să vorbim în limbaj modern, sau „tendenţios”? Unii istorici au avansat ipoteza că Descriptio Moldaviae ar fi putut fi un fel de „compromis cultural” al autorului sau o „concesie” făcută mentalităţii europene din acea perioadă, aşa cum vom vedea mai departe. Alţii au susţinut că ne confruntăm cu prejudecăţile domnitorului faţă de propriul popor. În fine, mai există chiar şi astăzi intelectuali români care consideră că Descrierea Moldovei reprezintă dovada că Dimitrie Cantemir ar fi fost primul „snob” european de la Porţile Orientului! Într-un fel, fiecare dintre aceste opinii conţine o anumită doză de adevăr, după cum veţi avea surpriza să descoperiţi în continuare.
Domnitorul intelectual şi „limita” civilizaţiei europene
Dimitrie Cantemir şi-a trăit aproape două treimi din viaţă în afara Moldovei. Anii de studiu şi formaţie intelectuală, care au coincis şi cu perioada publicării primelor sale volume ce l-au făcut cunoscut, i-a petrecut la Constantinopol. Deşi era capitala Imperiului Otoman, marele oraş oriental era, cel puţin la acea epocă, un strălucit centru cultural, frecventat de numeroşi învăţaţi din Apus. În acest mediu select, în loc să se „turcească”, cel care avea să devină domnitorul Moldovei şi-a desăvîrşit erudiţia şi a devenit, aşa cum îl califică Nicolae Iorga, „primul mare intelectual român de tip european, specialist în probleme orientale”. Tot aici, conform lui Gerard Şerbănesco, autor al monumentalului tratat în trei volume, Istoria universală a francmasoneriei, Cantemir a stabilit primele sale legături masonice, încă înainte de iniţierea propriu-zisă. Cînd a revenit în ţara natală, ca domnitor numit de Înalta Poartă, Moldova i s-a părut lui Dimitrie Cantemir înapoiată, chiar dacă le recunoştea destule calităţi moldovenilor şi aprecia unele dintre tradiţiile lor. După scurta perioadă petrecută ca domnitor, Cantemir s-a stabilit definitiv la Moscova, la Curtea ţarului Petru cel Mare, sub protecţia înaltului său prieten şi ocrotitor, el însuşi francmason, care şi-a cooptat protejatul în mişcarea masonică. Pe această filieră selectă, dacă o putem numi aşa, Cantemir a primit comanda, de la membrii Academiei din Berlin, în marea lor majoritate francmasoni, de a scrie un studiu despre ţara în care domnise. Fostul domnitor era conştient că, în acel moment, orizontul cultural al intelectualilor europeni era acela de la începutul Secolului Luminilor, cînd francmasoneria visa deja o Europă Unită, dar considera că Ţările Române încă nu fac parte din „lumea civilizată”. Ce putea scrie românul Cantemir despre moldovenii care umblau desculţi, în marea lor majoritate, se spălau cam rar, erau niţel leneşi, foarte beţivi, mîncau carne cel mult o dată pe săptămînă, dar mămăligă în fiecare zi, şi erau analfabeţi? Într-un studiu uitat azi, istoricul Ştefan Lemny a subliniat că „Secolul al XVIII-lea găsea Ţările Române foarte aproape de linia de hotar ce despărţea Europa Luminilor de «Cealaltă Europă», cea a despotismului oriental tîrziu”. Ca să înţelegem mai bine această discriminare culturală, căreia Cantemir i-a căzut „victimă”, în mod inconştient sau cu premeditare, expunîndu-se dezavuării tardive a unor istorici autohtoni, trebuie să facem recurs la celebra carte a eseistului contemporan Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinei mondiale. Pe scurt, în mentalul colectiv al Europei apusene de acum 300 de ani, lumea „civilizată” se încheia acolo unde se sfîrşea sfera de influenţă a catolicismului, în cazul nostru arcul carpatic, dovadă că luminile Secolului XVIII au strălucit, cultural vorbind, mai mult în Ardeal decît în Moldova sau Muntenia. Deci, cele două ţări române de peste Carpaţi se aflau dincolo de „limita” civilizaţiei europene, cum mai cred unii chiar şi în ziua de azi! Cu alte cuvinte, atunci cînd primeşte comanda de la Academia din Berlin, în anul 1715, de a scrie Descriptio Moldaviae în limba latină, fostul domnitor român, indiferent dacă este suficient de lucid ca să-şi dea seama de o asemenea realitate sau nu, rămîne captivul acestei mentalităţi. Oricît de „bună” sau de „patriotică” ar fi fost părerea sa despre moldoveni, el nu putea ignora această realitate istorică… şi-atunci Cantemir, fie făcînd un compromis cultural cu propria sa conştiinţă, fie din „snobism” sau căzînd victimă involuntar acestei prejudecăţi, cum mai spus-o aici, se apucă să scrie un studiu, valabil din punct de vedere istoric şi cultural, în multe privinţe, pînă astăzi, care nu trebuia să-i dezamăgească pe comilitonii săi francmasoni din academia berlineză.
Francmasonul Cantemir faţă-n faţă cu Secolul Luminilor
Cel despre care George Călinescu scrie că era „un erudit de faimă eruopeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un fel de Lorenzo de Medici al nostru”, a fost cooptat în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, una dintre cele mai vechi loje francmasonice europene din timpurile premoderne, lojă din care făcea parte înaltul său prieten şi protector, ţarul Petru cel Mare, cel care l-a şi iniţiat personal pe Cantemir. Este instructiv de menţionat că, pe la începutul anilor ’90, într-un interviu acordat unei publicaţii din România, Michel Barrat, pe atunci Venerabilul Marii Loje a Franţei, face, în mod public, precizarea că Dimitrie Cantemir este considerat primul francmason român, din punct de vedere istoric, şi că documente care atestă acest fapt se găsesc în arhiva Marii Loje a Franţei ce are sediul la Paris… Care ar fi relevanţa unui asemenea amănunt? El dovedeşte îndreptăţirea următorului scenariu istoric. Gerard Şerbănesco afirmă, în tratatul citat deja de noi, că mai mult de jumătate dintre membrii Senatului Academiei din Berlin făceau parte din „Ordinul Rozei-Cruci” sau din „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, adică două loje masonice înfrăţite. Cu alte cuvinte, nu întîmplător academia berlineză i-a comandat o carte lui Dimitrie Cantemir, deoarece această solicitare a venit pe filieră francmasonică, la iniţiativa şi cu diligenţele „oculte” ale lui Petru cel Mare! Înţelegerea fraţilor masoni era ca, în urma scrierii studiului, autorul să devină membru al respectivei academii, ceea ce s-a şi întîmplat. Ca o dovadă suplimentară în explicarea acestui „gentlemen agreement” francmasonic, acelaşi Gerard Şerbănesco se întreabă retoric de ce, oare, Academia din Berlin nu i-a solicitat o lucrare şi filozofului german Leibniz, care se număra, în aceeaşi epocă, la rîndul său, printre intelectualii care frecventau Curtea ţarului Rusiei, fiind încă unul dintre protejaţii lui Petru cel Mare şi amic al fostului domnitor român?! Răspunsul este de la sine înţeles: Leibniz nu era francmason… În lumina acestor informaţii, devine evident că academia berlineză s-a adresat lui Dimitrie Cantemir nu doar pentru că era considerat „specialist în chestiuni orientale pentru Apus” şi „primul european din Răsărit”, ci şi, dacă nu cumva, mai ales, din motive de solidaritate şi frăţie masonică. Abia într-un asemenea context putem înţelege în ce situaţie „delicată”, eufemistic vorbind, se afla Cantemir în momentul în care, faţă-n faţă cu Secolul Luminilor, ce abia începea, deci confruntat atît cu orizontul istoric apusean, cît şi cu mentalitatea epocii, se apuca să scrie Descrierea Moldovei. Putea el să susţină în faţa Europei, dintr-un „patriotism” caraghios înţeles, că moldovenii ar mînca „raţă cu portocale” şi „cous-cous”, numai de dragul de a dovedi că fac şi ei parte din aşa-zisa „lume civilizată”?!
Viaţa cotidiană în Moldova, acum 3 secole
Lăsînd la o parte jumătatea geografică şi istorică a lucrării lui Cantemir, vom încerca o fugară trecere în revistă a acelor informaţii sau amănunte din viaţa cotidiană a moldovenilor de acum 3 veacuri, aşa cum le semnalează autorul, care şi-a scris cartea la Sankt Petersburg, după primii ani de exil. Din capul locului, Cantemir avertizează că nu face vreo referinţă la obiceiurile caselor boiereşti sau ale Curţii Domneşti, ci doar ale „vulgului”, adică ale oamenilor obişnuiţi, în traducere. Pe scurt, rezumînd în limbaj modern, moldovenii beau regulat, mai mult vin decît ţuică, însă mănîncă doar „ocazional”, fie din cauza muncilor numeroase de la cîmp sau din gospodărie, în anotimpul cald, fie din sărăcie, fie din economie, fie din prostie, deoarece nu au noţiunea „meselor regulate” şi singurele „ceasornice ale zilei” le sînt „stomahul şi soarele”. În anotimpul rece mănîncă şi beau de dimineaţă pînă seara, fiindcă nu au altceva de făcut, şi nu se sinchisesc de ce le spun preoţii, deşi au frică de Dumnezeu, iar cînd se apucă de ţinut post, nu se mai opresc cu săptămînile, căci nu fac nimic „cu măsură”. La luptă pleacă băuţi, ca să-şi dea curaj, dar au credinţa nestrămutată că, oricît de aprigă ar fi bătălia, ei nu pot muri decît în ziua sau ceasul hotărîte de Cel de Sus. Nu putem să nu remarcăm că, în cazul acestui obicei semnalat de autor, Cantemir trece „milimetric” pe lîngă celebrul mit al fatalismului mioritic, pe care nu avea cum să-l sesizeze, deoarece balada Mioriţa încă nu era cunoscută. Nunţile şi botezurile, uneori chiar şi înmormîntările, ţin mai multe zile, după cît de înstărit este fiecare creştin. Femeile au moravuri cam „uşoare”, asta fiind singura „consolare” pentru că soţii lor sînt beţivi şi curvari, ori pleacă prea des la război, din care pricină se nasc o mulţime de copii… Mesele moldovenilor au doar 2-3 feluri de mîncare. Pîinea este mai rară şi mămăliga rămîne de bază. Ei mănîncă mai mult lapte, ouă şi brînză, pe lîngă legume şi fructe, decît carne. Există feluri de mîncare necunoscute în apus, pe care moldovenii le găteau pe vremea lui Cantemir, precum „ciorba de potroace cu zeamă de varză murată”, „musacaua”, „chiftelele”, „tochitura”, „scrobul” sau „bulzul”. Curios i se pare autorului că oamenii, după ce fierb o bucată de carne, pentru „zeamă”, nu o folosesc şi pentru a găti felul doi, ca în Apus, lucru la care pe unii i-ar obliga economia, iar pe alţii sărăcia. Din acest punct de vedere, moldovenii fac risipă, căci folosesc altă carne pentru fiecare fel gătit, poate şi pentru că mănîncă rar aşa ceva. În fine, un ultim amănunt care dovedeşte că Dimitrie Cantemir şi-a scris studiul pentru Apusul Europei. El menţionează că moldovenii nu cunosc „duelul”, ca modalitate de apărare a onoarei, ci doar se bat „parte-n parte”. Această informaţie bănuim că i-a sensibilizat cu precădere pe colegii francmasoni ai domnitorului român, care au decis alegerea sa ca membru al faimoasei Academii berlineze…
MARIUS PETRESCU
Tricolorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu