Cum a vrut Lev Tolstoi să se sinucidă (II)

Aveam o soţie bună, iubitoare şi iubită, copii buni, o moşie mare care, fără efort din partea mea, tot creştea şi se tot mărea. Eram stimat de cei apropiaţi şi de cunoscuţi, eram, mai mult decît oricînd, lăudat de străini şi puteam considera, fără să mă autoiluzionez în prea mare măsură, că mă bucur de renume. În plus, nu numai că nu eram, trupeşte şi sufleteşte, bolnav, ci, dimpotrivă, dispuneam de o forţă sufletească şi trupească rar întîlnită la cei de o vîrstă cu mine: trupeşte eram în stare să muncesc la coasă, fără să rămîn în urma mujicilor; intelectual, puteam să lucrez 8-10 ore la rînd, neresimţind de pe urma unei asemenea încordări nici un fel de urmări. Şi, într-o astfel de situaţie, am ajuns la concluzia că nu mai pot trăi, dar, fiindu-mi frică de moarte, că trebuie să folosesc împotriva mea viclenia pentru a nu mă lipsi de viaţă. Această stare sufletească îşi găsea pentru mine expresia în felul următor: viaţa mea este un renghi pe care cineva oarecare mi 1-a jucat mie. În ciuda faptului că nu recunoşteam nici un fel de „cineva oarecare”, care să mă fi creat pe mine, această formă de imaginare că cineva oarecare, aducîndu-mă pe lume, a făcut cu mine o glumă rea şi prostească, era pentru mine cea mai firească formă de reprezentare.
Fără să vreau, aveam impresia că pe undeva există cineva care acum, privindu-mă, face haz de felul în care am trăit eu 30-40 de ani, în care am trăit învăţînd, dezvoltîndu-mă, crescînd trupeşte şi sufleteşte, şi cum, în momentul de faţă, cu mintea total fortificată, ajungînd pe acea culme a vieţii de pe care ţi se deschide întreaga ei privelişte – stau pe această culme ca prostul proştilor, înţelegînd limpede că în viaţă nu e nimic, şi nici nu a fost, şi nici nu va fi. „Iar el se amuză…” Dar, din faptul că acest cineva, care rîde de mine, există sau nu, mie nu-mi e mai uşor. Eu nu pot conferi un sens raţional nici vreunei fapte, nici vieţii mele în întregime. Mă uimeşte doar că nu am putut înţelege lucrul acesta de la începutul începutului. Toate acestea le sînt de atîta vreme tuturor cunoscute. Dacă nu azi, atunci mîine se vor abate bolile, moartea (s-au şi abătut deja) asupra oamenilor dragi mie, şi asupra mea, şi nu va mai rămîne nimic decît viermi şi duhoare. Faptele mele, oricare ar fi fost, vor fi – mai devreme sau mai tîrziu – uitate, şi nici eu însumi nu voi mai exista. Şi atunci, pentru ce să te mai agiţi? Cum poate omul să nu vadă lucrul acesta, şi cum poate să trăiască – iată ce-i de mirare! Poţi trăi numai în măsura în care viaţa te îmbată; dar imediat ce te trezeşti, nu poţi să nu vezi că toate – sînt numai înşelăciune, şi încă înşelăciune prostească! Tocmai, că nimic nu e nici măcar amuzant sau spiritual, ci e pur şi simplu – nemilos şi prostesc.
Iată ce era îngrozitor. Şi, ca să mă izbăvesc de această groază, voiam să mă omor. Mă încerca groaza faţă de ceea ce mă mai aşteaptă – ştim că această groază e mai groaznică decît însăşi situaţia dată, dar nu eram în stare s-o izgonesc şi nici să-mi aştept răbdător sfîrşitul. Oricît de convingător era raţionamentul, potrivit căruia oricum se va rupe un vas de sînge în inimă sau va plesni ceva şi totul se va termina, nu eram în stare să-mi aştept răbdător sfîrşitul. Groaza de beznă era mult prea mare şi eu doream să scap cît mai repede, cît mai repede, de ea, prin ştreang sau glonţ. Tocmai acesta era, iată, sentimentul care mă împingea, mai mult decît orice, spre sinucidere. (Sfîrşit)

LEV TOLSTOI