Simpla idee că o fiinţă umană prezintă potenţialul de a izbucni în flăcări, fară să recurgă la o sursă de aprindere externă, pare mult prea ridicolă pentru a fi aprofundată prin studiu. Cu siguranţă nu există nimic în corpul uman care să determine o asemenea reacţie? Şi totuşi, de mai bine de 300 de ani, documente şi mărturii demne de încredere atestă un fenomen în care oamenii, fară vreun avertisment sau vreo expunere anterioară la flăcări, pur şi simplu au produs o combustie intensă. Tot ce rămîne este o grămadă de cenuşă şi, eventual, un membru carbonizat. Faptul că textilele aflate în apropiere nu sînt afectate niciodată stîrneşte nedumerirea specialiştilor. Acest fenomen inexplicabil este numit combustie umană spontană.
Adesea, mulţi dintre cei supuşi combustiei umane spontane stau pur şi simplu pe un scaun în clipa în care sînt afectaţi de acest fenomen. La un moment dat, s-a crezut că majoritatea subiecţilor erau alcoolici şi o veche teorie asupra combustiei umane spontane susţinea că este cauzată de o reacţie chimică provocată de alcool în sînge şi de o izbucnire de furie la oamenii în vîrstă. Această teorie este acum infirmată, însă există anumite caracteristici comune în apariţiile combustiei umane spontane. În general, trunchiul corpului este ars cel mai tare şi, frecvent, tălpile înnegrite, fumegînde sînt găsite în locul unde ar fi trebuit să se afle persoana. În mod similar, braţe, cranii sau chiar coloana vertebrală sînt adesea singurele rămăşiţe ce pot fi identificate.
Vătămarea corpurilor afectate de combustia umană spontană pare să fie produsă de o temperatură mult mai mare chiar şi decît cea din crematoriu. O particularitate a cazurilor de combustie umană spontană o constituie faptul că, în ciuda temperaturii extreme – pe care experţii o estimează la aproximativ 600°C -, materialele sau obiectele din jurul persoanei nu sînt distruse, deşi, evident, îmbrăcămintea lor este arsă şi, uneori, în locul în care ar fi trebuit să se afle picioarele lor se găseşte o bucată de covor pîrjolit. Într-un asemenea caz, o femeie a murit în pat, în urma unei combustii spontane, însă cearşafurile nu prezentau nici o urmă de arsură. Totuşi, cîteodată, o pulbere unsuroasă, negricioasă, ca de funingine, poate fi observată pe tavan şi pe pereţii din apropiere.
Combustia umană spontană a fost înregistrată în anul 1673, de James Dupont, un francez care a făcut o selecţie de cazuri de acest gen, în cartea sa „De Incendiis Corporis Humani Spontaneis“. Interesul lui Dupont pentru acest subiect a fost iniţial stîrnit de procesul Nicolle Millet. În cazul respectiv, un bărbat a fost găsit nevinovat de uciderea soţiei, deoarece juraţii au hotarît că ea fusese victima unei combustii spontane umane. De la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, ideea de combustie umană spontană a cîştigat teren şi a fost acceptată de oamenii obişnuiţi. Însuşi Charles Dickens a pus fenomenul pe seama morţii unui personaj numit Krook, în romanul său din 1852, intitulat „Casa Umbrelor“. (Va urma)
Adesea, mulţi dintre cei supuşi combustiei umane spontane stau pur şi simplu pe un scaun în clipa în care sînt afectaţi de acest fenomen. La un moment dat, s-a crezut că majoritatea subiecţilor erau alcoolici şi o veche teorie asupra combustiei umane spontane susţinea că este cauzată de o reacţie chimică provocată de alcool în sînge şi de o izbucnire de furie la oamenii în vîrstă. Această teorie este acum infirmată, însă există anumite caracteristici comune în apariţiile combustiei umane spontane. În general, trunchiul corpului este ars cel mai tare şi, frecvent, tălpile înnegrite, fumegînde sînt găsite în locul unde ar fi trebuit să se afle persoana. În mod similar, braţe, cranii sau chiar coloana vertebrală sînt adesea singurele rămăşiţe ce pot fi identificate.
Vătămarea corpurilor afectate de combustia umană spontană pare să fie produsă de o temperatură mult mai mare chiar şi decît cea din crematoriu. O particularitate a cazurilor de combustie umană spontană o constituie faptul că, în ciuda temperaturii extreme – pe care experţii o estimează la aproximativ 600°C -, materialele sau obiectele din jurul persoanei nu sînt distruse, deşi, evident, îmbrăcămintea lor este arsă şi, uneori, în locul în care ar fi trebuit să se afle picioarele lor se găseşte o bucată de covor pîrjolit. Într-un asemenea caz, o femeie a murit în pat, în urma unei combustii spontane, însă cearşafurile nu prezentau nici o urmă de arsură. Totuşi, cîteodată, o pulbere unsuroasă, negricioasă, ca de funingine, poate fi observată pe tavan şi pe pereţii din apropiere.
Combustia umană spontană a fost înregistrată în anul 1673, de James Dupont, un francez care a făcut o selecţie de cazuri de acest gen, în cartea sa „De Incendiis Corporis Humani Spontaneis“. Interesul lui Dupont pentru acest subiect a fost iniţial stîrnit de procesul Nicolle Millet. În cazul respectiv, un bărbat a fost găsit nevinovat de uciderea soţiei, deoarece juraţii au hotarît că ea fusese victima unei combustii spontane umane. De la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, ideea de combustie umană spontană a cîştigat teren şi a fost acceptată de oamenii obişnuiţi. Însuşi Charles Dickens a pus fenomenul pe seama morţii unui personaj numit Krook, în romanul său din 1852, intitulat „Casa Umbrelor“. (Va urma)
MATT LAMY
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu