Avem o foarte mare problemă: SCHIMBAREA CLIMEI

Un raport al Comitetului Interguvernamental pentru Schimbările Climatice a izolat trei puncte nevralgice în cazul unui potenţial dezastru: Bangladesh, delta Mekongului din Vietnam şi delta Nilului în Egipt. Situaţia cea mai gravă este a Bangladeshului, ţară inundată regulat de furtunile puternice chiar şi în absenţa încălzirii globale. Cea mai mare parte a ţării este plană şi la nivelul mării. Cu toate că a realizat progrese semnificative în ultimele cîteva decenii, este în continuare una dintre cele mai sărace ţări din lume, cu una din cele mai mari densităţi ale populaţiei. (Are o populaţie de 161 de milioane de oameni, comparabilă cu populaţia Rusiei, dar o suprafaţă de 120 de ori mai redusă.) Aproximativ 50% din uscat va fi inundat definitiv dacă nivelul Oceanului creşte cu 1 metru. Calamităţile naturale se produc aproape anual, însă, în luna septembrie 1998, omenirea a urmărit îngrozită o avanpremieră a ceea ce ar putea deveni un fenomen frecvent. Inundaţii masive au acoperit cu ape două treimi din ţară, lăsînd 30.000.000 de oameni fără adăpost peste noapte; 1.000 au murit şi 9.600 de km de drumuri au fost distruşi. A fost unul dintre cele mai grave dezastre naturale din istoria modernă. O altă ţară care ar putea fi devastată de creşterea nivelului oceanelor este Vietnamul, unde delta fluviului Mekong este deosebit de vulnerabilă. La mijlocul secolului, această ţară, cu o populaţie de 87 de milioane de oameni, s-ar putea confrunta cu pierderea principalei sale regiuni agricole. Jumătate din orezul care se consumă în Vietnam este cultivat în Delta Mekongului, unde trăiesc 17 milioane de oameni, şi mare parte din ea va fi inundată definitiv în urma creşterii nivelului Oceanului. Potrivit Băncii Mondiale, este posibil să fie evacuată 11% din populaţie,
dacă nivelul Oceanului creşte cu 1 metru pînă la mijlocul secolului. Delta fluviului Mekong va fi, de asemenea, inundată de apa sărată, care ar distruge definitiv solul fertil al regiunii. Dacă în Vietnam milioane de oameni vor fi alungaţi din casele lor, mulţi se vor înghesui în oraşul Ho Şi Min, în căutarea unui refugiu. Însă o pătrime din acest oraş se va afla, de asemenea, sub ape. În 2003, Pentagonul a comandat un studiu, realizat de Global Business Network, care a demonstrat că, în cazul celui mai dramatic scenariu, ar fi posibil ca în întreaga lume să se răspîndească haosul. În condiţiile în care milioane de refugiaţi ar trece frontierele naţionale, guvernele şi-ar putea pierde complet autoritatea şi s-ar prăbuşi, astfel încît ţări întregi ar putea să nimerească într-un coşmar marcat de jafuri, revolte şi dezordine. În această situaţie disperată, ţările, confruntate cu perspectiva influxului a milioane de oameni disperaţi, ar putea recurge la arme nucleare. „Să ne imaginăm Pakistanul, India şi China – toate deţinătoare de arme nucleare – hărţuindu-se la frontiere din cauza refugiaţilor, accesului la fluviile comune şi la terenul arabil, spunea raportul. Peter Schwartz, fondatorul Global Business Network şi principalul autor al studiului pentru Pentagon, mi-a destăinuit detaliile acestui scenariu. Astfel, mi-a spus că punctul cel mai sensibil ar fi situat la frontiera dintre India şi Bangladesh. În cazul unei crize majore în Bangladesh, pînă la 160 de milioane de oameni ar putea fi izgoniţi din casele lor, declanşîndu-se astfel una dintre cele mai mari migraţii din istoria omenirii. Tensiunea ar putea escalada rapid pe măsura dispariţiei frontierelor, guvernele locale ar fi paralizate şi ar izbucni revolte în masă. Schwartz consideră că este posibil ca, în disperare de cauză, ţările să recurgă la utilizarea armelor nucleare.
În cazul celui mai dramatic scenariu, ne-am putea confrunta cu un efect de seră care s-ar autopropaga. Topirea tundrei din regiunile arctice poate să elibereze în atmosferă milioane de tone de gaz metan din vegetaţia în putrefacţie. Tundra acoperă aproximativ 23,3 milioane de kilometri pătraţi de teren în emisfera nordică, cuprinzînd vegetaţie îngheţată, datînd din ultima epocă glaciară, din urmă cu zeci de mii de ani. Tundra conţine mai mult dioxid de carbon şi metan decît atmosfera şi reprezintă o ameninţare enormă la adresa climei terestre. Mai grav chiar, gazul metan este un gaz de seră mai letal decît dioxidul de carbon. Nu rămîne la fel de mult timp în atmosferă, dar provoacă pagube mai mari decît dioxidul de carbon. Eliberarea în atmosferă a unei cantităţi atît de mari de gaz metan din tundra în curs de topire ar provoca creşterea rapidă a temperaturilor, ceea
ce ar duce la eliberarea unei cantităţi şi mai mari de gaz metan, declanşînd un ciclu impetuos de încălzire globală.
MICHIO KAKU