Mareşalul Ion Antonescu rămîne un personaj-cheie al istoriei noastre recente Din păcate, nici pînă azi nu s-a realizat o analiză pertinentă, obiectivă, asupra acţiunilor şi deciziilor sale, asupra personalităţii lui şi a rolului pe care l-a avut, toate acestea, privite, însă, prin prisma contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere şi a condus ţara pe un anumit drum. Hulit de istoriografia oficială, comunistă, pînă în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l considere singurul vinovat pentru toate relele abătute asupra României începînd cu acea perioadă şi celălalt, care îl glorifică excesiv, prezentîndu-l ca pe un erou neprihănit şi victimă a unui complot al trădătorilor şi duşmanilor Patriei. Ca de obicei, adevărul este, undeva, la mijloc, dar anii îndelungaţi în care noi, românii, am văzut lucrurile doar în alb şi negru, ne împiedică, şi astăzi, să percepem nuanţele şi să judecăm faptele într-un context mai amplu, ţinînd cont de situaţia internă şi internaţională, deosebit de complexă, a vremii. Una este să fii lider al unei ţări, indiferent care ar fi ea, în vremuri de pace şi prosperitate, alta este să te afli în fruntea aceleiaşi ţări, într-o perioadă complicată şi marcată de mari tensiuni, cum a fost aceea în care întreaga omenire se îndrepta spre un război inevitabil, care nu avea cum să ocolească România. Anul 1940 a fost sfîrşitul iluziilor pentru toţi acei visători, rupţi de realitate, şi a dovedit că România nu putea sta deoparte, chiar dacă ar fi vrut. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis, chiar în acel an, din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!”. Indiferent cine ar fi condus România la acel moment, ţara noastră ar fi simţit efectele războiului, pe care nu avea cum să-l ocolească. Cu cît situaţia internaţională este mai complexă, cu atît se restrînge libertatea deciziei în plan intern, deci ai mai puţine opţiuni la îndemînă. În articolul „Ne puteam opri pe Nistru?”, am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu să oprească armata pe linia Nistrului, grupîndu-le în cauze operative, politice, militare şi strategice. Un reproş adus lui Antonescu este acela că nu a încheiat un tratat de alianţă cu Hitler referitor la campania din Răsărit, în care să se prevadă clar obligaţiile părţilor. Întrebarea care se pune este: cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croaţii, cu ungurii? În afară de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliaţii săi. De ce? Hitler era, în 1941, îndeajuns de puternic ca să nu se angajeze la nimic şi să obţină ce vrea. Chiar dacă Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat.
Pîlnia cu opţiuni
Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye şi este foarte sugestivă pentru a înţelege complexul decizional care duce spre un drum, sau altul al Istoriei. Cu cît evenimentele se precipită şi se agravează mai mult, marja de libertate a factorilor decizionali se reduce, iar probabilitatea războiului creşte, acesta ajungînd, la un moment dat, inevitabil. Al II-lea război mondial putea fi evitat mai uşor în 1938, decît în 1939, iar soarta nefastă a României putea fi ocolită mai uşor în 1938, decît în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menţionează: „Sîntem vecini cu un urs care, în 10 ani, ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viaţa pînă atunci” (citat aproximativ). Aceste cuvinte dovedesc nu doar că regele Carol al II-lea era perfect conştient de pericolul rusesc încă din 1931, dar şi faptul că avea să-l ignore cu desăvîrşire, tratîndu-l cu cinism şi privindu-l ca pe o fatalitate, condamnînd Poporul Român, cu bună ştiinţă, prin noncombat. O atitudine amintind de Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!”. Cît egoism cinic, din moment ce el îşi putea salva oricînd propria persoană, fugind în Occident; de altfel, asta a şi făcut, dar după ce a fost alungat. ştiind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie. Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, cînd România cedase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, nordul Ardealului şi urma şi Cadrilaterul. Avea el multe opţiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aşa cum făcuseră de fiecare dată cînd în ţară era linişte şi lucrurile mergeau bine. Tocmai de aceea, deoarece nu existau opţiuni, marja de libertate în luarea deciziilor era foarte redusă. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1938, sau în 1939, ar fi avut mai multe posibilităţi şi, atunci, deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context. Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat ţara spre Germania, singura ţară care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opţiuni? Care ar fi fost acestea? U.R.S.S.-ul, care ne luase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, ba chiar încercase să pună mîna pe întreaga Bucovină? Doar existenţa Germaniei a împiedicat Uniunea Sovietică să nu ocupe întreaga Românie, aşa cum făcuse deja cu Ţările Baltice – Lituania, Letonia şi Estonia. Aceeaşi soartă îi era pregătită şi României, U.R.S.S.-ul privind cu jind la petrolul şi cerealele acesteia. Bolşevicii au încercat, şi în 1918, să proclame România republică populară, şi doar armele românilor i-au împiedicat să o facă. Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franţa, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată şi părea că va fi cucerită în scurt timp: doar teama lui Hitler de invazia pe mare şi încrederea în asigurările lui Göring, că o va scoate din luptă cu aviaţia, au evitat dezastrul. Oricum, la acea vreme, bătălia Angliei era în toi şi britanicii nu se simţeau prea bine. S.U.A. stăteau deoparte, alegînd, din nou, politica izolaţionistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cît vor dori, atitudine din care doar atacul direct, de la Pearl Harbour, îi va scoate, un an şi jumătate mai tîrziu. Antonescu a orientat ţara spre Germania pentru a se apăra de Rusia şi pentru că nu avea încotro. A cedat germanilor petrol şi grîne, dar a acceptat, la schimb, doar aur şi armament, conştient fiind de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de înarmare (şi era deja voinţă politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiţi-vă care era situaţia în 1940! Am fi putut să ne batem, atunci, pe linia Nistrului? Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 şi demara un program de înarmare, ar fi avut, în acest context, alte opţiuni? Dacă s-ar fi realizat cele 3.000 de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii ’20, din care au fost terminate, în 1940, doar 100, am fi putut discuta altfel la 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista, din punct de vedere militar, ultimatumului; atunci puteam pune altfel în discuţie soarta României şi drumul ei istoric. Cu 2 ani înainte, Antonescu ar fi avut o altă marjă de libertate, mai multe opţiuni şi posibilităţi, iar ţara ar fi putut fi cu mult mai bine pregătită şi cu mai mari şanse de izbîndă. De ce nu s-au realizat toate acestea pînă în 1940? Întrebaţi-l pe Carol al II-lea şi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în acea perioadă. Tocmai în această idee, Antonescu trebuie analizat prin prisma opţiunilor disponibile, şi nu doar prin faptul că el a fost soluţia de salvare căutată de Carol al II-lea, după un deceniu de nepăsare şi indolenţă. Pînă la urmă, toţi fie l-au blamat, fie l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să asculte şi punctul lui de vedere. Fiindcă există destule documente care aşteaptă să fie scoase la lumină, în care Antonescu îşi expune şi îşi justifică acţiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoaşterea şi studierea acestor documente vom putea să emitem judecăţi imparţiale şi obiective. Ca exemplu, reproduc, în cele ce urmează, scrisoarea lui Ion Antonescu, adresată lui Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, din 29 octombrie 1942.
Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye şi este foarte sugestivă pentru a înţelege complexul decizional care duce spre un drum, sau altul al Istoriei. Cu cît evenimentele se precipită şi se agravează mai mult, marja de libertate a factorilor decizionali se reduce, iar probabilitatea războiului creşte, acesta ajungînd, la un moment dat, inevitabil. Al II-lea război mondial putea fi evitat mai uşor în 1938, decît în 1939, iar soarta nefastă a României putea fi ocolită mai uşor în 1938, decît în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menţionează: „Sîntem vecini cu un urs care, în 10 ani, ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viaţa pînă atunci” (citat aproximativ). Aceste cuvinte dovedesc nu doar că regele Carol al II-lea era perfect conştient de pericolul rusesc încă din 1931, dar şi faptul că avea să-l ignore cu desăvîrşire, tratîndu-l cu cinism şi privindu-l ca pe o fatalitate, condamnînd Poporul Român, cu bună ştiinţă, prin noncombat. O atitudine amintind de Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!”. Cît egoism cinic, din moment ce el îşi putea salva oricînd propria persoană, fugind în Occident; de altfel, asta a şi făcut, dar după ce a fost alungat. ştiind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie. Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, cînd România cedase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, nordul Ardealului şi urma şi Cadrilaterul. Avea el multe opţiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aşa cum făcuseră de fiecare dată cînd în ţară era linişte şi lucrurile mergeau bine. Tocmai de aceea, deoarece nu existau opţiuni, marja de libertate în luarea deciziilor era foarte redusă. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1938, sau în 1939, ar fi avut mai multe posibilităţi şi, atunci, deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context. Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat ţara spre Germania, singura ţară care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opţiuni? Care ar fi fost acestea? U.R.S.S.-ul, care ne luase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, ba chiar încercase să pună mîna pe întreaga Bucovină? Doar existenţa Germaniei a împiedicat Uniunea Sovietică să nu ocupe întreaga Românie, aşa cum făcuse deja cu Ţările Baltice – Lituania, Letonia şi Estonia. Aceeaşi soartă îi era pregătită şi României, U.R.S.S.-ul privind cu jind la petrolul şi cerealele acesteia. Bolşevicii au încercat, şi în 1918, să proclame România republică populară, şi doar armele românilor i-au împiedicat să o facă. Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franţa, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată şi părea că va fi cucerită în scurt timp: doar teama lui Hitler de invazia pe mare şi încrederea în asigurările lui Göring, că o va scoate din luptă cu aviaţia, au evitat dezastrul. Oricum, la acea vreme, bătălia Angliei era în toi şi britanicii nu se simţeau prea bine. S.U.A. stăteau deoparte, alegînd, din nou, politica izolaţionistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cît vor dori, atitudine din care doar atacul direct, de la Pearl Harbour, îi va scoate, un an şi jumătate mai tîrziu. Antonescu a orientat ţara spre Germania pentru a se apăra de Rusia şi pentru că nu avea încotro. A cedat germanilor petrol şi grîne, dar a acceptat, la schimb, doar aur şi armament, conştient fiind de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de înarmare (şi era deja voinţă politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiţi-vă care era situaţia în 1940! Am fi putut să ne batem, atunci, pe linia Nistrului? Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 şi demara un program de înarmare, ar fi avut, în acest context, alte opţiuni? Dacă s-ar fi realizat cele 3.000 de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii ’20, din care au fost terminate, în 1940, doar 100, am fi putut discuta altfel la 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista, din punct de vedere militar, ultimatumului; atunci puteam pune altfel în discuţie soarta României şi drumul ei istoric. Cu 2 ani înainte, Antonescu ar fi avut o altă marjă de libertate, mai multe opţiuni şi posibilităţi, iar ţara ar fi putut fi cu mult mai bine pregătită şi cu mai mari şanse de izbîndă. De ce nu s-au realizat toate acestea pînă în 1940? Întrebaţi-l pe Carol al II-lea şi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în acea perioadă. Tocmai în această idee, Antonescu trebuie analizat prin prisma opţiunilor disponibile, şi nu doar prin faptul că el a fost soluţia de salvare căutată de Carol al II-lea, după un deceniu de nepăsare şi indolenţă. Pînă la urmă, toţi fie l-au blamat, fie l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să asculte şi punctul lui de vedere. Fiindcă există destule documente care aşteaptă să fie scoase la lumină, în care Antonescu îşi expune şi îşi justifică acţiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoaşterea şi studierea acestor documente vom putea să emitem judecăţi imparţiale şi obiective. Ca exemplu, reproduc, în cele ce urmează, scrisoarea lui Ion Antonescu, adresată lui Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, din 29 octombrie 1942.
Scrisoarea lui Ion Antonescu către Dinu Brătianu
„Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducînd justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sînteţi, în primul rînd, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o, totuşi, fiindcă nu am voit să aţîţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai tîrziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rînd pe rînd, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, cînd dumneavoastră, cînd dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sînt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit, în 1918, România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu, în 1940, pe cînd dumneavoastră sînteţi din profitorii şi dărîmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, vreme de 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere. Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atît actele dumneavoastră, cît şi pe ale acelora cu care, rînd pe rînd, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începînd cu «Universul» şi terminînd cu «Viitorul» şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu, şi vă reamintiţi: cine sînteţi dumneavoastră şi dumnealui; cîte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; cîte răspunsuri aveţi. Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în Parlament, de: «incapacitate»; «tîlhărie»; «falsificări» şi «furturi de urne», în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; «demisii în alb»; «bătăi şi omoruri»; «călcarea legilor şi a Constituţiei»; «luări de comisioane» la toate furniturile statului; «traficările de influenţă» practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; «scandalurile cu contingentările», cu „grîul britanic»; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum «aţi profitat de ea»; risipa avutului public; «concesionările oneroase ale bunurilor statului»; «demagogie»; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci cînd eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor dumneavoastră şi ale jidanilor, din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului. Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna cînd vă găsiţi în opoziţie – sînteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bîrsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobînzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul pînă la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atît de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi. Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altădată – de totdeauna – atît de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintîi dintre dumneavoastră, pînă la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mînă, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţe de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safe-uri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sînteţi înfieraţi şi puşi, chiar de generaţia actuală, pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu, şi eu, pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus, eu, alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră. Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din Antichitate şi pînă azi, de la Socrate şi Demostene, pînă la Clémenceau, atîţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atît pentru că făcuse războiul, cît şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră, a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră, în 1914-1915, de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli, pe care Istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă, eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceeaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sînt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin «minciună», «promisiuni», «furt de urne», sau prin «sprijin ocult masonic şi iudaic», ci sînt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se salva, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfîrşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva, şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, cînd această mulţime spulbera un regim, care era, de fapt, al dumneavoastră, şi cînd aclama un om nou, care eram eu. Cînd am intrat în război, cu prudenţa caracteristică politicienilor valoroşi, nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luîndu-vă după cîţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat de pe linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă «aranjez» cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Sîntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sînt cum sînt, iarna bate la uşă, depozitele sînt ale germanilor, Căile Ferate sînt în mîna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova, în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întîmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi, în caz de părăsire a frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră, de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care, la cea dintîi greutate, se descurajează, ar denota uşurinţă, totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi a Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi «aranjaţi-vă» cu Anglia. Numai că trebuie să întreb şi armata, şi poporul. Sînt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sînteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi «oprit la Nistru» şi «a retrage astăzi forţele din Rusia» înseamnă, pentru un om care mai poate, încă, judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie, ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfîrşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării, în viitoarea comunitate europeană, o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din Neamul Românesc o victimă a tuturor, fiindcă, concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut, şi el, victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă «Germania ar fi înfrîntă, Sovietele ar impune mîine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor». Am avut şi am această convingere. Rămîn la această convingere, fiindcă noi, mai curînd ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că sîntem punte între slavi şi zăgazul care le stă, de secole, în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgînd învăţăminte din trecut, cunoscînd tendinţele slave, plecînd de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă «opresc la Nistru» şi nici nu pot «să retrag armata din Rusia». Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă, pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Pétain, într-una din valoroasele sale cuvîntări, a dat speculatorilor situaţiunilor grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzînd unor critici ale acţiunii sale, el a spus: «Cînd Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere». Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru «minciuni şi himere» şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră din 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atît peste greşelile trecutului, cît şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuînd a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mînă în mînă cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, cînd s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, cînd cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat pînă la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, a dezmăţului moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor – nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi, mai ales, să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie”. (Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918, la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, citiţi ,,Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii “.) Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la Închisoarea Sighet, la 6 mai 1950, în vîrstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu, tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin. Ideea pe care insist este aceea că, de fiecare dată cînd judecăm, prin prisma Istoriei, o personalitate sau alta, mai ales una definitorie şi importantă din Istoria noastră naţională, trebuie să ne aplecăm asupra faptelor cu chibzuinţă, la rece, fără părtinire, şi să ţinem cont şi de ceea ce are de zis acea personalitate. Mai ales cînd este vorba de cazul Mareşalului Ion Antonescu, faţă de care datele disponibile sînt încă incomplete, iar interpretarea lor încă mai provoacă patimi nejustificate în rîndul opiniei publice, chiar şi la nivel internaţional, dacă este să ne luăm şi după declaraţiile unor oficiali ruşi, pentru care al II-lea război mondial a început abia la 22 iunie 1941.
CRISTIAN NEGREA
„Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducînd justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sînteţi, în primul rînd, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o, totuşi, fiindcă nu am voit să aţîţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai tîrziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rînd pe rînd, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, cînd dumneavoastră, cînd dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sînt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit, în 1918, România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu, în 1940, pe cînd dumneavoastră sînteţi din profitorii şi dărîmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, vreme de 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere. Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atît actele dumneavoastră, cît şi pe ale acelora cu care, rînd pe rînd, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începînd cu «Universul» şi terminînd cu «Viitorul» şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu, şi vă reamintiţi: cine sînteţi dumneavoastră şi dumnealui; cîte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; cîte răspunsuri aveţi. Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în Parlament, de: «incapacitate»; «tîlhărie»; «falsificări» şi «furturi de urne», în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; «demisii în alb»; «bătăi şi omoruri»; «călcarea legilor şi a Constituţiei»; «luări de comisioane» la toate furniturile statului; «traficările de influenţă» practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; «scandalurile cu contingentările», cu „grîul britanic»; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum «aţi profitat de ea»; risipa avutului public; «concesionările oneroase ale bunurilor statului»; «demagogie»; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci cînd eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor dumneavoastră şi ale jidanilor, din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului. Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna cînd vă găsiţi în opoziţie – sînteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bîrsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobînzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul pînă la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atît de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi. Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altădată – de totdeauna – atît de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintîi dintre dumneavoastră, pînă la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mînă, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţe de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safe-uri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sînteţi înfieraţi şi puşi, chiar de generaţia actuală, pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu, şi eu, pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus, eu, alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră. Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din Antichitate şi pînă azi, de la Socrate şi Demostene, pînă la Clémenceau, atîţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atît pentru că făcuse războiul, cît şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră, a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră, în 1914-1915, de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli, pe care Istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă, eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceeaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sînt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin «minciună», «promisiuni», «furt de urne», sau prin «sprijin ocult masonic şi iudaic», ci sînt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se salva, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfîrşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva, şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, cînd această mulţime spulbera un regim, care era, de fapt, al dumneavoastră, şi cînd aclama un om nou, care eram eu. Cînd am intrat în război, cu prudenţa caracteristică politicienilor valoroşi, nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luîndu-vă după cîţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat de pe linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă «aranjez» cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Sîntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sînt cum sînt, iarna bate la uşă, depozitele sînt ale germanilor, Căile Ferate sînt în mîna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova, în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întîmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi, în caz de părăsire a frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră, de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care, la cea dintîi greutate, se descurajează, ar denota uşurinţă, totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi a Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi «aranjaţi-vă» cu Anglia. Numai că trebuie să întreb şi armata, şi poporul. Sînt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sînteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi «oprit la Nistru» şi «a retrage astăzi forţele din Rusia» înseamnă, pentru un om care mai poate, încă, judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie, ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfîrşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării, în viitoarea comunitate europeană, o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din Neamul Românesc o victimă a tuturor, fiindcă, concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut, şi el, victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă «Germania ar fi înfrîntă, Sovietele ar impune mîine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor». Am avut şi am această convingere. Rămîn la această convingere, fiindcă noi, mai curînd ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că sîntem punte între slavi şi zăgazul care le stă, de secole, în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgînd învăţăminte din trecut, cunoscînd tendinţele slave, plecînd de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă «opresc la Nistru» şi nici nu pot «să retrag armata din Rusia». Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă, pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Pétain, într-una din valoroasele sale cuvîntări, a dat speculatorilor situaţiunilor grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzînd unor critici ale acţiunii sale, el a spus: «Cînd Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere». Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru «minciuni şi himere» şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră din 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atît peste greşelile trecutului, cît şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuînd a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mînă în mînă cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, cînd s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, cînd cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat pînă la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, a dezmăţului moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor – nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi, mai ales, să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie”. (Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918, la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, citiţi ,,Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii “.) Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la Închisoarea Sighet, la 6 mai 1950, în vîrstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu, tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin. Ideea pe care insist este aceea că, de fiecare dată cînd judecăm, prin prisma Istoriei, o personalitate sau alta, mai ales una definitorie şi importantă din Istoria noastră naţională, trebuie să ne aplecăm asupra faptelor cu chibzuinţă, la rece, fără părtinire, şi să ţinem cont şi de ceea ce are de zis acea personalitate. Mai ales cînd este vorba de cazul Mareşalului Ion Antonescu, faţă de care datele disponibile sînt încă incomplete, iar interpretarea lor încă mai provoacă patimi nejustificate în rîndul opiniei publice, chiar şi la nivel internaţional, dacă este să ne luăm şi după declaraţiile unor oficiali ruşi, pentru care al II-lea război mondial a început abia la 22 iunie 1941.
CRISTIAN NEGREA
TRICOLORUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu