Profeţia-avertisment a fost rostită de Napoleon, pe Insula Sfînta Elena, în 1816, după ce citise memoriile de călătorie „Relatarea călătoriei în China şi Tartaria“, ale Lordului Macartney, primul trimis al Imperiului Britanic în China. Mai apoi, formularea a fost preluată de scriitorul şi omul politic francez Alain Peyerfitte, pentru a da titlul unei cărţi celebre, apărută în 1973, unde, în esenţă, spunea că, datorită numărului lor, atunci cînd chinezii vor dispune de o cultură tehnologică de vîrf, vor deveni puterea care se va impune cu uşurinţă în întreaga lume. Tot Peyerfitte, în 1989, publică o altă carte memorabilă despre China, „Imperiul Imobil”, analiză a acelei Chine despre care vorbea ambasadorul britanic trimis în 1793 la curtea Împăratului Qianlong, ţară-continent pe care ochiul europeanului o percepea ca pe un monstru uriaş, imobilizat în chingile unei birocraţii atotprezente, static şi concentrat asupra lui însuşi. Încă din 1996, Peyerfitte avertiza: atenţie, China s-a trezit, cerînd lumii occidentale să se pregătească pentru o schimbare fundamentală în istoria civilizaţiei universale!
„Cît de minusculă este faţa vizibilă a Chinei în raport cu faţa sa invizibilă… Nu putem emite decît ipoteze. Mişcarea lucrurilor ne scapă… Dintre schimbările care au marcat evoluţia contemporană a Chinei, cea mai importantă este cea care a afectat comportamentul său în raport cu alte ţări. A reuşit să-şi rezolve singură problemele. A reuşit de una singură să devină o putere termo-nucleară. A devenit membră ONU, în ciuda ostilităţii americane şi inimiciţiei sovieticilor. Este mult mai important decît dacă, în vremea aceasta, ar fi ridicat nivelul său de viaţă cu cîteva zeci de dolari anual“. (Alain Peyerfitte, „Cînd China se va trezi”)
Ne aflăm acum într-un asemenea moment de răscruce în care, vizibil, marile puteri ale lumii sînt pe cale să intre într-un nou ciclu de putere, încercînd cu disperare să atingă o altă formulă de echilibru internaţional, dublată, evident, şi de o restructurare a zonelor de influenţă. Fiecare dintre celelalte ţări, singure sau în alianţe oficiale regionale (sau în altele, conjuncturale) sînt, la rîndul lor, cuprinse de febra reactualizării relaţiilor cu marile puteri, folosindu-şi, la maximum, setul propriu de valori şi oferte. Toată lumea doreşte o relaţie cu China de azi şi, mai ales, cu ceea ce va fi puterea Chinei de mîine, ca actor global de primă importanţă. Ba chiar, dacă credem în previziunile unor analişti, prima dintre puterile globale la finele acestui secol, combinînd o creştere demografică deosebit de importantă (facilitată acum de ultima decizie istorică luată de liderii politici chinezi), cu o diversificare exponenţială a zonelor industirale în care înregistrează producţie de înaltă tehnologie. Toată lumea vrea să se poziţioneze cît mai favorabil faţă de China, iar Uniunea Europeană nu face excepţie, cu atît mai mult cu cît, în ultimii 10 ani, UE a fost primul partener comercial al Chinei…
„Sîntem într-un moment în care atît UE, cît şi China se află la un punct de răscruce, întărindu-şi angajamentul în favoarea reformelor. În Europa transformăm economia socială de piaţă pentru a o adapta mai bine la lumea de azi. Şi China se angajează foarte mult pe drumul reformelor. Cea de-a Treia Plenară s-a reunit recent pentru a discuta despre provocările următoarei decade… Sînt deosebit de bucuros că am putut să cădem de acord, azi, asupra unei agende 2020 care să ghideze cooperarea noastră pentru următorul deceniu. Este atît un document strategic, cît şi unul foarte concret, cu un număr de iniţiative şi angajamente pe care am agreat să le luăm împreună… O înţelegere foarte ambiţioasă privind protecţia investiţiilor şi accesul la pieţe… Investitorii noştri se aşteaptă ca această înţelegere să mărească deschiderile, să ofere un tratament echitabil şi să contribuie la depăşirea unora dintre barierele existente în diferitele sectoare ale pieţei… Am clădit un solid Parteneriat Strategic, am lansat bazele pentru o Cooperare Strategică pentru următorul deceniu şi, cred, şi dincolo de el” (Jose Manuel Barosso, Beijing, 21 noiembrie 2013).
Relaţiile UE-China
Mai 1975 – Stabilirea relaţiilor diplomatice. Christopher Soames este primul comisar european care vizitează China.
Mai 1985 – este semnată înţelegerea privind comerţul şi cooperarea economică.
Iulie 1995 – apare prima Comunicare a Comisiei Europene „Politica pe termen lung privind relaţiile dintre China şi Europa”.
1 aprilie 1998 – Primul Summit China-UE.
Octombrie 2003 – se stabileşte „parteneriatul strategic“ China-UE.
Mai 2004 – vizita la Bruxelles, în sediul Comisiei Europene, a premierului chinez Wen Jiabao, ocazie cu care este semnată o nouă iniţiativă în favoarea dialogului.
Septembrie 2006 – cu ocazia celui de-al 9-lea Summit China-UE de la Helsinki, este decisă deschiderea negocierilor privind un nou acord cadru comprehensiv.
Februarie 2010 – este lansat parteneriatul China-UE privind urbanizarea.
Aprilie 2012 – este lansat dialogul „people-to-people“ între China şi UE.
Ce se va întîmpla începînd de luni la Bucureşti, nu este decît suita logică a acestui demers instituţional european. Doar atît? Nu, pentru că ţările din centrul şi estul Europei au înţeles foarte corect să aplice pe plan politic şi economic principiul subsidiarităţii, în acest caz, cel al luării unor decizii de cooperare strategice naţional şi regional, defalcîndu-le din pachetul comun şi propunînd partenerilor chinezi o serie de oportunităţi investiţionale. Nu este nimic nou sau neobişnuit, căci trebuie să amintim aici de lunga serie de demersuri pe care, de decenii, au făcut-o, rînd pe rînd, cu mai multe sau mai puţine reuşite, multe dintre statele occidentului european. Nou este interesul Chinei spre statele central şi est-europene, mai ales către cele care au nevoie de investiţii structurale în sectoare strategice pe care nu le pot acoperi nici singure şi nici (doar) prin fonduri europene. Chestiune esenţială pentru că, din punct de vedere strict economic, ofertele chineze vin într-un moment foarte bine ales, cel în care Uniunea Europeană se zbate să iasă din criză (şi rezultatele sînt destul de departe de pronosticurile din vară, relativ optimiste, anunţate la Bruxelles), iar unele dintre ţările central şi est-europene au fost cel mai greu lovite de consecinţele unei politici de super-austeritate. De cealaltă parte, China se află, de mai mult timp, în ofensivă, pe spaţiul african în primul rînd, consolidîndu-şi acum poziţii extrem de importante în zone bogate în materii prime. Este demult intrată solid pe piaţa americană de investiţii, ca şi pe cea imobiliară din occidentul european, începe să deţină participaţii strategice în multe sectoare strategice de producţie, folosind cu abilitate enormul său excedent valutar. În plus, să nu uităm, ofensiva externă a Chinei este potenţată şi de cvasi-imposibilitatea evoluţiei sale expansioniste în vecinătatea imediată, fiind strînsă între ţări cu care, pe lîngă animozităţi istorice tradiţionale, mai are în continuare nesoluţionate diferende teritoriale producătoare de neliniştitoare incidente militare. Şi, dincolo de toate acestea, se definesc, în propunerea noastră, pe de o parte, Uniunea Eurasiatică, dar şi pe încă nebănuite sau nu total clarificate dimensiuni de colaborare viitoare, drumurile de forţă ale Organizaţiei de cooperare de la Shanghai, poate noua formulă de putere la care se va raporta echilibrul planetar. Sîntem, ca întotdeauna, la margine de imperii, într-una dintre zonele în care se vor duce lupte grele pentru supremaţie, între lumea care a fost şi cea care va să fie. Nu mai e vorba de speculaţii teoretice. Cine ratează acest moment, poate fi sigur că iese din jocuri pentru o perioadă lungă de timp. Nu este un joc cu reguli morale. Este unul de supravieţuire în Secolul XXI.
CRISTIAN UNTEANU
Tricolorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu