Cea mai mare tragedie pe care un popor o poate trăi este aceea de a nu avea încredere în proprii aleşi. E ca şi cînd nu ai avea încredere în părinţi, în profesori, în tine, la urma urmelor. Eşti ca un cîine vagabond într-un oraş în care se face referendum pentru uciderea cîinilor fără stăpîn. Îi votăm pe aleşi pentru a ne proteja de lucrurile ascunse, pe care noi nu le putem descifra, pentru că avem de împlinit altele, pentru care am fost pregătiţi, şi vedem cu dezamăgire că pe ei nu-i interesează decît propriile persoane. Ei vor alege în locul nostru, atunci cînd noi nu ştim ce este cel mai bine pentru noi, iar ei fac doar ceea ce este mai bine pentru ei. Şi pentru că nu avem încredere în nimeni că s-ar gîndi şi la binele nostru, îi votăm pe cei despre care credem că ne vor face mai puţin rău. De încredere în ei, nu poate fi vorba. Şi stăm cu temere şi îndoială la tot ceea ce spun şi, mai ales, la tot ceea ce fac. Încercăm să ne găsim o superficială satisfacţie în a descoperi cu ce rămînem din actele lor de trădare, care le încarcă importanta agendă de aleşi. Ce încredere să avem în cei care au cedat, la 28 iunie 1940, fără împotrivire, Basarabia şi Bucovina de Nord; care au cedat la 30 august 1940, fără împotrivire, Ardealul de Nord-Vest; care au cedat, la 7 septembrie 1940, fără împotrivire, Cadrilaterul; care au predat ţara ruşilor, de bunăvoie şi fără condiţii, la 23 august 1944, cînd aceştia erau gata să semneze un armistiţiu onorabil cu Guvernul Antonescu (?!). Au predat ţara la repezeală, din răzbunare pe autoritatea Mareşalului Antonescu, care nu avusese timp de pierdut cu adolescenţii întîrziaţi, ce se jucau prin sălile Palatului cu un sceptru pe care predecesorul nu pusese mai mult preţ decît pe o fustă. Ce încredere să avem în aleşii noştri care, la 4 februarie 1948, făceau cadou ruşilor Insula Şerpilor, întărit cu perseverenţă de alienaţi în 2 iunie 1997? Ce încredere să avem în ei, acum, în afacerea Roşia Montană? Ce să credem din ceea ce spun cînd vedem că nu au nimic de zis, că doar vorbesc şi se uită în altă parte? Cînd jumătate din ei afirmă că Roşia Montană este albă şi cînd cealaltă jumătate afirmă că Roşia Montană este neagră? E nebunie curată, e delir îndesat în decor de carnaval şi revoluţie. Lumea iese în stradă şi strigă, protestează. Minerii intră în mină şi tac, şi contra-protestează. Organizaţii ecologiste non-guvernamentale şi non-profit zic că nu. Organizaţii civice, tot non-guvernamentale şi non-profit, zic că da. Toţi cred că au o părere. Părerea contrară a celuilalt. Toţi aşteaptă o lămurire, o orientare, o direcţie în care să plece, o poziţie în care să creadă şi pe care să o sprijine. Cineva care să le spună care este culoarea adevărată a Roşiei Montane. Dar cine? Specialişti nu prea mai sînt şi, apoi, ce să ştie ei, nişte bugetari. Politicienii? I-am văzut! Biserica? Nişte profitori! Armata? Nişte două-feţe! Cine? Ne-am obişnuit în a lua exact pe dos sensul spuselor aleşilor noştri. Dar acum, în „democraţie”, cînd avem mai multe partide, ce facem? Ce facem cînd fiecare ales spune invers decît ceea ce zice adversarul politic, numai pentru a nu fi de acord cu el? Care este inversul bun şi care este inversul fals? Televiziunile, amatoare de scandal, exultă. Exploatează la maximum confuzia. Îşi dau toată silinţa pentru a o menţine şi a o spori. O turmă de oi fără cioban ajunge în prăpastie, pînă la urmă. Dar o turmă cu un cioban bezmetic şi păcătos, unde sfîrşeşte? Dar o turmă cu un cioban credincios, însă pe care nici oile, nici măgarul, şi nici cîinii nu-l mai cred, ce face? Ce se alege de ea? Şi totuşi, Roşia Montană, peste toate culorile ei, are şi o tentă de roz. Este o tentă de tresărire a bănuielii că nu tot ce zboară se şi mănîncă. Este o tentă că, după ce am fost amăgiţi, ani la rînd, cu panglici şi mărgele din bazarele demult desfiinţate ale Vestului, începem să ne uităm mai atent la ce ni se pune sub nas, încercăm să auzim şi ce se spune dincolo de uşi, atunci cînd se vorbeşte despre noi, începem să adulmecăm şi zările, nu doar trecutul, să pipăim pietrele care ne stau în cale, să gustăm, cu reţinere, poţiunile care se încearcă a ni se turna pe gît. Este tenta alegerii opţiunilor (chiar şi politice) în locul acceptării ofertelor (chiar şi politicianiste). Prea mult am crezut toate prostiile care ni s-au spus pînă acum. Prea tare ne-am lăsat prostiţi. Acum nu vrem să mai credem nimic. Vrem probe, vrem demonstraţii (nu stradale), vrem rezultate. Vrem fapte, nu păreri. Sîntem sătui pînă peste cap de opinii rostite savant „din punctul meu de vedere”. Din punctul de vedere al unor miopi, al unor chiori, al unor orbi care ne făceau favorul de a ne arăta calea cea bună. Roşia Montană este, poate, momentul de care aveam nevoie de atîta vreme. Ar fi bine să nu-l lăsăm să treacă degeaba! Să scoatem din el tot „aurul”, indiferent dacă, la Roşia Montană, se va exploata sau nu!
OVIDIU M. CUREA
Tricolorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu