Stalin si apocalipsa (1)

De cîteva decenii, îndeosebi după ce televiziunea a devenit principalul mijloc de ,,informare” şi de ,,formare” a opiniei publice, inclusiv cu privire la evenimentele legate de cel de-al II-lea război mondial, pe posturile cu profil istoric sînt programate/reprogramate, cu obstinaţie, diverse episoade dintr-un serial extrem de util, numit „Apocalipsa după Hitler”. Nu încape nici o îndoială că serialul în cauză pune accentul acolo unde trebuie, subliniind responsabilitatea/ vinovăţia Germaniei lui Adolf Hitler în declanşarea ultimei conflagraţii mondiale. Serialul de care vorbesc a fost/este urmărit de zeci de milioane de oameni – îndeosebi cei aparţinînd generaţiei tinere – care află, în aces mod, aspecte importante despre cel mai distrugător război din istoria umanităţii. În ceea ce mă priveşte, consider că informarea publicului cu privire la evenimentele politico-diplomatice şi militare care au precedat declanşarea acestui război ţine de stabilirea responsabilităţii istorice, şi nicidecum de o aşa-zisă „curiozitate istorică”.
A.J.P. Taylor ar avea dreptate doar dacă despre ultima conflagraţie mondială nu s-ar folosi, cu o stăruinţă greu de justificat, clişeele propagandistice, minciuna prin omisiune, de către un segment important al mass-media, toate avînd un pronunţat caracter tendenţios. A existat, desigur, o “Apocalipsă după Hitler”, deoarece crimele planificate şi executate, în numele celui mai abject rasism, de către Germania nazistă au pus sub un imens semn de întrebare atît civilizaţia occidentală, cît şi condiţia umană, în ansamblul ei. Hitler, dar şi Stalin au fost şi vor continua să rămînă, împreună, personajele centrale ale aceluiaşi Rău absolut. A-i judeca separat, a face distincţie între ei, a-l considera pe Hitler drept singurul vinovat de catastrofa istorică începută în 1939, iar pe Stalin nu, constituie un semn de gravă si vinovată eroare de analiză istorică. După cum evoluează, de ani buni, starea de fapt, cei din spatele acestei gigantice maşinării propagandistice profită de un public superficial, credul, aculturalizat, pentru a-şi impune punctul de vedere: declanşarea celui de-al II-lea război mondial a fost doar opera lui Hitler şi a celui de-al III-lea Reich. Nici vorbă ca Stalin şi U.R.S.S. să fi avut vreo vină în tragicele evenimente! Stalin voia doar “pace”, “neutralitate”, “prietenie”, în numele revoluţiei proletariatului, deja victorioasă, pe o şesime din suprafaţa globului! Înţelegerile de la Moscova cu Hitler? Doar o mişcare tactică a “genialului” Stalin, prin intermediul căreia “paşnica” şi “neutra” Uniune Sovietică, ameninţată de moarte – nu-i aşa? – de ţările Baltice, Finlanda, România, Polonia, trebuia să-şi consolideze “glacisul strategic”, atît de necesar securităţii sale! De altfel, spre sfîrşitul deceniului IV al Secolului XX (afirmaţia a fost făcută de acelaşi A.J.P. Taylor), Uniunea Sovietică, nu voia, chipurile, “altceva decît să fie lăsată în pace”. Asemenea aberaţie, deşi susţinută de un nume ilustru, este imposibil de acreditat, întrucît este contrazisă flagrant de însăşi starea de fapt istorică. Un asemenea punct de vedere ascunde interese ce pot fi detectate cu uşurinţă. Este inadmisibil să se susţină că Pactul banditesc de la Moscova (23 august 1939) “nu este un pact de împărţire” teritorială între Germania şi U.R.S.S., cum a susţinut A.J.P. Taylor, cînd realitatea este exact pe dos. Sau că U.R.S.S., în anii ’39, ’40, prin politica promovată în planul relaţiilor internaţionale, nu a avut alt scop decît retragerea în spatele frontierelor, neutralitatea, aşadar, dorinţa să fie lăsată în pace. Numai că, aşa după cum spuneam, lucrurile au stat exact invers: U.R.S.S. a fost lăsată “în pace”, inclusiv de Germania, după 23 august 1939, nemaivorbind de statele europene care au avut “norocul” să-i fie vecine; dar “paşnica” U.R.S.S. îi va ataca, premeditat, pe toţi vecinii ei europeni, probînd (sic !) o puternică dorinţă “de pace şi prietenie”! Rezumînd, considerăm că dacă este justificată sintagma “Apocalipsa după Hitler”, tot atît de necesară – căci istoria însăşi a validat-o – şi justificată este şi sintagma “Apocalipsa după Stalin”. Tocmai spre a demonstra vinovăţia de netăgăduit a Uniunii Sovietice în pregătirea şi declanşarea ultimului război mondial şi-a scris Victor Suvorov (pe numele său real, Vladimir Rezun) cărţile demascatoare. Efectul dezvăluirilor lui Victor Suvorov, cu foarte puţine excepţii, a fost, pînă acum, unul nesemnificativ, dovadă a “încremenirii” judecăţii istoricilor într-o stare eronată, cu totul contraproductivă, captivă unei propagande globale, conform căreia Germania şi Adolf Hitler sînt singurii responsabili de dezastrul abătut asupra omenirii între anii 1939 şi 1945. Aşadar, nici un film documentar cu caracter istoric nu evidenţiază rolul nefast jucat de Uniunea Sovietică şi de dictatorul Stalin în declanşarea ultimului război mondial. Nici un istoric de marcă nu este dispus să sublinieze rolul decisiv pe care şi l-a asumat, cu bună ştiinţă, dictatorul sîngeros de la Kremlin în grăbirea dezastrului, de la începutul lunii septembrie 1939. “Apocalipsa” a fost provocată doar de Hitler şi de Germania! Lev Troţki, în 1936, ştia ce rol important a avut Stalin în netezirea drumului spre putere pentru Hitler, de vreme ce notează că “fără Stalin, n-ar fi existat Hitler” , iar, în noiembrie 1939, cînd războiul devenise o certitudine, Troţki tot pe tiranul de la Kremlin îl arăta cu degetul: “Stalin i-a dat mînă liberă lui Hitler… şi a împins Europa în război”. Lev Troţki fusese, alături de Lenin, Buharin, Kamenev, Zinoviev ş.a., unul dintre “părinţii fondatori” ai Uniunii Sovietice. El teoretizase necesitatea exportului de revoluţie sovietică în toată lumea şi cunoştea mai bine ca oricine strategia secretă de expansiune a Statului sovietic, strategie inclusă în chiar actul de constituire a U.R.S.S., ce cuprindea, în opinia avizată a lui Victor Suvorov, “o declaraţie deschisă şi directă de război făcută restului lumii” . U.R.S.S., constituită la 1922, reprezenta, în opinia liderilor sovietici, doar începutul, nucleul unei viitoare Republici Sovietice Universale. Pînă atunci, însă, noul stat trebuia consolidat temeinic, printr-o politică de supraindustrializare, în care industria de armament urma să capete rolul cel mai important. Exact acest obiectiv l-a atins Stalin. A reuşit, într-un anonimat perfect, sacrificînd vieţile a zeci de milioane de oameni , să transforme, din 1927 pînă în 1941, Uniunea Sovietică în cea mai înarmată ţară din lume. Desigur, înarmarea aceasta monstruoasă nu era făcută pentru a promova o politică de pace, ci una de război. Or, un nou război european, ca şi primul – gîndea Stalin – ducea direct la un conflict de proporţii planetare. Exista un “mic” impediment în atingerea obiectivului: popoarele Europei voiau pacea. De aici, politica, arhicunoscută, a perioadei interbelice, zisă ,,a securităţii colective”. şi atunci, “Ce-i de făcut?”, vorba lui N.G. Cernîşevski, dacă lumea nu mai vrea război şi vrea pace? Nimic altceva, decît să aştepte apariţia, în Germania, a unui “agitator de talent”, cu certe calităţi oratorice, cum ar fi Hitler, de exemplu, dublat de o ură viscerală faţă de ceea ce şi Stalin ura la fel de mult: pacea “burgheză”, ordinea “capitalistă”, garantată prin Tratatul de Pace de la Versailles. Apariţia lui Hitler pe scena politicii germane a reprezentat, pentru Stalin, exact ceea ce el avea nevoie: un personaj care să tulbure ordinea “capitalistă”, un potenţial distrugător al “putredelor democraţii capitaliste”. Aşadar, atît pentru grupul de putere din jurul lui Stalin, cît şi pentru Stalin însuşi, apariţia lui Hitler însemna aparitia ,,Spărgătorului de Gheaţă” al revoluţiei mondiale. Trebuia ajutat să ajungă la putere, căci, odată cocoţat în vîrful piramidei, Spărgătorul de Gheaţă urma sa declanşeze războiul. Exact de asta avea nevoie Kremlinul, fiindcă, prin război, putea supradimensiona, cu includerea altor republici sovietice, măreaţa U.R.S.S.! Într-o primă etapă, erau vizate statele vecine, apoi, nu scăpau nici cele din Vest! Cine ştie unde s-ar fi oprit tăvălugul eliberator al nemuritoarei U.R.S.S.? La Paris? La Londra? La Berlin? La Atlantic? Astfel, în baza cercetărilor efectuate în arhive, fostul agent GRU Victor Suvorov demonstrează că Stalin şi Uniunea Sovietică au pregătit, în secret, un uriaş plan strategic ofensiv, cu scopul de a “elibera” Europa atunci cînd situaţia ar fi permis-o, sau cînd pregătirile de atac ar fi fost încheiate. În acest plan gigantic de ocupare a Europei, pactul pe care Stalin l-a încheiat cu Hitler constituia doar o etapă. Teritoriile pe care U.R.S.S. le-a anexat, ca urmare a protocolului adiţional secret, constituiau doar un mic pas înainte, în viziunea lui Stalin, iar cea mai importantă acţiune efectuată de U.R.S.S. a fost aceea că, prin împărţirea Poloniei cu al III-lea Reich, aceasta avea graniţă comună cu Germania. Deplasînd graniţele sovietice spre Vest cu 200-500 km, Stalin urmărea crearea unor condiţii strategice care să-i permită atacul, prin surprindere, asupra Germaniei, dar şi asupra României. Pentru început, STAVKA planificase atacarea şi distrugerea atît a României, cît şi a Germaniei, la mijlocul anului 1941. Că Victor Suvorov are perfectă dreptate, o dovedeşte întreaga pregătire militară a Uniunii Sovietice din 1939, pînă la mijlocul anului 1941. Din acest motiv a dat Stalin ordine ca, în eventualitatea unei agresiuni, liniile defensive să nu fie întărite la frontiera vestică. De fapt, el le-a distrus pe cele vechi. La cîteva luni după semnarea pactului de la Moscova, toate statele europene vecine cu U.R.S.S. au devenit victime ale acesteia, în acest fel, fiind distrusă, cu brutalitate, de la Nord la Sud, orice barieră ar fi existat între cele două imperii totalitare, creîndu-se condiţii ideale pentru agresiune reciprocă. Se ştie că, după ce a împărţit Polonia cu Stalin, Hitler a declanşat o serie de ofensive în Nordul şi Vestul Europei, elanul său fiind oprit doar de Canalul Mînecii. Însă, în ciuda aşteptărilor şi a propunerilor germane de pace, Anglia, izolată şi asediată în propriul arhipelag, nu capitula. Mai mult, Marea Britanie se pune în fruntea unei lupte disperate, iar Winston Churchill adoptă o strategie de subminare/diversiune, parţial, folositoare: “Daţi foc Europei!”. Ce făcea Stalin cînd Germania ocupa Vestul Europei? Pregătea “măreaţa” U.R.S.S. pentru apărare? Nu. În acest răstimp, Stalin decretează serviciul militar obligatoriu (1 septembrie 1939), trece industria sovietică în regim de război (din ianuarie 1939), transferă rezervele strategice ale Armatei Roşii la frontiera vestică (cu Germania şi România), militarizează C.C. al P.C.U.S. prin aducerea în componenţa acestuia a zeci de generali de elită, porunceşte construcţia a 100.000 de avioane de bombardament ofensiv Suhoi-2 şi, ca urmare a unei hotărâri ultrasecrete, la 19 august 1939 (pactul cu Hitler încă nu fusese semnat) a decretat o mobilizare generală ultrasecretă, de dimensiuni uriaşe, nemaiîntîlnită în istorie. Data de 19 august 1939, cînd Stalin ordonă, în cel mai mare secret, mobilizarea a milioane de oameni, dovedeşte că dictatorul de la Kremlin, în viziunea lui Victor Suvorov, “luase deja o hotărîre şi pusese în mişcare maşina mobilizării, într-o direcţie fără întoarcere, care, în orice situaţie internaţională, făcea inevitabil cel de-al II-lea război mondial”. Pactul pe care Stalin l-a semnat cu Hitler nu era, în ochii Kremlinului, decît o etapă necesară de parcurs, şi nimic mai mult. Iată de ce nici nu se uscase cerneala de pe semnăturile celor doi miniştri de Externe, că Stalin îşi striga deja bucuria că a reuşit să-şi înşele partenerul. Pentru dictatorul de la Kremlin, pactul cu Hitler reprezenta doar o cerinţă a contextului politic de la acel moment. Însăşi concepţia de bază a lui şi a P.C.U.S. îi impunea acest lucru: “Războiul, declara Stalin, poate întoarce cu susul în jos orice înţelegere… în orice moment (C.C. al P.C.U.S. poate) să anuleze toate alianţele şi acordurile de pace cu statele imperialiste şi burgheze şi, astfel, să le declare război”. Potrivit lui Stalin, războiul trebuie declarat “imperialismului” doar atunci cînd duşmanii şi-au epuizat forţele şi după ce “capitaliştii se vor încolţi între ei, precum cîinii”. Toate acestea sînt declaraţii făcute de Stalin în deceniul III al Secolului XX, cînd, practic, nimeni nu ameninţa Uniunea Sovietică. Ele dovedesc caracterul premeditat agresiv al tuturor acţiunilor guvernului sovietic în plan extern, în perioada interbelică, şi, de aici, responsabilitatea ce îi revine în declanşarea ultimei conflagraţii mondiale. Iată de ce istoricii sovietici/ruşi mint cînd spun că 22 iunie 1941 a fost data intrării U.R.S.S. în război. Uniunea Sovietică a intrat în al II-lea război mondial chiar din prima zi a începerii acestuia – 1 septembrie 1939 -, iar găselniţa cu existenţa unei perioade “prebelice” (1939-1941) pentru statul sovietic se dovedeşte a fi doar propagandă mîrşavă. După ce Hitler atacă Polonia (1 septembrie 1939), cu binecuvîntarea lui Stalin, acesta declară că statul sovietic este “neutru” în războiul declarat de Anglia şi Franţa Germaniei, la 3 septembrie 1939. “Neutrul” Stalin îşi dovedeşte această calitate, într-o primă fază, pe 17 septembrie 1939, dată la care Armata Roşie atacă mişeleşte Polonia, ocupînd partea estică a acesteia. Crimele comise de armata sovietică în Polonia, masacrarea prizonierilor de război polonezi (vezi cazul Katyn), complicitatea la agresiunea şi distrugerea unui stat vecin, aşadar, nu sînt operaţiuni de război, ci acţiuni “neutre”, de “eliberare”. În perioada aşa-zisă prebelică, Uniunea Sovietică anexează teritorii de la 3 state vecine; pe altele, ţările Baltice, le anexează definitiv, astfel că peste 20 de milioane de oameni intră în robia sovietică. Ciudată neutralitate! şi totuşi, pînă astăzi doar Germaniei i se aruncă în spate răspunderea declanşării ultimului război mondial, cu toate că exact aceeaşi politică de forţă, agresivă a dus-o, în acei ani, şi Uniunea Sovietică. După distrugerea şi împărţirea Poloniei, Hitler, în primăvara lui 1940, aprilie, ocupă Danemarca şi Norvegia; Stalin, conform protocolului parafat la Moscova, în august 1939, anexează ţările Baltice (iulie 1940). În acest exemplu, avem, din nou, două moduri de a judeca faptele: Germania înfăptuieşte, prin ocuparea celor două state nordice, un act de război, pe cînd Stalin, procedînd exact la fel, nu comite nici un act de război! Tot aşa, în perioada “neutră”, sau “prebelică”, “paşnicul” Stalin ameninţă Finlanda cu războiul, iar cînd aceasta refuză să cedeze teritoriile vizate de dictatorul de la Kremlin o atacă, fără nici un motiv, pe 30 noiembrie 1939, pregătind şi un guvern “democrat-popular”, pe măsura intenţiilor sovietice. Aşadar, odată războiul început şi cu armata germană ocupată în Vest, Stalin deja ordonase pregătiri gigantice, la toate nivelurile de arme, cu scopul unor viitoare operaţiuni ofensive de amploare. De altfel, faptul că Armata Sovietică, într-un viitor război european va indeplini operaţiuni militare pe teritoriu străin, constituia axa strategiei militare sovietice. În acest sens, Victor Suvorov aduce un argument hotărîtor, şi anume crearea, spre sfîrşitul deceniului IV, a 10 corpuri de armată de desant aerian, care includeau 1 milion de paraşutişti. Uniunea Sovietică a fost primul stat din lume care şi-a organizat astfel de armate. În 1939, statul sovietic avea, după Suvorov, de 200 de ori mai multe trupe de desant aerian decît toate statele lumii la un loc. Germania a început războiul împotriva Poloniei cu 4.000 de paraşutişti, pentru ca, 2 ani mai tîrziu, numărul acestora să ajungă la cîteva zeci de mii. Cu ajutorul paraşutiştilor, în mai 1941, Germania ocupă Insula Creta, reuşind să dea o lovitură puternică Angliei, alungînd-o din Estul Mării Mediterane. Dacă Hitler şi-a pregătit trupele de desant aerian pentru acţiuni ofensive, atunci în ce scop avea Stalin, în preajma războiului, 5 corpuri de armată, gata operaţionale, cuprinzând 500.000 de paraşutişti? Pentru a-şi apăra frontierele ameninţate de statele vecine amintite şi care, nu-i aşa, trebuiau incluse, cu orice preţ, în măreaţa Uniune Sovietică, întru asigurarea “glacisului ei strategic”? O asemenea armată de paraşutişti, de dimensiuni monstruoase – dacă ţinem cont de faptul că acest tip de armă, cu excepţia Germaniei, era, practic, inexistent în alte state – era destinată să fie vîrful de lance al ofensivei “eliberatoare”, atunci cînd dictatorul de la Kremlin o va ordona. Căci trupele de desant aerian au fost create nu pentru scopuri defensive, ci, în primul rînd, în scopuri ofensive. E de la sine înţeles că înfiinţarea lor n-ar fi avut nici un rost şi, cu atît mai mult, vreun sens, în absenţa purtării războiului ofensiv.
Prof. univ. dr. GICĂ MANOLE 
Tricolorul