Un alt caz care a creat „psihoză în massă“ a fost cel al perdelelor de dantelă. Pe la sfîrşitul lui martie 1892, oameni care fuseseră plecaţi de acasă, în Chicago, au descoperit, la întoarcere, că, în absenţa lor, avusese loc o orgie a perdelelor. (Brooklyn Eagle, 19 aprilie 1892). Perdelele de dantelă erau împrăştiate peste tot, înnodate şi franjurate. S-a răscolit în sertare după bijuterii, dar acestea au fost găsite la locul lor. Nu se furase nimic. Erau împrăştiate peste tot fragmente de inele şi ceasuri, zdrobite cu sălbăticie.
Apar în această relatare cîteva nuanţe ale poveştii cu fantome. Există multe înregistrări ale unor distrugeri, jucăuşe, sau furioase, ale unor case în care aveau loc perturbări de tip poltergeist. Acest caz este, de asemenea, un mister, pentru că Poliţia nu a aflat cum de s-a putut intra în casă. Apoi s-a vorbit despre o altă casă, în care, în timp ce locuitorii erau plecaţi, „s-a intrat în mod misterios“. Perdelele croşetate au fost făcute zdrenţe, iar resturile unor rochii ce fuseseră sfîşiate erau împrăştiate peste tot. Bijuteriile şi alte podoabe au fost, şi ele, sfărîmate. Nu se furase nimic.
Din cercetările Poliţiei, ocupanţii acestor case nu aveau nici un duşman comun. O izbucnire împotriva perdelelor de dantelă este greu de explicat, însă ura cuiva, ale cărui ferestre erau goale, împotriva oricăror găteli şi podoabe, este uşor de înţeles. La puţin timp după ce astfel de manifestări s-au produs, alte case au fost sparte, fără vreo urmă în ceea ce priveşte felul în care a intrat vandalul. Perdelele de dantelă fuseseră şi aici smulse, multe podoabe şi bijuterii - distruse, dar nimic furat. New York Times, 26 ianuarie 1873, relatează că, în Anglia, în timpul vînătorii Pytchley („Serie de întîmplări neaşteptate“, New York Times, 26 ianuarie 1873, pg. 4, c. 6), generalul Mayow a căzut mort din şa, aproximativ în acelaşi timp fiica episcopului de Gloucestershire fiind grav rănită, tot în timp ce vîna. În aceeaşi zi, în Nordul Angliei, o domnişoară din familia Cavendish a fost ucisă, în timp ce era la vînătoare. La scurt timp, un preot a fost omorît, tot cînd vîna, în Lincolnshire. Cam în aceeaşi perioadă, 2 vînători, lîngă Sanders’ Gorse, au fost trîntiţi de cai şi răniţi grav.
Într-unul din incurabilele momente ştiinţifice ale autorului se sugera că, atunci cînd unităţi diferite, cu o trăsătură comună, sînt afectate în mod asemănător, forţa care acţionează este legată de o însuşire comună. Dar nu se sugerează că o altă persoană care ura vînătorii de vulpi traversa Anglia, trăgînd oamenii din şei şi speriind caii. Însă, faptul că au existat, dintotdeauna, în Anglia, resentimente intense împotriva vînătorilor de vulpi, este evident pentru oricine gîndeşte precum un fermier, care-şi vede gardurile dărîmate şi recoltele călcate în picioare de către o invazie de haite roşii, el manifestîndu-şi o dorinţă sălbatică de a face un Bunker Hill din acestea. Într-un articol din New York Evening World, din 26 decembrie 1930, s-a spus că directorul închisorii Sing-Sing, Lewis E. Lawes, s-a îmbolnăvit. Directorul şi-a revenit, iar în dimineaţa de Crăciun a fost în stare să iasă din casă. A aflat, apoi, că un prieten de-al lui, Maurice Conway, care venise să-l viziteze, a fost găsit mort în pat. De Crăciun, gardianul John Hyland a fost dus, în stare gravă, la Spitalul Ossining, unde a fost operat de apendicită. În acelaşi spital se afla şi gardianul John Wescott, bolnav, de asemenea, de apendicită. Henry Barett era internat, şi el, în acelaşi spital, aşeptînd să fie operat de hernie. Probabil cel mai nesuferit om din Serviciul Închisorilor era Asael J. Granger, gardian-şef la închisoarea Clinton, din Dannemora, Noua Zeelandă. El a reprimat, efectiv, revolta din data de 22 iulie 1929. În anul 1930, în ziua de Crăciun, la Spitalul Champlain Valley, Plattsburg, N.Y., Granger a fost operat de apendicită. Două zile mai tîrziu, acesta a murit. Aproape în aceeaşi perioadă, Harry M. Kaiser, directorul închisorii Clinton, suferea de hipertensiune. A murit 3 luni mai tîrziu. (New York Herald Tribune, 24 martie 1931, pg. 23, c. 4).
Ziarele londoneze, din martie 1926, au relatat despre un incendiu care izbucnise, simultan, în cîteva părţi din Closes Hall, la reşedinţa căpitanului B. Heaton, lîngă Clitheroe, Lancashire („Încă un incendiu la un conac“, London Daily Express, 30 martie 1926). Incendiile izbucneau la lemnărie, sub acoperiş, şi se credea că erau provocate de scînteile de la plită. Aceste incendii apăreau în locuri inaccesibile pentru un incendiator obişnuit. Ca să ajungă la ele, pompierii au fost nevoiţi să facă găuri în acoperiş. Nu s-a spus nimic despre incendiile anterioare de aici. Poate părea ciudat că scîntei de la o sobă pot aprinde, simultan, părţi diferite ale casei, aflate la o oarecare distanţă între ele. În 3 luni, avuseseră loc incendii la alte 10 conace. „Scotland Yard a aranjat, de curînd, ca toate detaliile incendiilor de la conace să îi fie trimise, pentru că este posibil ca împrejurările să fie comparate şi să se descopere cauza probabilă a acestor incendii“. („Scotland Yard va compara toate rapoartele“, Londra, Evening Standard, 10 martie 1926).
(va urma)
CHARLES FORT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu