Sfertul lor de veac: Europa imigranţilor

După căderea comunismului în Est, noua Europă a sfîrşitului de mileniu 2 a fost anunţată de două evenimente produse în decembrie 1991: destrămarea Uniunii Sovietice şi ratificarea tratatului de la Maastricht, prin care Piaţa Comună (CEE) s-a transformat în Uniunea Europeană. Astfel, dispariţia URSS a coincis cu începutul unei faze noi şi mai ambiţioase din unificarea europenă, anume integrarea politică. Pe atunci devenise clar pentru toată lumea că centrul de gravitate al Europei se mutase către vestul ei. Deşi Occidentul a fost lovit de o profundă criză financiară la debutul anilor ’90 (prăbuşirea creditului şi a imobiliarei etc.), membrii UE au menţinut o sferă de stabilitate politică relativă şi de bunăstare economică, pe care fostele ţări comuniste din Est au privit-o cu speranţa de a li se alătura. Apoi, în toţi anii ’90, Europa Occidentală s-a confruntat cu slăbiciuni economice şi chiar politice, în 1997 în Germania au existat 4,6 milioane de şomeri, cea mai mare cifră de după război şi, pe măsură ce noul mileniu se apropia, tot mai mulţi vest-europeni au început să-şi pună întrebări mai puţin liniştitoare.

Pretutindeni, statul de asistenţă socială şchiopăta. Imigraţia necontenită ridica mari probleme, în plin şomaj. Ce era această Europă nouă, s-au întrebat mulţi, unde este mai puţină opresiune politică, dar mai multă nesiguranţă economică, mai puţine tensiuni internaţionale, dar mai multă imigraţie ilegală? Astfel, la începutul anilor ’90 numărul străinilor aflaţi la muncă în CEE era dublu faţă de cel din urmă cu un deceniu, de 20 de milioane de persoane. Cei mai mulţi se aflau în Franţa – 4,5 milioane de străini, adică 7% din populaţia totală, şi în Germania – 4,6 milioane, adică 6% din populaţie. În Franţa, majoritatea erau musulmani din nordul Africii, dar se aflau şi mulţi portughezi, italieni şi spanioli. În Germania, majoritatea au fost turcii, cu 1,4 milioane de imigranţi. Deşi numărul imigranţilor a fost redus în comparaţie, de pildă, cu cel al imigranţilor din Statele Unite, prezenţa lor a reprezentat pentru Europa Occidentală o adevărată revoluţie demografică. S-a pus întrebarea: în ce măsură vest-europenii erau pregătiţi să tolereze o asemenea diversitate culturală şi religioasă în propriile lor ţări? Cu atît mai mult cu cît generaţia a doua a imigranţilor, cei născuţi în Europa, a cerut toate drepturile civile, dar a refuzat asimilarea totală, după cum s-a văzut în cursul tulburărilor etnice din 2005, în Franţa, unde islamismul a devenit a doua religie după cea romano-catolică, cu mai mulţi aderenţi decît protestantismul şi iudaismul luate împreună. În Germania, turcii au insistat să-şi menţină propriile lor instituţii culturale şi religioase. Adeseori, ostilitatea publicului a fost generată nu de prezenţa generaţiei a doua, ci de imigranţii care au continuat să vină. Potrivit unui sondaj al ziarului „Le Monde” din vara lui 1989, 35% dintre respondenţii comunitari au fost de părere că prezenţa imigranţilor era „un factor negativ pentru viitor”, iar profeţia de acum 26 de ani a marelui ziar francez se confirmă astăzi. Asemenea opinii au întărit poziţia partidelor europene de dreapta, cum a fost cazul Frontului Naţional din Franţa, al lui Le Pen, sau al partidului republican din Germania, al lui Franz Schönhuber. În 1995, primul a primit 4,5 milioane de voturi. Conservatorii britanicii au propus şi obţinut restricţii severe asupra imigraţiei, în anul 2000, şansele de a căpăta un permis legal de intrare în UE, ca imigrant din Africa sau Asia, fiind zero. Situaţie în care imigrarea ilegală a explodat. Şi contrareacţia a fost, în unele locuri, pe măsură. În Germania, tinerii skinheads (capetele rase) au jurat credinţă memoriei lui Hitler şi au recurs la violenţă, africani, vietnamezi şi ţigani au fost atacaţi, mulţimile au scandat: „Germania e a germanilor – străinii afară!”. Numai în 1992 au fost consemnate 2.500 de atacuri şi acte de violenţă, dar judecătorii au dat sentinţe minore aproape în toate cazurile ajunse în tribunale. În Franţa reacţia s-a produs la urne, la sfîrşitul anilor ’90, 4 oraşe din sud-est aveau primari ai Frontului Naţional: S-a dovedit că nici conservatorii şi nici socialiştii nu aveau răspunsuri la problemele cronicizate ale ţării. Şi în Italia, s-au consemnat acţiuni violente împotriva imigranţilor ilegali, al căror număr a fost estimat, în 1996, la 700.000, veniţi îndeosebi din Albania. Astăzi, după Charlie Hebdo, un val de antiislamism a cuprins Occidentul – în Franţa (1,5 milioane de musulmani), Belgia (0,65 milioane, 6% din populaţie), Germania (4,2 milioane de islamici, dintre care 3 milioane sînt turci), Olanda (0,9 milioane, 5,5% din populaţie), Marea Britanie (2,9 milioane, 4,6% din populaţie) etc. Ultimele sondaje arată că Frontul Popular al lui Marine Le Pen ar cîştiga lejer alegerile din Franţa, dacă ele s-ar desfăşura acum. Liga Nordului, din Italia, şi Partidul Popular, din Elveţia, au reuşit, ambele, să blocheze construirea de moschei şi minarete în acele ţări (1,5 milioane în Franţa şi 900 în Germania!), Partidul Democraţilor din Suedia duce o campanie antiislamică insistentă. De asemenea, după 2007, sute de mii de imigranţi din România s-au instalat în Peninsula Italică; azi numărul lor a trecut de 1 milion, un alt milion de români s-au stabilit în Spania, 200.000 în Franţa, 110.000 în Marea Britanie, în total aproximativ 3 milioane de români locuiesc acum în afara ţării, în Occident. Relaţia lor cu populaţia locală este relativ normală, fac excepţie crimele şi cazurile antisociale, comentate pe larg de presă şi sancţionate aspru de autorităţi, sau chiar de publicul din respectivele locuri. Cînd a primit imigrarea din ultimul sfert de secol şi imigranţii buni la toate muncile de jos, Europa cea tolerantă s-a aşezat cu fundul pe un butoi. Să-şi tragă, şi ea, o clipă, sufletul. Să se odihnească puţin, după 50 de ani de eforturi istovitoare, de la marele război mondial încoace. S-a aşezat cu fundul pe un butoi cu pulbere.

RADU TOMA

TRICOLORUL